Moartea cuplului
(Mioara Şoldan)
Povestea prezentă aici nu
trebuie căutată în vreun stil sau gen literar, nici situată în vreo tradiție anume; pur şi simplu ea aparține cotidianului firesc şi adesea neîngăduitor
pe care ți-l oferă viața. Desprinse din respirația rarefiată şi întreruptă a
unei experiențe ultime, de-o incandescență cutremurătoare, evenimentele care
alcătuiesc trupul sfâşiat al povestirii de față stau sub semnul universalului
uman. Nimic din cartea aceasta nu-ți poate fi străin şi cu atât mai puțin
stingher. Scriitura Mioarei Şoldan este generoasă şi deopotrivă exigentă prin
avalanşa detaliilor şi solicitarea fibrei emoținale a cititorului. Cuvintele
compun imagini vii, îmbibate definitiv în cele mai intime, mai sensibile şi mai
tulburătoare trăiri cu putință.
Suntem într-o lume plăsmuită din durere, din
durerea de a nu mai recunoaşte nimic în jur, de a viețui ca şi cum toate ar fi
străine, departe, stinghere, desperecheate, strâmbe şi nefiresc de goale.
Descindem în povestea
vieții unei femei vulnerabile, a unei mame abia divorțate care se luptă din
frică cu frica însăşi. Iar uneori, cea mai cumplită
frică este însingurarea fără de sfârşit, frica de urât.
Şi fiindcă de la frică pornesc cele mai mari neputințe ale omului, înveți cu această ocazie că singura cale de a te păzi vreodată este aceea de a trece prin şi de a-ți traversa propria-ți beznă.
Şi fiindcă de la frică pornesc cele mai mari neputințe ale omului, înveți cu această ocazie că singura cale de a te păzi vreodată este aceea de a trece prin şi de a-ți traversa propria-ți beznă.
Scriitura Mioarei Şoldan
face posibile astfel de cuceriri cu atât mai mult cu cât ea provine din tărâmul
fertil al psihanalizei: de altfel, învelişul psihanalitic al povestirii de față
face ca viața să fie ea însăşi o mare experiență vindecătoare.
Aflăm astfel despre umanul care ajunge uneori să surprindă într-un mod atât de sfâşietor tocmai prin absența sa - despre căderea continuă care se transpune în deznădejde şi împrumută chipul disperării, despre pierderea echilibrului atunci când verticala vieții, cea în care credeai în ciuda a orice şi pe care tu însuți ai construit-o prin sacrificii şi împliniri, se surpă ca şi cum ar exista un drept natural pentru asta - în definitiv, asistăm la moartea omului interior.
De aici încep să se adune cuvintele Mioarei Şoldan, de la această alăturare timidă a rămăşițelor unei vieți până nu demult strălucitoare şi grandioasă; în felul acesta se înalță un altfel de edificiu al ființei, despre a cărui fragilitate, consistență şi profunzime, fiecare dintre noi ştie să mărturisească.
Aflăm astfel despre umanul care ajunge uneori să surprindă într-un mod atât de sfâşietor tocmai prin absența sa - despre căderea continuă care se transpune în deznădejde şi împrumută chipul disperării, despre pierderea echilibrului atunci când verticala vieții, cea în care credeai în ciuda a orice şi pe care tu însuți ai construit-o prin sacrificii şi împliniri, se surpă ca şi cum ar exista un drept natural pentru asta - în definitiv, asistăm la moartea omului interior.
De aici încep să se adune cuvintele Mioarei Şoldan, de la această alăturare timidă a rămăşițelor unei vieți până nu demult strălucitoare şi grandioasă; în felul acesta se înalță un altfel de edificiu al ființei, despre a cărui fragilitate, consistență şi profunzime, fiecare dintre noi ştie să mărturisească.
Mioara Şoldan, Moartea cuplului, editura Stepout, Bucuresti, 2015 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu