Hesychia

(Alexandru Mărchidan)

    Există o cosmogonie în poezia lumii lui Alexandru Mărchidan, în care nopțile şi zilele sunt pe cale să iasă din matca lor țesând ființe văzute şi nevăzute, cu nori care se descalță, cu scări orizontale şi verticale, lumeşti şi cereşti, din lemn sau din credință - adevărate nădejdi făcute pentru traversat prăpăstiile şi grelele încercări ale vieții. O lume care nu se deschide la întâmplare, ci urmărind aripa unui compas, şi ce compas (!) unul căruia însuşi cerul îi este punct de sprijin.
    Apoi există si o geografie, cel puțin a gândurilor, lumea lui înainte şi înapoi, a înălțimii şi a coborârii, lumea de-a dreapta şi lumea de-a stânga, o lume a punctelor cardinale, a polurilor - o întreagă geografie care are grija de a păstra ordinea în gândurile noastre, de a le păstra drepte, cuminți, fără a se urî şi fără a se sfâşia între ele, o geografie care adună şi întregeşte atunci când ceva se prăbuşeşte.
    În lumea Hesychiei întunericul se luminează, departele se face aproape iar frigul se face cald - este momentul acela în care preotul iese (puțin) din altar şi căldenițează prin univers.
Dintr-o dată, pe întinsul acestei lumi şi sub acoperişul compasului ceresc, stelele încep a se alungi, ca nişte litere plouate devenind leagăne: pe marginea stelelor se dau acum copiii, iar când stelele se vor contracta, aceştia vor fi duşi deja Sus.
    Apoi, când vremea sărbătorii coboară peste tărâmul Hesychiei, timpul începe să se cumințească, se lasă îmblânzit acum prin taina aşteptării, prin rugăciune şi odihnă. Este vremea în care oamenii aşezându-şi felinare sub perne, între gânduri, văd cum şi-au strivit unii altora visurile (transformându-le în ceva tot mai mic) - aşa cum striveşti un cub de zahăr în podul palmei. Atunci este momentul întrebării, când cuvintele îşi găsesc sufletele; şi astfel, însuflețindu-şi cuvintele oamenii încep să facă curățenie. Căci curățire se cheamă atunci când îți aminteşti că trebuie să deschizi ferestrele şi să dai afară, să laşi să curgă toată acea apă care-ți aducea frigul; abia în felul acesta vei putea face din tine, un loc mai bun de odihnă. Abia acum, cea mai frumoasă fereastră din lume în care te poți privi devine celălalt!
Şi tot curățire se cheamă atunci când omul are grijă să se ferească de cel mai cumplit contrast posibil pe lumea aceasta: acela care face ca iarba să râdă, în timp ce la rădăcina ei roade un vierme rău.
     Există apoi, în poezia lui Alexandru Mărchidan, o Liturghie care se săvârşeşte în permanență. În ea, drumul care merge către biserică, se îmbisericeşte, străinul din tine se face fiu, îngerul însuşi se dă de gol, în om - este clipa aceea când poți spune cu adevărat că eşti cu tine însuți. Catedralele lui Alexandru Mărchidan se construiesc şi ele de fiecare dată când trupurile de piatră întâlnesc, prin rugăciune, trupurile de lumină, şi se îmbrățişează.
     Mai tare decât Moartea - acest pod care se surpă încontinu, sunt cuvintele de rugăciune rostite de tatăl copilăriei, deasupra fiului său, în ceasul nopții, în prag de somn, un pod făcut între ei, tatăl şi copil, de-un capăt, şi Dumnezeu, de celălalt. Un pod mai tare decât Moartea.
     Dar miezul poeziei acesteia este eshatologic. Învierea capătă înfățişarea unei păsări care şi-a găsit loc de odihnă la straşina inimii, a fiecărei inimi, aşteptând să fie lăsată înăuntru. Învierea este cina aceea în cer unde nu pâinea, nici sarea pământului nu stau pe masă, ci o strachină de lumină care trece de la unul la altul. Înviere se cheamă atunci când râurile de lumină încep să curgă de jos în sus, când pietrele caselor urcă şi ele în munții din care au fost luate, când munții urcă la rândul în Ideea din care au fost plămădiți, când se croieşte potecă între îngeri şi oameni.

Hesychia, de Alexandru Mărchidan (poezie) și Sorin Dănuț Radu (fotografie),ed. Alean, Pitești,2015