philosophie magazine

 Februarie 2016

CIFRA
700
    Este numărul combatanților indonezieni plecați să se alăture trupelor Daech în Siria şi în Iraq, potrivit unui studiu realizat de către Sufran Group, apărut în 2015. Ceea ce este foarte slab pentru prima țară musulmană a lumii, în raport cu cei 6000 de tunisieni, 1700 de francezi şi 2400 de ruşi. Explicația constă în faptul că Indonezia este una dintre puținele țări unde musulmanii nu reprezintă o minoritate şi nici nu sunt guvernați de o putere represivă. O cifră aşadar plină de învățăminte.


A îmblânzi moartea prin simulare
    ,,A te afla întru moarte este posibilitatea cea mai specifică existenței umane", afirma Heidegger. În Coreea de Sud, acolo unde sosirea brutală a modernității şi apariția unei societăți de indivizi izolați stau la originea unui nivel record de sinucideri, şedințe colective de simulare a morții sunt organizate tocmai pentru a reda sensul şi gravitatea existenței: într-o ceremonie care durează zece minute, participanții sunt invitați să-şi scrie propriul testament, să-şi ia la revedere şi să se întindă într-un sicriu pe care maestrul ceremoniei îl va închide apoi peste fiecare.
  

Plasticul şi gunoiul.

311 milioane de tone de plastic produse în 2014 la nivelul întregii lumi. 225 de milioane de tone, în 2004.

25,8 milioane de tone de gunoi a generat Europa în 2014. Dintre acestea, 29,7% s-au reciclat (+64% în raport  cu 2006); 39,5% s-au transformat în energie prin ardere (+46% în raport cu 2006) şi 30,8% au fost aruncate (+64% raportat la 2006).

300 000 de tone de gunoi au fost duse pe fundul oceanelor şi al mărilor.

În ciuda tentativelor de limitare a hegemoniei, nu suntem pregătiți să ne debarasăm încă de plastic. După studiul anual realizat de către PlsticEurope, ,,Plastic. The Facts 2015", concentrat pe Europa, responsabilă de cele 59 de milioane de tone, din 311 la nivel mondial, producția nu se diminuează, în timp ce reciclarea bate pasul pe loc. La nivel european, doar 30% dintre deşeurile din plastic sunt reciclate, în timp ce 40% sunt arse şi 30% aruncate la gunoi - aproape 8 tone anual. De ce este dificil a recicla? O explicație vine din constatarea faptului că la sfârşitul perioadei de întrebuințare, plasticul se găseşte dispersat, fiind prezent în cantități foarte mici în numeroase produse heterogene. Cum este dificil de localizat pentru a fi reciclat, costurile de colectare sunt foarte ridicate. Nu mai surprinde atunci faptul că aceste deşeuri parazitare se găsesc peste tot...până şi pe fundul oceanelor unde deversăm 412 kilograme de plastic în fiecare secundă. Pornind de aici trecem la cealaltă problemă, ecologică. Potrivit economistului Pierre-Noël Giraud, autorul romanului L'Homme inutile (ed.OdilecJacob, 2015), problema nu o constituie resursele rare, epuizabile (mineralele, cărbunele, etc), ci adevărata problemă este aceea a pubelelor pline. Tomberoanele sunt saturate şi dau pe afară iar puterii îi convine să taxeze gunoiul în loc să se ocupe de strângerea lui.


Capsule temporale

   O cutie îngropată acum 220 de ani de către Samuel Adams, filosof şi părinte fondator al USA, a fost descoperită în Decembrie 2014 sub sediul guvernului federal al statului Massachusetts: ea conținea ziare şi o placă comemorativă a Declarației de Independență americane.

Thornwell Jacobs, preşedintele Oglethorpe University (Atlanta, USA) a sigilat la data de 28 Mai 1940, o cutie care să nu fie desfăcută mai înainte de 28 Mai 8113. Conține, printre altele, un exemplar din Pe aripile vântului, o cutie de bere şi un ,,limbaj integrator" destinat a facilita înțelegerea viitorilor arheologi.

Două capsule, îngropate una în 1939, cealaltă în 1965, pe locul Expoziției Mondiale de la New York (Flushing Meadows), trebuiesc deschise în aceeaşi zi a anului 6939. Prima conține un pachet de Camel şi un mesaj al lui Einstein, cealaltă o periuță de dinți, un album Beatles şi pilule contraceptive.

Un mesaj destinat ,,lumii din 2024" a fost descoperit sub o statuie a lui Lenin într-un sat din Kamchatka, Rusia. Pus acolo în 1977 de către tinerii sovietici (Komsomols), mesajul afirmă încrederea lor într-un viitor mai bun şi desigur, comunist.

În 2014, privilegiul de a deschide TC 528, ultima cutie de carton conținând obiecte alese de către Andy Warhol (prin 1985), create de el sub forma unor ,,capsule ale timpului", a costat un fan 25 000€.

,, Ceea ce e terifiant în moarte, nu este că pierdem viitorul, ci pierderea trecutului" (Henri Meschonnic)

Un orologiu gigantic gândit a funcționa 10 000 de ani este pe cale să fie construit într-un subteran din munții Sierra Diablo, Texas.

1500 de limbi aflate pe cale de dispariție sunt conservate pe un disc din nikel în cadrul Proiectului Rosetta.

Sonda spațială Pioneer 10, lansată în 1972 şi care conține un mesaj pentru cei care vor dori să-l citească, se află actualmente la peste 120 de ori distanța dintre Pământ şi Soare. Ea va atinge norul lui Oort de aici în 20 000 de ani.

ADN-urile a peste 700 de specii de animale aflate pe cale de dispariție sunt conservate la Nottingham (UK) în cadrul proiectului Frozen Ark.

865 871 de eşantioane de semințe reprezentând peste 5000 de tipuri de culturi sunt prezervate într-o cameră securizată în Spitzberg (Norvegia)

În 20 000 de ani, sarcofagul de ciment din jurul reactorului 4 de la Cernobîl va înceta să mai emane radiații, iar teritoriul care formează astăzi zona de excluziune va fi accesibil fără niciun pericol.


&
A trăi împreună

    Este un apel, un cuvânt de ordine, o evidență, o regulă de aur, o morală, un slogan, un Graal democratic şi o luptă. Nimic nu-i poate scăpa. Imposibil de a porni un radio, de a deschide un ziar, de a păşi sau de a face surfing fără a te intersecta cu acest ,,vivre-ensemble". Fie că ne place sau nu, este peste tot şi trebuie să trăim cu el...
     Totuşi, acest ,,vivre-ensemble" nu ne spune prea multe. Sloganul care ține loc de proiect, de viziune asupra lumii, de etică şi linie de conduită, este, el însuşi de o necuprinsă vacuitate. Conceptul nu ne spune nimic şi totuşi oferă câte ceva: a te lupta pentru ,,a trăi împreună" este asemănator apărării ecumenismului, toleranței, diversității, luptei contra solitudinii, indiferenței, rasismului sau  comunitarismului, şi chiar, împotriva terorismului...
     Dar invitația de ,,a trăi împreună" poate rezona şi cu obligatia de a trăi-împreună, adică de a evita între noi subiectele care deranjează, ceea ce determină o formă meschină de intoleranță care pretinde ajungerea la un acord între cetățeni, explulzând toate motivele de dezacord. Societatea idolizată astfel prin acest ,,vivre-ensemble" apare drept o societate deschisă...care exclude pe toți aceia care sunt mai puțin deschişi decât ea. Oricine nu participă la Petrecerea Vecinilor sau care îşi ține căştile în urechi pe stradă, în seara Sărbătorii Muzicii, ştie căt îl costă neintrarea în jocul ,,trăitului-împreună".
     Am vrut să credem că, pentru a obține pacea, trebuiesc lăsate deoparte asperitățile, şterse nuanțele şi evitate disputele, ori, lucrurile stau exact invers: o societate care se teme de dezacorduri sau de confruntări, nu este o societate a păcii, ci este o societate în pericol, care se auto-cenzurează...
     În țara lui ,,vivre-ensemble", forța este cea care determină uniunea şi nu invers. Trăitul-împreună este deci coşmarul Binelui.


ILLUMINATI - complotul mondial al statului pur

    Asasinarea lui Kennedy, atentatele de la 11 Septembrie sau crimele de la Charlie Hebdo...În spatele fiecărui mare eveniment se ascunde mâna Iluminaților şi asta nu o ştiați. Problema e că această societate secretă nu mai există din secolul XVIII. Şi atunci, cum de fascinează atât de mult astăzi, mai ales pe adepții teoriei complotului? Nu vă ascundem nimic şi vă spunem totul despre un fenomen în care delirul îmbracă hainele raționalității.

    Răspândesc în aer sub forma unor urme de avion, un gaz care ne manipulează comportamentul şi care ne incită să cumpăram Coca-Cola. L-au eliminat pe Kennedy, pe John Lennon şi pe mulți alții. Au regizat ,,atentatele" de la Boston şi Charlie Hebdo. Sunt bineînțeles în spatele atentatelor de la 11 Septembrie, pe care numai nişte naivi le-ar putea atribui organizației Al-Qaida - o mână de beduini sub-înarmați ascunşi în grotele Asiei Centrale - provocând astfel un ,,război al civilizațiilor" care serveşte planurilor lor. Încă cu mult înainte s-au aflat la conducerea războiului din Vietnam, la expansiunea nazismului şi la declanşarea Revoluției franceze. Capacitatea lor de dezvoltare nu este egalată decât de propria putere de disimulare.
     Dacă aveți peste 25 de ani şi dacă nu sunteți adepții jocurilor video, forumurilor de internet sau ai lui Dan Brown, poate că nu ați auzit de ei: ,,ei" sunt Iluminații. Nu sunt doar adolescenții cei ce cred că o asemenea societate secretă (fondată într-o vreme când astfel de organizații serveau progresului colectiv) continuă să guverneze istoria mondială.
Iluminații constituie o figură fascinantă a teoriilor complotului - o ,,superteorie a complotului" de fapt care le sintetizează pe toate celelalte.
(...)
     Totuşi, căutăm de fiecare dată cauze ,,mari" pentru evenimente ,,importante"; cert, viziunea conspiraționistă asupra lumii elimină hazardul: acele detaliile care nu se conformează versiunii oficiale ale istoriei trebuie să devină marca distinctivă a conspirației.
Rămâne totuşi o problemă filosofică: de ce n-ar trebui să credem în teoriile complotului? În fond, de ce este pur şi simplu fals faptul că Iluminații conduc lumea? Este greu de explicat principiul general potrivit căruia atribuirea atentatelor de la 11 Septembrie sau moartea prințesei Diana unor cauze oculte, constituie nişte simple elucubrații iraționale. Dacă Iluminații pun cu adevarat o problemă filosofică, aceasta este.


Ne putem căsători cu noi înşine?

Luând în serios cazul unei tinere britanice care s-a unit cu ea însăşi primăvara trecută pentru a-şi manifesta dragostea care şi-o poartă, filosoful sloven Slavoj Žižek se întreabă, nu fără umor, asupra noului ideal de transparență care ne guvernează obiceiurile.

Ne putem imagina ca fiind altcineva?
Un psihanalist răspunde contrariul: nu ne putem imagina nici măcar ca fiind noi înşune. Sau, mai exact, ne putem imagina ca fiind noi înşine, dar nu ajungem niciodată să şi fim cu adevărat.

     În primăvara lui 2015, o anume Grace Gelder, tânără fotografă adeptă a meditației, a făcut senzație în presa britanică. Inspirându-se din cuvintele unei melodii a cântăreței Björk - ,,married to myself" - ea s-a decis într-un final a face pasul: a organizat o ceremonie de căsătorie, pronuțându-şi jurăminte ei însăşi, punându-şi inelul pe deget şi sărutându-se în oglindă...Pornind de la această ciudata informație, conceptele de self-dating şi cel de self-marrying par a fi primit impulsul necesar decolării lor. Diverse site-uri de internet oferă sfaturi pentru pregătirea întălnirii cu tine însuți: aranjați-vă apartamentul, aprindeți lumânările, puneți-vă cea mai frumoasă rochie, anunțați-vă prietenii că veți petrece o seară împreună cu propria persoană...Self-dating-ul presupune promovarea celei mai bune auto-cunoaşteri, conducându-ne către descoperirea faptului că suntem exact ceea ce dorim să fim; prin angajamentul cu cea mai intimă ființă a noastră, ajungem să ne acceptăm şi să fim în armonie cu noi-înşine, pentru a profita în întregime de viață. Dar poate fi păstrată o asemenea promisiune?
     Iată ce relevă de fapt această patologie contemporană narcisistă: cele două noțiuni (self-dating şi self-marrying) implică o acțiune pe care totuşi nu o facem cu noi înşine. Nu mă pot căsatori decât cu condiția de a nu fi tocmai eu însumi; sinele meu cere să fie revendicat de un Altul, cu A mare, într-o ceremonie simbolică, ,,oficială". Tocmai aici apare şi problema: oare chiar trăim experiența unei întâlniri cu sine? În plus, nu cumva în felul acesta ajungem să descoperim lucruri mai puțin apetisante? Gelozie, imaginație sadică, perversiuni sexuale? Nu cumva avem de-a face cu o căutare a altcuiva tocmai pentru a scăpa de sine? Pentru a-l iubi pe celălalt, trebuie mai întâi să te iubeşti pe tine. Dar nu e mai degrabă o fugă de sine prin iubirea celuilalt? Nu voi putea fi deci iubit decât cu condiția de a-l iubi pe celălat? Căsătoria cu tine însuți presupune o bună înțelegere interioară, dar ce se va întâmpla dacă nu reuşesc să mă reconciliez cu mine însumi? Dacă nu mă simt bine în urma unui asemenea angajament? Va trebui să mă angajez într-un divorț?


Binele şi raul, se dobândesc, se învață?

Printre numeroasele întrebări care, după atentatele de la 13 Noiembrie, ne bântuie, este şi aceasta: cum a fost posibil ca nişte tineri care s-au născut şi au crescut în societăți pacifiste şi democratice să comită asemenea atrocități? Atragerea a mii de francezi de parte unei ideologii jihadiste distrugătoare nu este semnul unei neputințe în transmiterea celor mai elementare valori morale ? 

     Promovarea unei educații etice într-o lume ale cărei repere sunt în derivă, unde mai multe curente de gândire şi orientări religioase trebuie să coexiste, nu e tocmai o sarcină uşoară.
Pornind de aici, cum să atingem acest obiectiv? Trei căi ni se oferă. Prima, cea mai practică, este cea a discursului, a învățării şi enunțării regulilor. Dar nu e suficientă. O a doua cale, mult mai emoțională, presupune a fi atent la calitatea relațiilor, a empatiilor care se leagă între oameni. A treia, face apel la idealurile umanității: noi înşine, asumându-ne alegerile eroilor din mitilogii şi ficțiuni, putem face lumină în propria aspirație către bine.
    Aceste căi au cu certitudine propriile limite, dar, mai mult ca niciodată, ele merită azi a fi în mod profund cercetate.
    O întrebare ne urmăreşte de la atentatele din Paris. Cum de tineri crescuți în societăți democratice şi pacifiste construite pe valorile toleranței şi respectului față de celălalt au ajuns să anihileze în ei înşişi toată conştiința morală şi să ia viața semenilor lor în plină stradă, la stadion sau la concert? Ca şi cum nu le-am fi oferit nimic. Părinți mai puțin neglijenți, o şcoală mai puțin indiferentă sau mai bine structurată ar fi putut oferi acestor terorişti resursele morale care să le fi permis să facă față îndoctrinării, să fi putut renunța la acțiunile lor chiar şi în ultimul moment?
     Este punctul în care se complică lucrurile. Cu greu ne putem înşela cu privire la rolul părinților şi al instituțiilor în transmiterea reperelor necesare traiului în comun cu celălalt, fără a-i provoca neplăceri. Oricum s-ar formula aceste principii morale - să nu ucizi, să nu furi, să nu minți, etc - ele par în primul rând să treacă prin educație, uitate, negate, redescoperite la momentul potrivit, reformulate. Dar admiterea posibilității unei educații morale pune o serie de alte probleme. Întâi, cum definim marile noțiuni de bine şi de rău? Sunt ele două principii opuse şi la fel de puternice unul fața de celălalt, cum le văd maniheiştii - sau mai degrabă răul nu este decât o lipsă a ordinii binelui, o lipsă temporală, cum susține Augustin? Putem oferi o definiție universală şi atemporală, sau trebuie acceptat faptul că acestea variază? Fie că sunt absolute sau relative, rămâne de văzut cum am putea transmite aceste diferențe între bine şi rău, în familie, în organizații religioase sau laice, şi chiar prin şcoală. Există trei căi principale: învățarea teoretică, asumarea interioară şi relaționarea cu ceilalți.
     Prima cale e cea mai simplă şi cea mai răspândită: putem încerca să oferim o idee despre bine şi rău explicând despre ce anume este vorba, la ce fel de rezultate şi consecințe se poate ajunge urmând o direcție sau alta. Este o procedură specifică de secole mediilor clerice şi celor laice. Un drum adesea ineficient: nu a împiedicat totuşi numeroşi cetățeni germani, crescuți într-un sistem bine structurat şi puternic influențat de către precepte creştine, de a deraia în național-socialism.
     O altă modalitate de ascultare şi respect înaintea anumitor surse de autoritate, care poate conduce la conformism, înțelege morala ca depinzând mai puțin de preceptele primite ci de însăşi comportamentul manifest într-o anumită situație, raportat la un cadru fizic şi senzitiv specific. Astfel este mult mai uşor, s-a observat, de a viola propriile principii morale atunci când nu eşti la tine acasă sau de a face rău la distanță. Apoi, dacă privim către educația morală sovietică, kmeră sau chinezească - vedem că fiecare este responsabilă de cele mai groaznice catastrofe. Astăzi, teroristul islamic reclamă de asemenea principii morale pentru a ucide oameni inocenți.
A doua cale, mai puțib teoretică este aceea de a dezvolta obişnuințe prin disciplină sau exercițiu. Implantăm politețea copiilor ştiind foarte bine că nu vorbim aici efectiv despre o virtute, ci de exercitarea unui respect uman esențial în raport cu ceilalți. Practicarea anumitor sporturi şi arte implică integrarea în cele mai mici gesturi de virtuți precum spiritul de echipă, respectul față de adversar, răbdarea, modestia. Riscul, aici, este de a  distruge complet libertatea, care constituie totuşi condiția unei conduite morale. Facultatea de a alege între bine şi rău trebuie să fie liberă şi nu să depindă de automatisme moştenite prin prisma educației. Ori, întreabă Kant în Tratatul de pedagogie, ,,cum să cultivăm libertatea prin constrângere"? Fără educație avem de-a face cu sălbăticia instictelor care domină. Constrângerea din partea legii îi părea aşadar indispensabilă. Dar chiar şi dacă reuşim să educăm efectiv, cum putem scăpa de ,,purul mecanicism" de tendința aplicării de reguli străine unei vieți morale autentice? Potrivit lui Kant, trebuie să reuşim a depăşi stadiul disciplinei, fază ,,pur negativă", prin instrucție, locul unde învățăm să ne servim de propria libertate - dar fără a fi constrânşi efectiv a acționa. O educație morală reuşită trebuie să permită omului să-şi ,,dezvolte propriile dispoziții pentru bine", dar lăsându-i lui însuşi ,,dezvoltarea în sine a moralității" - fără a i-o impune din exterior. Politețea demonstrativă, formală - acel ,,Domnule" pe care-l utilizăm când ne enervăm, lasă deci locul a ceea ce numim politețea sufletului, sau mai mult, delicateței, care nu are nimic de-a face cu simpla curtuazie.
     Studiul cărților şi al filmelor a creat o adevărată cultură a dezbaterilor şi a examenului critic, liber, indispensabil vieților noastre. El ne permite totodată să ieşim puțin din noi şi să trăim emoțiile unui alt-ul imaginar. Este o experiență etică în sine. Pe de altă parte, dacă suntem atinşi emoțional, câştigăm în continuare prin aceea că ne dezvoltăm astfel sensibilitatea. Exemplaritatea este un lucru cât se poate de uman: mulți dintre noi găsim avantajos a admira un prieten sau un bătrân asumându-şi, şi dănd viață unui cod etic. În privința empatiei, care a devenit un fel de credo contemporan, ea dezvăluie un aspect pe cât de paradoxal, pe atât de esențial, raportat la ceea ce poate însemna o educație etică. Ea nu se formează ex nihilo, nu se evaluează la şcoală, dar face apel la atenția în jurul celuilalt, la respingerea disprețului.
     Noțiunile cele mai intimidante şi mai abstracte nu ne sunt transmise prin lecții la clasă ci prin relațiile foarte personale. Pe scurt, ceea ce contează cel mai mult, dacă vrem să învățăm binele şi răul, nu este mesajul, ci mai degrabă calitatea sursei.


Nu ne naştem virtuoşi, devenim astfel

    Dacă educația presupune transmiterea valorilor, atunci şcoala laică este pur şi simplu falimentară în fața pluralismului etic contemporan, constată André Comte-Spinville, autor al Micului Tratat al Marilor Virtuți. Dar nu cumva învățarea politeței este un început bun?
De ce ideea învățării binelui şi a răului nu este ea însăşi astăzi o simplă evidență?
André Comte-Sponville: În primul rând, toată lumea e pentru învățarea binelui şi a răului. Dar nu există niciun consens în societatea noastră cu privire la definirea unuia şi a celuilalt, şi nici asupra conținutului acestei eventuale învățări a lor. Vom găsi cu siguranță câteva puncte de acord comune, generalități simpatice precum: este mai bine să fii amabil decât neruşinat, curajos decât laş, generos decât egoist...Dar de cum atingem puncte cu adevărat problematice, apar dezacordurile. De exemplu: este avortul moralmente acceptabil? Şi libertatea sexuală? Dar blasfemul? Capitalismul?
În contextul mondializării şi al întâlnirii dintre oameni, în țară la noi, diverse culturi şi spiritualități oferă răspunsuri foarte diferite şi uneori contradictorii la întrebările de mai sus. Dificultatea cea mai mare provine din faptul că respectivele răspunsuri nu descriu o cunoaştere, în sensul strict al termenului, ci o judecată de valoare, tot timpul subiectivă şi discutabilă. Să ne imaginăm că un licean îşi întreabă profesorul asupra moralității sau nu a avortului. Profesorul are fără îndoială o anume opinie (care poate să depindă de religia sau de morala sa personală). Dar Republica, fiind laică, nu are astfel de opinii. Atunci, ce va face profesorul? Va răspunde că avortul, în Franța, este autorizat din punctul de vedere al legii, pe parcursul primelor 12 luni de sarcină. Cu alte cuvinte, profesorul face educație civică. Dar întrebarea elevului nu se referea la aspectul legal, juridic; ea se pune sub aspect moral.         Profesorul răspunde deci pe lângă, sau în numele valorilor personale, care nu sunt cele ale Republicii. În cel mai bun caz, el va explica că răspunsul la această întrebare este legat de conştiința individuală, şi că este necesar aşadar a tolera - atâta timp cât legea e respectată - existența a diferite răspunsuri. Foarte bine. Dar asta nu răspunde cu adevărat întrebării adolescentului...Dacă va avea timp şi curaj, profesorul îl va ajuta pe elev să formuleze propriul punct de vedere, critic, rafinându-l, dezbătându-l...Aş aplauda atunci!
     Totuşi, să recunoaştem că situația este foarte diferită de ceea ce se petrece în timpul unui curs de matematică, de gramatică sau de istorie. Morala nu presupune instrucție (care să transmită o cunoaştere) ci o educație (care transmite valori). E un obiectiv dificil aşadar.
Este mult mai uşor pentru profesor să transmită ceea ce ştie (de exemplu, matematică sau istorie) decât ceea ce crede sau gândeşte. Acest lucru nu condamnă în niciun caz educația morală, din contră, ci doar explică o parte din conținutul dificil al său. Educația civică pune mai puține probleme. Dar nu este suficientă educației morale, şi nici nu o poate înlocui.

Republica se mândreşte afişându-şi valorile...

Da: libertate, egalitate, fraternitate...Dar totul se complică imediat ce încercăm să le explicăm! Astfel, capitalismul generează în mod inevitabil inegalitate. E un motiv suficient să-l condamnăm moral? Unii profesori sunt de părere că da, alții că nu...Oricum, Republica în această chestiune nu oferă un răspuns. Acelaşi lucru în cazul libertății: e o valoare esențială, dar care nu spune un cuvânt asupra moralității sau imoralității liberului schimb. Profesorii, în aceste probleme, vor trebui deci să-şi ajute elevii a reflecta, a găsi propriile lor răspunsuri sau întrebări, decât să răspundă în locul lor, în numele unei pretinse cunoaşteri.

Există cumva o cale privilegiată de transmitere a valorilor morale?

    A fost mult timp religia...Într-o societate laică rămân totuşi trei căi principale: familia, şcoala şi cultura vie (cărțile pe care le citim, filmele pe care le vedem, muzica pe care o ascultăm). Dar acestea trei mi se par astăzi fragilizate, din motive diferite dar rezultatele converg către aceeaşi situație. Nu trebuie să ne surprindă totuşi faptul că transmiterea valorilor morale este mai dificil de realizat decât în alte vremuri. Cu alte cuvinte, să nu dramatizăm: procesul de transmite nu se opreşte, el continuă. E drept că există câțiva tineri întotalitate distructivi, care nu mai fac deloc diferența dintre bine şi rău. Dar asta reprezintă o excepție. Majoritatea tinerilor noştrii nu sunt mai puțin morali decât eram noi la vârsta lor.

Care este valoarea unei moralități impuse din exterior? Cum putem cultiva libertatea prin intermediul constrângerii, citându-l aici pe Kant ?

    Nu ne naştem virtuoşi, ci devenim numai. Şi asta trece mai întâi prin educație. Toată morala vine deci din exterior. (...) Constrângerile nu abolesc libertatea: ele o pregătesc şi îi permite exercitarea. Este trecerea aceea de la libertatea naturală la libertatea morală, cum spune Rousseau, libertate morală care este singura ce-i conferă omului calitatea de stăpân pe sine.

În lucrarea Mic tratat al marilor virtuți , scrieți că ,,politețea pare a fi virtutea din care provin toate celelalte." Cum se explică această trecere, de la artificial la autentic?

    Mai întâi prin imitație, iar apoi prin interiorizare. Imităm întâi de toate ceea ce se face (faptele, manierele bune), apoi interiorizăm ceea ce trebuie să se facă (morala). Politețea nu-i decât un semn, un simbol al moralei: a te comporta politicos înseamnă a acționa ca şi cum am ai fi virtuos. Deja e mai bine decât brutalitatea sau bădărănia, dar nu spune nimic despre valoarea morală a induvidului respectiv. Un salut poate fi politicos. La fel cum un bădăran se poate ascunde în spatele unui om de bine.
    A învăța să imităm virtutea, nu este acesta cel mai bun mijloc de a trece la practicarea ei?
Se poate. Politețea este cea mai mică dintre virtuți, fără a forma însă o morală. Întotdeauna necesară, nu şi suficientă. Dar e cea mai uşoară dintre virtuti - este greu să fii just sau generos, dar e facil să fii politicos. Şi e un bun mijloc pedagogic de a începe prin ceea ce e mai uşor...

    Dar invers, am putea vedea în politețe altceva decât un semn: adică un simbol al civilizației, ceva esențial, sublim? Emmanuel Levinas scria: ,,După dumneavoastră": formula aceasta de politețe trebuie că este cea mai frumoasă definiție a civilizației noastre."

    Politețea face într-adevăr parte din civilizația noastră. Dar ea nu e niciodată sublimă şi nici suficientă. A spune ,,după dumneavoastră" mi se pare un gest altruist sau de respect. Dar acesta nu atinge morala decât în măsura în care şi suntem aşa cum părem a fi.

Civismul elementar, fără de care nicio viață socială nu este posibilă, nu este mai indispensabil decât moralitatea autentică?

Socialmente da. Individual însă, nu. Pentru că o societate de egoişti politicoşi ar putea funcționa foarte bine.



Suntem cu toții nişte animale empatice

Pentru filosoful Frédéric Worms, nu accedem la viața morală decât trecând prin experiența relațiilor concrete. Dar, potrivit lui, empatia, această capacitate de a te pune în locul celuilalt, nu e pur şi simplu o calitate naturală, ci produsul unei construcții.

    În materie de bine şi de rau, totul începe cu experiența. Viața e cea care face să apară ideile. Înainte de a fi nişte norme abstracte, binele şi răul sunt nişte categorii spontane. Le descoperim în cadrul raportului concret şi vital, cu celălalt. La origine, binele este ceea ce e bun pentru noi, ceea ce satisface aşteptările pe care le avem; contrar, răul e sinonim cu suferința sau cu privațiunea. Dar la ființa umană aceste stări de plăcere sau de durere sunt instantaneu legate de intențiile celuilalt; respectivul e perceput ca bine intenționat sau ca rău intenționt - ca fiind cel care îmi oferă de mâncare sau îmi refuză hrana. Cum o spune Rousseau în Emile, pe cel care îmi vrea binele, îl iubesc; pe cel care îmi vrea răul, îl urăsc.         Apariția noțiunilor de bine şi rău are loc în aceaste polarități, inevitabile şi inseparabile: plăcere/durere, bunăvoință/reavoință, dragoste/ură. Apoi, învățarea relațională se va prelungi cu una mult mai rațională şi mai reflexivă. Dacă celălalt se poartă rău cu mine, la şcoală spre exemplu, o să încep să-mi pun întrebări legate de bine şi rău în sine: are el dreptul să se comporte astfel? În acest stadiu intervine educația morală, în sensul propriu al termenului. Aceasta, ca reguli universale de comportament, se transmite într-un timp secundar; pentru că ceea ce se manifestă întâi de toate, sunt propriile noastre intuiții în legătură cu ceea ce, un altul, ne-a făcut.
     Nu devin subiect moral decât prin intermediul celuilalt. Dar există diferite moduri de a conepe raportul între acela şi mine. Pentru Emmanuel Levinas, privirea față către față, relația inter-umană, reprezintă  elementul fondator al eticii. Celălalt îmi apare sub forma chipului său şi, de cum îl văd, resimt interdicția de a-l violenta, de a-l ucide. O interdicție dificil de respectat, spune Levinas, pentru că suntem obisnuiți să-l considerăm pe celălalt ca un obiect, ca pe un lucru.
     Prin urmare, alternativa e simplă: fie căutam să-l dominăm pe celălalt; fie ne punem la dispoziția sa. Această a doua opțiune este caracteristică eticii levinasciene: potrivit lui, trebuie să acordăm prioritate absolută celuilalt, să ne dedicăm în întregime. Aceasta este o concepție radicală a moralei: una unilaterală - aici ,,eul" depinde de altul - şi supusă unei traiectorii verticale - celălalt trebuie plasat deasupra mea.
     Levinas este într-adevăr excesiv în deconstrucția pe care o propune. Putem însă încerca să căutăm un model mai orizontal, egalitar dacă vrem, al relației cu celălalt. Conceptul de empatie vine în această direcție. În mod tradițional, empatia desemnează capacitatea de a te pune în locul celuilalt, de a înțelege ceea ce el resimte, de a te identifica cu el în proprile bucurii şi dureri. Oamenii sunt animale empatice şi au datoria de a-şi cultiva această capacitate. Fără îndoială, vorbim despre o capacitate adânc înrădăcinată în om. Dar atenție! Nu trebuie să ne mulțumim cu empatia şi să facem o soluție miracol din dezvoltarea propriilor conduite morale. Întâi de toate, experiența arată că omul este capabil atât de empatie cât şi de rea-voință - el poate deveni cel mai crud dintre ființe. Dacă ființa umană este universal bună, preocupată de împărtăşirea afectelor semenilor, n-am mai avea nevoie de transmiterea ideilor de bine şi de rău. Apoi, ca orice altă facultate naturală, empatia poate fi împiedicată, blocată, văzută ca dispărând la anumite ființe umane. Să luam cazul unui copil care ar fi fost supus de la o vârstă foarte tânără unor tratamente de-o violență extremă sau unei ideologii dezumanizante urmărind neutralizarea empatiei: cum ar putea el să şi-o mai dezvolte vreodată? Studiile clinice indică faptul că ucigaşii în serie nu au niciun fel de capacitate empatică pentru victimele lor...Susțin următoarea teză: empatia nu e posibilă decât acolo unde individul a făcut deja obiectul acțiunii ei. Suntem empatici cu ceilalți în măsura în care aceştia au fost empatici cu noi. Cu alte cuvinte, empatia, mai mult decât un dar, este întotdeauna un rezultat - rezultatul unei experiențe de viață concretă şi relațională.
Bunele sentimente ,,naturale" nu sunt niciodată de ajuns. E nevoie întotdeauna de anumite condiții ca ele să-şi poată produce efectele pozitive. E nevoie de relații individuale, precum munca, o activitate specifică. (...)
     Grija (englezescul ,,care") este întâi de toate un sentiment; pentru a avea grijă de cineva e necear să fim sensibili la vulnerabilitatea sa.  În acelaşi timp, grija nu se poate limita la această unică dimensiune; ea va trebui să implice instituții, o anumită cunoaştere şi tehnici. Şi sunt situații când, pentru a îngriji pe cineva, se exercită o anume formă de violență asupra corpului. Între exigențele constrângerii şi cele ale îngrijirii, trebuie găsit un echilibru - ceea ce nu e întotdeauna evident în practică...
     Un lucru este clar: voința noastră de a îngriji este întotdeauna declanşată de riscul şi de teama în fața unui pericol. Ne ducem copilul la medic pentru că ne temem pentru el. Cu alte cuvinte, empatia noastră se activează mereu sub semnul unui rău. Lecția filosofică care se desprinde de aici: binele şi răul ,,pur" nu există; nu sunt nici sesizabile de-o manieră abstractă, ci prin raportare unul la celălalt. Pentru a ne gândi la bine, trebuie să fim în perspectiva răului cel mai rău, a avea în minte răul deci. În Lettre à Chandlons, scriitorul austriac Hugo von Hofmannsthal (1874 -1929) are această frază magnifică: el spune că se pot recunoaşte ființele umane care s-au gândit deja cel puțin o dată la moarte; ele poartă un fel de marcă pe chip. Se întâmplă la fel în cazul răului. Pentru a deveni buni trebui deci să fi experimentat răul într-un fel sau altul. Apoi, în fond, adevarata experiență a binelui e aceea care vine prin intermediul celuilalt, experiența bunătății sale pentru mine.


Operațiune anti-radicalizare

     În fața acestui rău inedit care este radicalizarea islamistă, societatea franceză trebuie să găsească noi răspunsuri. Îngrijindu-se de spiritele fragile sau reafirmând în forță fiecărui adolescent care îi sunt datoriile? Oferim o dezbatere animată între psihanalistul Fethi Benslama şi filosoful Yves Michaud.

F.B. Cine sfârşeşte în radicalizare? Pornim de la datele oferite de rapoartele guvernamentale. Două treimi din ,,radicalizați" au între 15 şi 25 de ani.
Numitorul comun al aderanților la radicalizare este tinerețea. În civilizațiile moderne, adolescența se întinde pe o perioadă mai lungă de timp. Acela care va deveni un bărbat înfruntă provocări redutabile: transformarea identității, căutarea idealurilor, trăirea unor emoții intense; există uneori şi resentimente iar moartea este de asemenea foarte prezentă.   Alte puncte comune ale radicaliştilor sunt şi mai problematice: 40% dintre ei nu provin din familii musulmane; nu toți au fost delincvenți şi nu toți provin din cartierele mărginaşe. În general, contrar a ceea ce se spune, periferia nu este un întreg omogen al claselor defavorizate. Aşadar, faptul major rămâne următorul: adolescenți în plină criză de identitate întâlnesc oferta jihadistă şi sunt gata a o adopta având iluzia ieşirii în felul acesta din impas.
Sinucigaşii şi criminalii găsesc astfel ocazia de a-şi înobila actele, în numele lui Dumnezeu.

Y.M. Radicalizarea este o problemă a adolescenței, chiar dacă nu vorbesc în termeni psihanalitişti. Un adolescent are patru probleme: el are nevoie de o cauză, este mai aproape de sinucidere, îşi doreşte să fie un erou şi e însetat de recunoaşterea celorlalți. Devenind un combatant în numele lui Dumnezeu, cunoscând martiriul, ajunge să bifeze toate cele patru puncte. Şi apoi, jihadul permite satisfacerea tensiunilor sinucigaşe. Cu riscul de a şoca, aş compara voluntarii jihadişti cu voluntarii Brigadelor internaționale care s-au alăturat războiului din Spania din 1936. Am cunoscut participanți, mult mai tineri, plecați în Spania pentru că îşi doreau să manevreze arme de ucis. Exista desigur atunci cauza dar şi fascinația pentru trecerea la fapte, imposibilă în viața civilă.

F.B. Comparația mi se pare pertinentă.

Y.M. Atenție totuşi, pentru că referința identitară musulmană este de asemenea importantă. Merg des prin colegii şi licee: de-a lungul anilor, numărul tinerilor care se declară musulmani sau urmăresc prescripțiile islamului a crescut considerabil. Un profesor din Grasse mi-a povestit o scenă uluitoare: într-o zi le vorbise elevilor despre dovezile existenței lui Dumnezeu, la Toma d'Aquino, apoi le-a respins arătând că nu sunt probe raționale. Un elev însă l-a întrebat: ,, Ai spus că Toma d'Aquino era un sfânt, nu-i aşa? În cazul ăsta, de ce l-ai contestat? Dacă e un sfânt care vorbeşte, atunci nu avem ce discuta, asta e tot." Elevul acesta nu era rău intenționat, el pur şi simplu nu înțelegea.
     Experiența mea îmi permite să afirm ceva ce poate să nu fie deloc politic corect: avem de-a face cu tineri care sunt fantastic de ignoranți. Prăbuşirea sistemului şcolar francez este reală. Analfabetismul a progresat într-un mod spectaculos. Reperele istorice lipsesc, cultura ştiințifică este inexistentă. Avem de-a face cu tineri cărora, dacă un predicator le spune că Pământul e plat, ajung să-l creadă. În sfârşit, relația tinerelor generații cu lumea este intermediată de către telefoane, jocuri video şi ecrane. Acestea alterează percepția asupra realității.

F.B. Lumea a evoluat într-o aşa manieră încât cei fragili au devenit şi mai fragili. Lucrul este vizibil în raportul cu tehnologia. Noile tehnologii deschid perspective extraordinare tinerilor absolvenți pentru a căuta de lucru şi pentru a găsi noi resurse. Dar pentru cei fragili, aceleaşi instrumente generează dependență, ignoranță, conspiraționism, şi fragilizează şi mai mult socializarea. Nu e o întâmplare faptul că de-a lungul tuturor traseelor de radicalizare, se menționează Facebook-ului şi site-urile de propagandă.

Y.M. Circulă un video pe internet în care imamul din Brest, pe un ton foarte serios, învață un grup de copii cu vârste între 8 şi 10 ani că oricine iubeşte muzica va fi transformat în maimuță sau porc de către Allah. Desigur, transformarea va avea loc în ziua judecății de pe urmă, spune el. Nu e propriu-zis o incitare la jihad, dar cu certitudine este o şansă de a răspândi teroarea şi de a pregăti terenul pentru jihadismul care urmează.

F.B. Desigur, dar ştiți de ce fanaticii detestă muzica? Pentru ca nu-i văd sensul. În timp ce dumneavoastră ascultați muzică, v-o oferiți spațiului interior. Ori, aceşti predicatori au oroare față de tot ceea ce îl face pe om să se deschidă, să caute sensuri. Se străduiesc să facă în aşa fel încât orice întrebare să fie imposibilă.

Y.M. Am mulți foşti studenți care predau în suburbii astăzi şi care-mi spun că au clasele pline de potențiali jihadişti.

F.B. Profesorii nu dețin întotdeauna armele necesare înfruntării cu aceste probleme. Ei nu au fost formați pentru a răspunde suferinței identitare a elevilor care nu au origini culturale franceze. Sarcina şcolii este aceea de a separa copilul de identitătile sale primare - de familia sa, de grupul său etnic, de comunitatea sa religioasă - şi a-i oferi, pe parcursul dobândirii cunoaşterii, posibilitatea de a intra în forma politică numită cetățenie, de a deveni cetățean. Dar când tânărul acesta traversează o suferință identitară, totul se complică. Îi cereți să se debaraseze de ceea ce îi face probleme, de ceea e sensibil, arzător şi nerezolvat. În general, dacă unui tânăr îi merge rău, nu are cum să învețe. Într-un cadru social degradat, şcoala nu poate funcționa ca o insulă: nu va reuşi să-şi îndeplinească misiunea.

Y.M. În 2010 am publicat împreună cu Sebastien Clerc, profesor într-un liceu profesional din Blanc-Mesnil, lucrarea ,,Face à la classe"(În fața clasei). Propuneam acolo lucrul asupra unei reforme a şcolii republicane bazată pe două axe. Prima, necesitatea de a reveni la transmiterea unui minim de cunoştințe - învățatul cititului, scrisului şi socotitului; la revedere deci ci pedagogiile gadgets. În acest conținut minimal este vorba despre chestiuni de vocabular. Mulți tineri proveniți din cartierele mărginaşe folosesc cinci sute sau şapte sute de cuvinte. Foarte puțin. Am putea învața trei sute de cuvinte în fiecare dimineața - e foarte uşor. A doua axă: trebuie impus respectul față de disciplină. Regulile de politețe vor fi instaurate de la cele mai mici clase: învățătorii spun bună ziua copiilor şi invers. Mai târziu disciplina trebuie să implice şi sfera sancțiunilor. Aici, educatia națională evoluează într-un sens greşit. Directivele ministerului recomandă tratarea elevilor ,,cu bunăvoință", notarea lor ,,cu bunavoință"...Nicăieri nu se spune că trebuiesc reinstaurate interdicția şi sancțiunile.

F.B. Din punct de vedere clinic, ştim bine ce se întâmplă atunci când familiile, apoi şcoala, eşuează în impunerea de limite copiilor. Fie generează persoane irascibile, incontrolabile, care nu îşi pot canaliza instinctele, fie sfârşesc într-un proces crud: când nu există limite care să vină din exterior, tinerii încearcă să-şi fixeze limite interioare care pot merge până la auto-pedepsire sau sacrificare, foarte întâlnite. Există la şcoală discipline în care elevul trebuie în primul rând să primească cunoştințe - ştiințele - şi discipline în care elevul devine subiectul cunoaşterii - artele plastice, limba, istoria. Observăm că azi nu se pune mai deloc accentul pe ,,disciplinele subiective".

Y.M. Cu istoria ajungeți să evocați disciplina cea mai sinistră totuşi ! Profesorii umbă ca pe ouă aici. Toate subiectele sunt minate. Cum să prezentăm Galia, stăpânoirea arabă, sclavia, Holocaustul, războaiele de decolonizare, 11 Septembrie? În timp ce versiunea oficială a istoriei este din ce în ce mai criticată, elevii se îndreaptă către teoriile complotului, care oferă alte chei de lectură...Se impune fireşte o reformă. Trebuie arătat elevilor că istoria este întâi de toate o anchetă. Să îi învățăm cum să dateze un document, să autentifice un eveniment, cum să ajungă la o cunoaştere profundă a civilizațiilor egiptene sau greceşti, oferindu-le tehnica căutării adevărului şi echipându-i contra minciunilor şi revizionismului.

F.B. Am fost marcat de un reportaj la tv. Jurnaliştii adresează clasei o întrebare: ,,Cine este francez?" Toți copiii ridică mână. Apoi: ,,cine se simte francez?". Nimeni nu ridică degetul, nici măcar francezii nu îndrăznesc să se afişeze în fața celorlalți. Ce eşec! Şi nu doar copiii, nu doar şcoala, dar această lipsă a sentimentului apartenenței la o identitate națională demnă, este valabilă pentru toate funcțiile instituționale. Fragilitatea identitară este prin urmare o amenințare.

Y.M. Aş avea o soluție, pe care o argumentez în viitoarea mea carte, Contre la bienveillance*. Mai întâi trebuie să spun că nu prea îmi pasă de tratarea chestiunii în termeni identitari. Important nu e ,,să te simți francez" ci să te consideri un cetățean al Republicii franceze, ceea ce nu e acelaşi lucru. Pentru asta cred că ar trebui reintrodus un jurământ republican pentru toată lumea. Un jurământ care să cuprindă un anumit număr de principii indiscutabile: egalitatea bărbat-femeie, respectul față de ceilalți, libertatea de exprimare, aceea de a avea sau nu o religie, de a părăsi o religie, etc.

F.B. Şi ce întâmplă dacă cineva încalcă jurământul?
Y.M. Există consecințe, desigur. Prima sancțiune ar fi aceea de a obliga persoana respectivă să-şi reafirme jurământul în mod public. În cazul unor încălcări mai grave a regulilor republicane, anumite drepturi vor fi suprimate. Spre exemplu, dreptul de a încasa alocații, de a avea acces la securitate socială sau de a beneficia de un avocat din oficiu în cazul unei proceduri judiciare. Ar trebui, desigur, ca aceste sancțiuni să fie graduale.
(...)

F.B. Nu sunt de acord cu ideea retragerii naționalității franceze suspecților de terorism. S-ar face exact jocul celor care au comis atentatele. Una dintre valorile cardinale ale Republicii este fraternitatea. Dacă dumneavoastră fabricați, în interiorul aceluiaşi teritoriu, două statute, acela al francezului etern şi un altul, al francezului susceptibil de a fi privat de această calitate, fraternitatea este distrusă. Nimic nu este mai rău decât istoria fraților puşi în postura de a se lupta unul contra celuilalt.


De ce este aşa de greu să te laşi de fumat?

Pentru că suntem o enigmă pentru noi înşine. (Augustin, sec. IV-V)
A fi sau a nu fi, dacă într-adevăr aceasta este întrebarea, atunci ar fi simplu. Dar omul e o asociere de contrarii, un fel de antiteză. Eu însumi nu înțeleg tot ceea ce sunt, afirmă Augustin. Vreau şi nu vreau, doresc şi nu doresc: Caut să acționez, şi nu fac nimic (...) Apoi fac eforturi (...) Şi nu realizez nimic, (...) ezit să mor în clipa morți şi să trăiesc atunci când sunt viu (Confesiuni). Existăm cumva cu jumătăți de măsură, dureros împărțiți între soluții şi neputințe.

Pentru că fumatul ne face mai fericiți (Blaise Pascal, sec XVII)
Suntem sclavii propriilor plăceri şi nu facem niciodată nimic din ceea ce nu ne place. Aceasta este condiția, după Pascal, în care se găseşte libertinul, omul fără Dumnezeu, aflat într-o căutare permanentă şi înebunit de divertisment. Dacă ne oprim din fumat, nu o facem din motive raționale, ci pentru a căuta alte forme de plăcere. Şi, din contră, dacă continuăm să ne omorâm la foc mic, o facem pentru a ne găsi fericirea.

Pentru a ne însuşi lumea (Jean-Paul Sartre, sec. XX)
    Fumatul nu este un act banal: este, crezându-l pe Sartre, o ceremonie sacrificială prin care eu îmi asum lumea, reducând-o la suluri şi cenuşă. Acest sacrificiu crematoric conferă vieții densitate iar mie chiar o rațiune de a exista (Ființa şi Neantul). A te priva de fumat e ca şi cum ai suprima propriei existențe întreaga savoare.

    Avem un talent special din a lua decizii, precum aceea de a ne lăsa de fumat, şi un altul, la fel de special, de a nu ne ține cuvântul, deciziile. Această slăbiciune a voinței provine, potrivit filosofului norvegian Jon Elster (sec XX-XXI) din faptul că placerea are întotdeauna puncte mai tari: fumatul ucide, desigur, dar nu tocmai acum, nu chiar imediat.

Philosophie magazine, Février, 2016