2084 Sfârșitul lumii

Boualem Sansal

2084. Sfârșitul lumii, de Boualem Sansal,  nu-i deloc versiunea la zi a lui 1984- e cu mult mai mult şi mai ales, e dincolo de ea.
    Impresia că am avea aceeaşi cheie de lectură e complet iluzorie: prea multe uşi nu se vor deschide; și totuşi, sunt împrejurări şi situații în povestea aceasta când realizezi că lumea, de la Orwell încoace, a devenit încă şi mai puțină pentru om.
    Prin 2084 suntem şi nu suntem într-o spațio-temporalitate imaginară. Ori tocmai această pseudo-îndepărtare face ca amprenta asupra celui care citeşte să fie încă şi mai amară.
Ei bine, descindem stingher într-o lume post-jihadistă, o lume care a cunoscut Marele Război Religios, şi în care viața se recompune în forme, conținuturi şi spectre ciudate.
Trebuie timp, şi mai ales răbdare, odată pentru a lepăda aşteptarea orwelliană, iar în al doilea rând pentru a căpăta puțina orientare a înțelegerii lucrurilor.
    Într-o lume în care trecutul a fost rescris, denaturat şi apoi abandonat, unde orice hartă cronologică a fost ştearsă din memoria oamenilor, într-o lume în care nimeni nu ştie în ce an se găseşte, într-o astfel de lume este oricum greu a recunoaşte fie şi numai câteva puncte cardinale. Însă acestea există şi poartă numele totalitarismului religios, al pelerinajului instituționalizat, al maladiilor şi al ruinei, al terorii continue şi al libertății ca rută sigură spre moarte.
    Indiferent pe ce cale vei umbla, sentimentul de rătăcire şi de înstrăinare te vor însoți în permanență, şi vei sfârşi în acelaşi loc: angoasa lipsei de speranță, a golului de orice conținut. Pentru că în 2084 nu neapărat civilizația este cea care s-a prăbuşit, ci istoria însăşi – mai mult decât o apocalipsă a peisajului, a lumii ca spațiu, avea de-a face vorba aici cu o apocalipsă a verticalei, a fibrei ontologice a lumii.
    Nu ipocrizia sau minoratul, cel puțin cognitiv, al liderilor religioşi te cutremură, nici măcar cruzimea şi violența instituționalizate şi devenite categorii ale cotidianului – nu, pe acestea le ştim deja şi le cunoaştem prea bine. Ceea ce cutremură cu adevărat în 2084 vine din direcția distrugerii şi a dispariției culturii şi a oricărei chemări umane către ea. Omul din 2084, dincolo de ființa cadaverică şi continuu hăituită, trăieşte o profundă atrofiere culturală: prin împuținarea cuvintelor şi a literelor noii limbi, prin eliminarea sensurilor care indică libertatea de orice natură, prin cultivarea resentimentului în dauna respectului şi a oricărei virtuți milenare moralizatoare, în definitiv, prin opacitatea privirii şi brutalizarea continuă a gesturilor.
    Țara se numeşte (mai mult sau mai puțin caricatural) Abistan şi are dimensiuni pluri-continentale. Acceptare – este titlul religiei unice şi a Cărții sale Sfinte. Yölah e mare şi Abi e credinciosul lui Trimis.
    Adăugați la acestea lipsa memoriei colective a oamenilor, dispariția cărților, a electricității şi a tehnologiei, întoarcerea tuberculozei, a leprei, ciumei şi a iradierii, un cotidian îmbibat în sărăcie, în lipsuri de tot felul şi în mizerie, şi pelerinajul religios, ca unica motivație a vieții de a părăsi demn această lume. Am enumerat numai câteva dintre elementele prin care autorul a întrevăzut prăbuşirea orizontului din 2084.
    Poate că, într-adevăr, totul a pornit de la dereglarea internă a unei religii străvechi, care cândva adusese mândrie şi bucurie oamenilor. Trăim deja aceste vremuri. Dar libertatea încă nu a devenit dorul de acel ceva pe care nu l-ai cunoscut niciodată.
    Suntem încă civilizația vieții şi asta nu doar pentru că facem copii, ne adăpostim sub acelaşi acoperiş şi aprindem focul – nu, ci pentru mult, mult mai mult.

Boualem Sansal, Sfârșitul lumii, ed. Humanitas Fiction, București, 2016