Le Magazine Littéraire
(Février 2016)
CIFRA
451
COD: CENZURĂ
Pe internet se cunoaşte faptul că error 404 semnifică o pagină web care nu mai există. De acum înainte însă, eroarea 451 va semnifica o cenzură. Cu acest mesaj nu va exista nicio ambiguitate: dacă nu vom putea accede la site, aceasta va fi urmarea unei cerințe guvernamentale. Codul - omagiu adus lui Fahrenheit 451 de Ray Bradbury - a fost realizat de către grupul de ingineri internauți ai companiei Engineering Task Force (IETF). Ei speră totodată ca prin acest demers să ,,facă vizibilă cenzura", mai ales pe Facebook și Twitter, rețele adesea solicitate pentru blocarea anumitor conținuturi.
Anne Frank acaparată de către propria Fundație
Fundația Anne-Frank este criticată pentru că încearcă să împiedice ca Jurnalul tinerei fete asasinate în 1945 să devină un bun public. Originea conflictului: o bătălie asupra datării evenimentelor din prima ediție a cărții sintetizată şi publicată în 1947 de către tatăl autoarei, Otto Frank, apoi din a două, integrală, apărută în 1986. Fundația se sprijină pe o decizie a unui tribunal olandez care recunoaşte faptul că Jurnalul va fi liber din punct de vedere ar drepturilor editor abia în 2037. Să fie acest demers făcut cu scopul de a-l proteja de tendința negaționistă? Sau de a continua să se bucure de beneficiile unei opere care s-a vândut în 70 de milioane de exemplare? Şocați de această decizie, unii au început să distribuie cartea pe Internet fără acordul deținătorilor drepturilor.
Între Istorie şi roman
URSS, un bloc al ficțiunilor
Doi autori francezi pătrund în era sovietică, unul printr-un roman al cenzurii, celălalt evocând tinerețea lui Stalin.
Timp de 70 de ani, Uniunea Sovietică a constituit pentru cetățenii occidentali echivalentul ținutului Mordor pentru Hobbiții lui Tolkien. Imaginațivă o lume în care ochiul Moscovei apasă asupra fiecărui locuitor, unde cresc mii de proiecte oculte, unde cercetătorii inventează înspăimântătoare maşini ale morții, unde puterea se dizolvă într-o armată de instituții cu însemne obscure. O lume a cărei limbă este plină de perifraze, unde suspansul e permanent, pentru că, aşa cum o spune Stalin prin intermediul romancierului Robert Littell în L'Hirondelle avant l'orage (2009) - fiecare cetățean e un potențial trădător care se poate trezi la auzul unei replici.
În acelaşi timp, această lume a fost proiecția unui vis egalitar, ieşit din tot ceea ce la începutul secolului XX a însemnat spirit revoluționar şi injustiție socială. Uniunea Sovietică a trasat mii de linii de rupturi politice, geografice şi strategice, care s-au transpun în mințile tuturor autorilor născuți în timpul războiului rece, oferindu-le bucăți de informații şi fantasme cu care azi pot să-şi construiască propriile ficțiuni sovietice: dacă paradisul socialist nu a fost niciodată atins, şantierul său în schimb a fost de o sută de ori reconstituit. Cităm aici cele mai recente titluri precum Loubianka de Travis Hollande (2007), La Ville de voleurs de David Benioff (2010), Le Cercle Pouchkine de Simon Sabag Montefiore (2014), filmele polițiste sovietice de Tom Rob Smith...
Modelul homo sovieticus
Doi autori francezi se alătură acestui vast subiect. Paul Greveillac, cu al său prim roman, Les Âmes rouges, interesându-se de cenzura care a vănat întregul fenomen deviant din toată proza vremii. Cine vrea să pătrundă în tenebroasa realitate sovietică, Paul Greveillac oferă un conținut de intrigi încâlcite, de prietenii trădate, de simboluri opace, de filme proletare şi de literatură comploționistă. Şi pentru cine visează să descopere cui îi semăna ,,tânărul Stalin" Kéthévane Davrichewy propune o narațiune suficient de fină şi contextuală pentru a înlătura orice îndoială ficțională.
HARLAN. O furie germană.
Fiu al unui realizator nazist, Thomas Harlan, militant comunist şi cineast, se arată formidabil atât ca prozator cât şi ca om.
,,L-ați întâlnit des pe Goebbels? - Des. - Îl plăceați? - Îl plăceam. - De ce? - Pentru că se îngrijea de mine ca şi cum eram fiul lui [...]. Într-o noapte, când deja dormeam, a intrat în camera mea, m-a trezit şi mi-a zis: Îmbracă-te! Şi pe urmă l-am urmat în maşina lui, escortați de alte automobile, în miez de noapte, până la marele magazin Wertheim, de mult timp arianizat, pe care îl făcuse să se deschidă special pentru mine, ocupat de un personal atent şi complet iluminat. Şi aici, a trebuit să îmi aleg o cale ferată în miniatură şi un trenuleț Märklin. Locomotive, vagoane-cuşetă, vagoane pentru animale...[...] În felul acesta, Goebbels i-a eclipsat pe toți, iar celelalte cadouri nu mă mai impresionau deloc; doar ale sale, şi rolul special pe care eu îl jucam pentru el, fără să fac nimic."
Copilul l-a întâlnit de asemenea şi pe Adolf Hitler, evocând ,,privirea lui de fakir şi mişcarea aceea ondulatoare şi puternică care antrena totul din jur, inclusiv pe mine".
Cineast, romancier, poet, dramaturg, istoric, anarhist şi nebun,Thomas Harlan (1929-2010) s-a luptat ca artist cu spectrul copilăriei sale. Tatăl său era Veit Harlan, om de la curtea celui de al III-lea Reich şi realizator în 1940 al unui de film de propagandă antisemită Le Juif Süss. Acest manifest pentru Soluția finală a servit SS-ului din taberele de exterminare reunind 20 de milioane de spectatori numai în Germania. Veit Harlan a fost judecat de două ori pentru crime contra umanității. Eliberat, a putut să continue să turneze; a murit la Capri în 1964, catolic convertit, într-un spital al diocezei. Thomas era la capătul lui: la miezul nopții, Veit a adormit, un somn foarte liniştit dar din care nu înceta să se tresară la fiecare respirație. Crizele de tuse care au urmat mi se păreau cu neputință de îndurat. Veit Harlan nu şi-a recunoscut niciodată infamia. Thomas a replicat: ,,Dacă nu îți asumi propria responsabilitate, scrie el, o voi purta eu în locul tău. [...] lasă-mă să mi-o asum eu pentru tine, chiar dacă tu nu deții decât ceea ce socoți a fi buna ta conştiință."
Model de copil rebel în Germania pentru că a atentat la amnezia RFA demascând vechii nazişti ascunşi în funcții publice, Thomas Harlan nu s-a făcut cunoscut în Franța decât din 2013, prin traducerea lui Veit. O scrisoare adresată tatălui, o declarație de dragoste şi o repulsie de o formidabilă violență emoțională. Scrisoarea este acompaniată de un hipertext. Dincolo de toate, numele şi locurile citate de către Thomas Harlan retrimit către date autobiografice.
Pe ascuns.
În 1952, autoarea cărții L'Inconnu du Nord-Express povesteşte pasiunea dintre două femei, astăzi ecranizată.
Refuzul de a se vedea înscrisă unui anumit gen este ceea ce o va incita pe Patricia Highsmith să-şi şocheze editorii de la primul său roman, încununat cu succes, L'Inconnu du Nord Express, lansându-se în povestea de dragoste dintre două femei. Naşterea unei opere spune adesea multe despre conținutul ei. În America puritană a anilor 1950, două femei, Carol şi Thérèse, trăiesc o dragoste care, de fapt, contestă eticheta genului - sexual - şi care e dedicată dragostei clandestine. În 1989, Patricia Highsmith va povesti într-o prefață tensiunea sub care se năşteau personajele sale - viziune şi febră: după ce văzuse o burgheză de o eleganță fascinantă, tânăra scriitoare, atinsă de varicelă câteva zile mai târziu, cade într-un delir provocat de febră.
Totul e clar: Thérèse, alter ego-ul romancierei din Carol - este cuprinsă de o febră nemiloasă în fața obiectului dorinței sale. Dar ceva lipseşte în prezenta corespondență genetică: nimic nu ne lasă să întrevedem infinita pudoare cu care este povestită această pasiune arzătoare.
Marea întâlnire.
Mathias Énard şi Kamel Daoud
,,Libertate, umor, livresc - Islamul este prezent şi prin aceste lucruri"
,,Islamismul va cădea pentru că este o imposibilitate"
Unul a primit Goncourt-ul pentru Boussole, celălalt, Goncourt-ul pentru primul său roman, Meursault, contre-enquête. Cei doi autori stau de vorbă acum la invitația noastră.
Cărțile lor.
Mathias Énard.
Meursault, contre-enquêtè este o operă genială. Citind-o, ne întrebăm cum de am putut trece peste atâția ani de la publicarea Străinului(L'Étranger, Camus), fără să vedem această absență a unei Arabe asasinate şi fără să fi încercat să o reîntregim. Este vorba aici de a contrabalansa şi de a echilibra lucrurile şi a nu uita nicio versiune a lucrurilor; pentru aceasta, trebuie pus capăt literalmente discuției despre dominația postcolonială.
Kamel Daoud.
Ah, Boussole...În general eu sunt alergic la orientalisme. Întâi din rațiuni istorice: e o fantasmă care m-a desgustat întotdeauna, aceea a compasiunii pentru folclor a dreptei sau a stângii. Apoi pentru că nu îmi place să fiu confundat cu această geografie a Orientului: sunt magrebian, e un abuz atât geografic cât şi istoric de a confunda cele două spații; atâta timp cât pledez în Algeria pentru algeritatea mea, denunț o colonizare orizontală cu arabismul, denunț totodată moartea culturii țării mele sub o cultură panarabică dominantă. Dar nici măcar cuvântul ,,Maghreb"nu îmi place, pentru că semnifică ,,Occident". De aceea îi sunt recunoscător lui Mathias Énard pentru că mi-a dat posibilitatea de a citi un Orient înțeles atât în complexitatea cât şi în umanitatea sa. Nu e un Orient al altuia, străin, ci experiența cititorului şi a scriitorului. Îndrăznesc să afirm că este un Orient participativ.
Mathias Énard.
Boussole are într-adevăr un raport direct cu orientalismul. După aproape 40 de ani de la publicarea cărții lui Edward Said, trebuie depăşită această noțiune, punând problema legăturii dintre cunoaştere şi putere în lumea Orientului Mijlociu şi în Magreb. Trebuie văzut modul în care dominația Europei şi a Statelor Unite peste această parte a lumii a generat de asemenea şi o mişcare artistică şi intelectuală. Observăm astăzi existența unui Orient al tuturor. Ştim că nu există nicăieri un loc precum cel din O Mie şi Una de Nopți, dar visul ne permite să comunicăm şi să ne imaginăm acest Orient participativ, cum spui tu.
Kamel Daoud.
Cu condiția de a găsi mijloacele depăşirii acestei imagini sclerozate, înghețate şi care încremeneşte efortul de a-l înțelege pe celălalt. Din păcate, în timpul crizei, prin raportare la amenințarea inamicului, stereotipurile răsar din nou. Observ revenind în forță în discursul jurnalistic toată acea galaxie de clişee provenite din orientalism şi din colonizare. Lucrul bun pe care l-am putea face este de a încerca să le demontăm, şi nu doar pe acelea ale celuilalt. Jihadiştii şi islamiştii denunță ,,cruciada", ,,creştinătatea", ,,amenințarea evreiască"; şi când Daech a desenat propria sa hartă a lumii, nu s-a folosit decât de hărțile imago mundi ale secolului XII pentru a desemna țările şi regiunile. A demonta acest zid, nu e nimic mai urgent. Salvarea umanului dintre sine si celălalt ne va permite să ne reumanizăm relațiile.
Mathias Énard.
Dacă aveam un proiect politic la originea scrierii Busolei, cu siguranță acesta era. A face vizibile alte lucruri, în afara clişeelor unora sau altora, fie că vorbim despre Daech sau de europenii aflați în criza identitară în raport cu islamul. A reda puțină perspectivă prin repunerea în mişcare a unui dialog care să arate că Orientul şi Occidentul sunt contingente şi comunică mereu, că există zone frontaliere şi puncte de trecere.
Kamel Daoud.
Pentru mine, există două căi de a-l înțelege pe celălalt, mai ales în Orient, şi tu le-ai parcurs cu brio: fie dragostea, fie erudiția. Personajul tău le împlineşte pe ambele. Ai ştiut pur şi simplu să redai glas lucrurilor.
Răul absolut.
Kamel Daod.
Ceea ce încarnează astăzi răul absolut în ochii mei este ruptura legăturii cu celălalt, acest atentat comis contra alterității, pentru a distruge această punte. Cu cât călătoresc mai mult, cu atât sunt mai înspăimântat de creşterea indiferenței față de celălalt. Dacă nu vom reface această legătură, ne vom îndrepta către catastrofe mult mai mari, de care vor profita cei care caută să distrugă o parte sau alta, indiferent că vorbim de extremă dreapta sau de jihadişti şi islamişti. Ceea ce m-a frapat în Străinul e aceea că Albert Camus pune problema alterității. Asta se rezolvă prin moarte. Astăzi, ne zbatem cu asta: ce facem cu celălalt? Cu Arabul? Cu fugarul? Cu francezul care nu s-a inflamat? Cu occidentalul din noi? Cu negrul? Cu evreul? Cu creştinul?
Atentatele teroriste din 2015 au apropiat cu certitudine oamenii, i-au făcut mult mai solidari; dar, în acelaşi timp, au legitimat şi au făcut vizibile discursuri politice de respingere, în Franța, Suedia sau Austria; şi asta tocmai pentru a atinge acele țări în care trăiesc cei mai mulți musulmani din Europa, țările care dovedesc că diversitatea este într-adevăr posibilă.
Mathias Énard.
Pentru mine, răul absolut, care seamănă puțin cu ceea ce ai spus tu, este ignorarea aproapelui. Punctul zero al curiozității. Suntem incapabili să vedem dincolo de noi înşine atâta timp cât credem că ştim deja totul şi că am înțeles totul. Nu ne dorim cunoaşterea pentru a nu fi nevoiți să ne punem sub semnul întrebării şi poate, în pericol. Aceasta este citadela sinelui, a bestiei violente, locul în care sălăşluieşte răul absolut.
Maladia Islamului.
Kamel Daoud.
Problema ridicată de către Abdelwahab Meddeb în eseul care poartă numele ,, La Maladie de I'slam" este în continuare actuală. Dar, din 2002 ea a evoluat. Maladia este acum în stadiul de metastază. Meddeb a fost vizionar, sintetizând ceea ce trăim astăzi: imposibilitatea islamului de a gândi, de a medita, închiderea oricărui efort de reflecție. Arabia Saudită cheltuieşte miliarde pentru propaganda religioasă, care constituie sursa radicalizării; au trecut astfel 30 de ani de când noi intelectualii o tot spunem iar occidentalii abia au aerul de a o descoperi.
Mathias Énard.
Ceea ce e înspăimântător în lumea sunită este această alăturare de fenomene care dă impresia că nu putem lupta împotriva radicalizării islamului. Prin prisma eficacității dovedite, avem de-a face cu o adevărată propagandă de război. Sunt propuse lucruri foarte simple: există bani pe pământ şi paradis după. Arabia Saudită este o producătoare de energie fosilă şi de gândire fosilă. Poarta ijtihad rămâne închisă, juriştii nu pot adapta religia la lume şi nici puterea de a o reforma, aşa cum au făcut-o însă pe durata întregului secol XIX.
E un cerc vicios aici în măsura în care media este întotdeauna atrasă mai mult de violența spectaculoasă a Islamului decât de demersul temperării, al moderației sale. De aşa manieră încât musulmaşii înşişi încep a se întreba dacă nu cumva acesta este modul autentic de a fi un adevărat musulman.
Kamel Daoud.
Islamul este asemenea maşinilor, merge cu petrol. Ecuația e simplă: nu ne naştem islamişti, devenim. De ce? Pentru că există o maşină editorială foarte bogată, care are mijloacele necesare de a impune regulile jocului. În lumea careia i se spune arabă, numărăm în jur de 30 de canale francofone şi 1200 de canale religioase. Am observat efectul acestui raport de-a lungul ultimilor ani în Algeria, în transformarea hainelor, a discursurilor, ritualurilor, calendarelor de sărbătoare, şi chiar a prenumelor noilor nascuți.
Mathias Énard.
În spatele acestui fenomen se află eşecul total al regimelor arabe laice şi al stângii arabe laice în promovarea democrației, libertăților, educației, dezvoltării şi a bunăstării economice a cetățenilor. Eşecul acesta a favorizat penetrarea propagandei religioase, fie că vorbim de Egipt, Siria, Algeria sau Tunisia...Singura opoziție reală a devenit cea a islamiştilor, pe care aceste regimuri au fost incapabile de a o limita.
Kamel Daoud.
Absolt. Acest fenomen este joncțiunea dintre sentimentul de a fi respins de către Occident, traumatismul post-colonial care nu a fost depăşit nici de-o parte şi nici de cealaltă, incapacitatea acestor regimuri de a integra noile generații, eşecurile economice, şi cel al prăbuşirii filosofice. Am fost eu însumi în această mişcare (Frăția musulmană) timp de ani buni, pentru că singura resursă alternativă era cea religioasă. Stânga nu mi-a propus absolut nimic, nu mi-a oferit nimic. De o parte se situa această stângă urbană, închisă, exclusivistă şi de cealaltă parte, o ofertă religioasă care dădea sens propriului meu corp, sexualității mele, raportului meu cu femeia, şi de aici cu viața de apoi. Prăbuşirea filosofică e mult mai gravă însă decât eşecul filosofic. Ne întoarcem către Daech pentru că nu există nimic altceva.
Un rău specific francez?
Kamel Daoud.
Americanii au obiceiul de a analiza declinul Franței în mod ciclic. Ei explică sfărşitul lumii franceze pornind de la literatură, care constituie capitalul simbolic al Franței. Este țara care deține fericirea, nefericirea şi măreția de a fi o geografie a Occidentului. Parisul este o capitală culturală, cu scriitorii săi, cu viziunea sa asupra lumii, cu laicitatea sa. Dacă există matrici imaginale proprii fiecarei țări, atunci a Franței stă sub semnul decolonizării. Apoi, dacă Franța e un caz, este datorită importanței comunității sale musulmane, şi pentru că e o țară care a exacerbat contradicțiile interne şi externe întreținând raporturi încă ambigue cu propria istorie colonială. Situația pe care o trăim astăzi, de aici provine.
Mathias Énard.
Dar istoria se scrie şi în prezent. Un bun instrument de a lupta contra repetării puțin idioate şi contra resentimentului post-colonizării, ar fi tocmai acela de a pune lucrurile la punct. Spunând că, trei generații mai târziu, putem rescrie istoria celor două tabere, reaşezându-le în spațiul european, mediteranean, euro-asiatic. Adevăratul proiect, care nu ascunde nici nostalgia şi nici melancolia, constă în a utiliza trecutul pentru a prezenta o istorie compactă care oferă fiecaruia locul său.
Cărți cheie pentru o înțelegere mai bună a Islamului.
Mathias Énard.
Abû Nuwâs este un imens poet din prima perioadă abbasidă (mort în 815). Un poet al libertății, al umorului, al livrescului. Toate acestea sunt părți care se regăsesc în Islamul de azi, dar pe care le întrevedem din ce în ce mai puțin, care nu mai transpar, care nu mai pot ieşi în față, care au din ce în ce mai puțină vizibilitate. Altfel, există romanele lui Abdul Rahman Mounif, decedat recent, un scriitor de origine saudită, căruia i s-a retras naționalitatea şi care a trăit în cele din urma în Orientul Mijlociu, mai ales în Siria; a scris mult despre transformarea lumii arabe din aceşti ultimi treizeci de ani, despre blestemul petrolului, despre o anumită raportare la imaginar. Mă gândesc de asemenea la un romancier libanez, Rabee Jaber, ale cărui câteva cărți au apărut în traducere la Gallimard. Pentru a înțelege ceea ce înseamnă un oraş arab, raportul cu islamiştii într-o țară multietnică, cum se schimbă aceasta de la o generație la alta, vă sfătuiesc să citiți Le Quartier américain, de Jabbour Douaihy, apărută la Actes Sud; este povestea transformării psihologice şi culturale din ultimii patruzeci de ani dintr-un oraş imaginar, arătând cum propaganda islamistă se strecoară în cartiere, cum militanții ei xe deosebesc de cei ai anilor 1980.
Kamel Daoud.
Abû Nuwâs apaține şi el mitologiei mele. Entuziasmul meu este intact față de felul în care a surprins lenta disoluție a metaforei vinului; în vremea poeților persani din secolul VII, vinul simboliza divinitatea, era metafora extazului şi a lui Dumnezeu. Vinul îl reprezenta pe Dumnezeu, minus versetele. De atunci acesta a început să se degradeze până ce băutorul de vin a ajuns să fie încriminat şi urmărit. Decadența aceasta reflectă în ochii mei însăsi drama lumii în care trăiesc. Vinul, care exprima cândva livrescul şi divinul, a ajuns să nu fie mai mult un sinonim al infracțiunii. Abû Nuwâs ne aminteşte că a existat acel timp, un timp glorios.
Dar vreau să subliniez şi existența unui decalaj legat de piața editorială, pentru că lumea musulmană interesează prea puțin Occidentul, atâta timp cât ea nu reprezintă o amenințare sau o geografie a fascinației sau a fricii.
Femeile.
Kamel Daoud.
Eu judec sănătatea unui popor în funcție de relația acestuia cu femeile. Acolo unde ele sunt libere şi acceptate, oamenii vor avea un raport sănătos cu imaginarul, cu dorința, cu trupul. Ceea ce invidiez la Occident, singurul avans pe care-l deține în comparație cu noi, constă în raportarea la femei. Când prietenii mei îmi atrag atenția că occidentalii le reduc adesea la nişte obiecte, le răspund că e mai preferabil aşa decât să fie reduse la țărână. Dacă nu eliberăm femeile, nu vom fi niciodată liberi. Diferența dintre un scandal stradal şi o revoluție, este că, într-un scandal, nu avem decât bărbați; adăugați femeile şi veți avea o revoluție. Bătălia femeilor în lumea arabă este mult mai admirabilă decât oriunde în restul lumii.
Mathias Énard. Reformatorii arabi din secolul XIX şi de la începutul celui de al XX-lea, din Egipt, şi în Liban mai ales, nu spuneau nimic altceva...
Optimişti, în ciuda a toate.
Mathias Énard.
Ceea ce îi va salva pe arabi, şi în mare parte pe Iranieni, este faptul că o cultură milenară extraordinar de puternică se găseste sub picioarele lor. Cel care vrea să regenereze prezentul poate lua o carte din bibliotecă şi reciti ceea ce se scria prima şcoală teologică importantă a Islamului sunit, apărut în secolul VII, când acest Islam al Luminilor se bătea contra islamiştilor de secol XIX. Trebuie amintit că luptele actuale au avut deja loc. Există surse uriaşe de inspirație, un patrimoniu care dă mărturie despre diversitatea existentă în raporturile dintre Iranieni, Berberi, Turci. Rămân optimist în sensul că, dacă vrem să ne luptăm, există arme puternice, şi există oameni puternici care să treacă la ele. Trebuie numai găsit timpul gândirii şi convingerea mass-mediei de a difuza această gândire.
Kamel Daoud.
Nu e întâmplător că islamiştii atacă întâi cultura. Ei vor o tabula rasa pentru a putea instala mai apoi sistemul lor de gândire. Atacă deci cultura pentru că ştiu că aceasta rămâne pentru ceilalți singura breşă posibilă de a se salva. Toate sistemele totalitare ştiu din instinct de unde provine amenințarea. Este exact ceea ce îmi dă speranță şi mă face să fiu optimist, în ciuda a tot, şi îmi amintesc de ceea ce scria Borges într-o glorioasă prefață, anume ştiința că nazismul poartă în el însuşi dorința obscură a propriului sfârşit. Este ceea ce resimt atunci când privesc atrocitățile comise de Daech: totul converge către o sinucidere în masă la care ei vor să adere un maximum de oameni. Numai că asta nu ține. Aceşti terorişti vor lovi şi ucide în continuare, dar islamul ca fascismul, va sfârşi prin a se resorbi, pentru că reprezintă o imposibilitate. Va cădea. Rămâne de văzut dacă speranța noastră se proiectează la nivelul unei vieți sau a două ori trei generații...
Mo Yan
Două ocazii de a măsura amploarea laureatului Premiului Nobel: încă un roman inedit apărut în limba franceză - ca toate cele de până acum - şi rezultatele unui colocviu asupra rădăcinilor şi direcțiilor operei sale.
Notorietatea lui Mo Yan nu încetează să crească de la adaptarea cinematografică a romanului său (Le Clan du sorgho rouge, Clanul sorgului roşu) şi mai ales, odată cu atribuirea premiului Nobel pentru literatură în 2012. Ascensiunea extraordinară a copilului din Shandong (o provincie rurală din estul Chinei) - acest fiu de țărani care a cunoscut mizeria şi foametea - este recompensa anilor de perseverență şi de curaj, cum o demonstrează odată în plus publicarea în franceză a romanului Clan de chiqueurs de paille (Clanul mâncătorilor de paie). Chantal Chen-Andro, care a reuşit de-a lungul timpului o admirabilă muncă de traducere şi de promovare a operei, a punctat, în cursul unei intervenții la colocviul internațional Paris-Aix, similitudinile şi diferențele dintre Clanul sorgului roşu şi Clanul mâncătorilor de paie. Ultimul a fost scris între 1987 şi 1989, imediat după publicarea celui dintâi. Între cele două, Mo Yan aprofundase cunoaşterea literaturii occidentale, trecând prin Günter Grass, Faulkner, şi mai ales prin Un veac de singurătate al lui Marquez. Experiență atât de capitală care îl face pe confratele său japonez, Kenzaburõ Óe să spună că ,,dacă ar fi descoperit mai devreme acest roman, ar fi scris fără îndoială altfel Clanul sorgului roşu".
Cel din urmă roman ne arată districtul Gaomi aflat în mijlocul luptelor dintre comunişti şi naționalişti, ei înşişi luptând cu disperare contra invadatorului japonez. În Clanul mâncătorilor de paie nu avem un război, ci o invazie a greierilor care devine declanşatorul poveştii. O catastrofă asemănătoare avusese loc cu cinzeci de ani înaintea începutului cărții. Le lăsase celor mai în vârstă senzația unei terori continue.
,,Greierii săreau în toate direcțiile, mişunau sub tulpinile de grâu, sub iarbă". Acest flagel era cu atât mai grav cu cât distrugea culturile mâncătorilor de paie, care astfel nu îşi mai puteau procura iarba ce le asigura o frumoasă dantură. Dar o amenințare mult mai mare se întrevedea. Odată cu dispariția acestui ritual fundamental, apare riscul foametei şi al războiului, care, după cum spune Chantal Chen-Andro, va genera o umanitate crudă şi fără milă.
Un prieten care vă vrea răul
Un romancier compune portretul unui camarad din copilărie crezând că acesta e mort. Gravă eroare însă: nu doar că omul trăieşte, dar decide chiar să-l omoare pe autor întinzându-i o capcană a ficțiunii.
Cum să distrugi un scriitor? Întorcându-i împotrivă propria creație. Şi prinzăndu-l într-un şir de adevăruri şi minciuni, mai tari decât realitatea însăşi, şi pe care le numim ficțiune. Şi apoi lăsăndu-l să rătăcească, să se piardă. Branches obscures, romanul norvegianului Nikolaj Frobenius, nu este primul thriller în care literatura joacă un rol central: între Numele trandafirului şi recenta Septième Fonction du langage (A şaptea funcție a limbajului), au apărut atâtea opere în acest registru care alcătuiesc un gen aparte. Romanul de față nu este însă un thriller literar: este un autentic coşmar al unui scriitor.
Coşmarul avansează mai întâi mascat, sub aparențele celui mai inofensiv suspans. Jo, un tânăr romancier e pe cale să publice o operă autobiografică sumbră, prima sa carte, spunându-i-se că va avea un impact asupra publicului larg. Este invitat de altfel chiar să vorbească la televiziune. Dar iată că imediat, Ema, fiica sa, îşi regăseşte păpuşa decapitată. Apoi un corespondent anonim îi sună soția, Agnete: ,, Soțul dimneavoastră merge la târfe." În sfârşit, amanta lui Jo este găsită moartă, cu o pagină din romanul său în gură. Cu siguranță, cineva îl vrea pe scriitor.
Acest roman în roman revine asupra tinereței lui Jo, când lega prietenie cu micul Georg, cel cu părul alb. La acea vreme, ei doi se numărau printre copiii cei mai urâți de vârsta lor. O adorau împreună pe Katinka, pe care Jo o va face amanta sa. Tot pe atunci, Jo începea să scrie iar Georg să deseneze. Georg era de asemenea ceea ce Jo numea ,,un copil cu suflet negru". Un copil căruia îi făcea plăcere să distrugă, să disimuleze relele tratamente căruia le cădea victimă, numai ca să trezească mila celorlalți. Un violator şi un piroman în devenire. Când şi-a scris romanul, Jo îl credea pe Georg mort într-o închisoare irlandeză. Greşit. Georg se întoarce. Şi, exact în maniera în care Jo a reconfigurat prin roman trecutul lor pentru a face din Georg un pervers înnăscut, Georg va rescrie romanul vieții lui Jo.
Olivier Rolin, fumuri havaneze
Într-un bar, la Veracruz, un bărbat aşteaptă disperat o femeie. Într-o zi primeşte prin poştă patru misterioase istorii. Una de dragoste, alta de moarte, de manipulare şi de contrabandă cu țigări.
Viața e prost făcută. Scrie asta în Quelle joie de vivre (Ce bucurie a vieții!), de René Clémant, unde Gino Cervi sau un altul se plângea că portocalele se coc iarna când nu avem nicio nevoie de ele pentru a ne hidrata.
Suntem la Veracruz, în golful Mexicului, la începutul anilor 1990, unde un bărbat, pe care ni-l imaginăm a semăna cu autorul însuşi (dar ce ştim noi?) stă aplecat peste tejgheaua barului El Ideal, aproape în fiecare zi, în fiecare noapte, bând întotdeauna prea mult (...) e un intelectual care şi-a încheiat de multă vreme un ciclu de conferințe intitulat ,,Proust mă scoate din minți"; aşteaptă o femeie, pe Dariana, o dansatoare cubaneză cu care a trăit, şi trăieşte înca, o poveste de dragoste între pasiunea naivă şi cea carnală ,, Îmi prelungisem sejurul la Veracruz atâta timp cât ea era acolo - aveam să-l prelungesc până la sfârşitul vieții, dacă ar fi ținut doar de mine. Acum, că ea a dispărut, îl prelungesc în speranța de a o regăsi, sau cel puțin de a înțelege ceva din motivele dispariției ei. Într-o zi, un plic mi-a fost trimis prin poştă la hotel, fără vreun indiciu asupra expeditorului, fără niciun cuvânt. Conținea patru istorii, scurte şi teribile pe care le vom citi".
Da, scurte şi teribile, patru, precum Evangheliile, purtătoare de veşti proaste, descriind aceeaşi istorie, Veracruz după Ignace, după Miller, după El Griego şi după Susana.
Cele patru povestiri reprezintă inima romanului, scris la persoana întâi singular; cele patru persoane, cinci cu naratorul care le expune, le înconjoară fără a le înțelege - sunt persoane foarte diferite, iar Rollin reuşeşte un tur de forță în a le da fiecăreia o voce proprie, fără a şi-o pierde în nicio clipă pe a sa.
Cabinet de curiozități.
Un om moşteneşte animale împăiate şi se pune pe scris.
Cu Alain Galan, curiozitatea cititorului iese tot timpul din adormire şi asta datorită expresiilor sau cuvintelor misterioase alese drept titluri. Bordebrune. Louvière. L'Ourle. À bois perdu. Şi acum Peau-en-poil, expresie însemnând jupuirea blănii animalului, fără a lăsa nicio urma de carne şi apoi spălarea ei. Cel puțin asta suntem lăsați să credem; nu am verificat. Să fie vorba de o invenție lingvistică de la sine putere? Orice ar fi, iată-ne deja în strania temă a acestei noi cărți, în micul format obişnuit, al celor 200 de pagini.
Istoria începe acolo unde se opreşte aceea a cămilei. Cămila? Ei bine, da: o muncă asiduă asupra căreia Alain Galan a trudit vreme de patruzeci de ani, ducând mai departe (cum povesteşte într-o altă istorie) tradiția moştenită de la vechiul său camarad, Lucas, anume ,,taxidermia", această ,,stranie magie" care presupune readucerea la viață a animalelor moarte. De fapt moşteneşte câteva câteva specii de animale pe care le instalează în biroul său: o bufniță, un şobolan, o nevăstuică şi o gaiță. Atătea prezențe imobile că, într-un monent, par că se pot trezi. ,,O comunicare mută ne lega cu siguranță", spune el.
Ciudate mai sunt animalele împăiate! Moarte, par vii; create de natură dar remodelate de om...în Louvière, se vorbea despre granița dintre om şi animal. Aici este vorba de frontiera dintre moarte şi viață, dar de asemenea dintre legendă şi istorie, cum şi între artă şi magie.
Al III-lea Reich față în față.
Publicată în 2002, dar încă inedită în limba franceză, cartea propune o sumă a resorturilor psihice ale nazismului, construită în urma întâlnirilor cu demnitari ai Reich-ului şi cu copiii lor.
Iată una dintre cărțile cele mai importante, cutremurătoare şi deranjante, scrise vreodată despre nazism. Este vorba despre un întreg, format din lungi reportaje realizate de către jurnalista Gitta Sereny între sfârşitul războiului şi zorii secolului nostru. Scriitura e precisă şi simplă - un exemplu de jurnalism literar de înaltă ținută - faptele prezentate fiind cel mai adesea înfiorătoare iar întrebările adresate, de o profunzime dezarmantă. Subiectul îl constituie Germania şi germanii, începând de la preluarea puterii de către Hitler. Gitta Srreny este de naționalitate britanică dar născută austriacă, lucru din care nu face un mister; de la prima pagină, ea se prezintă, în 1934, la 13 ani, debarcând la Nurenberg din întâmplare; descinde în plină celebrare a congresului nazist: ,,am fost captivată de imaginea acestor cohorte de militari defilând într-o simetrie perfectă, de mulțimea de copii, de fețele vesele care mă înconjurau(...)".
Acest entuziasm adolescentin va fi repede contrabalansat de angajarea sa, în Franța, în rândurile Rezistenței. Va fi de altfel problema constantă, aceasta a angajamentului moral individual absolut din partea sa, riscurile pe care şi le-a asumat, capcanele, în care va cădea uneori - toate fac din Dans l'ombre du Reich, o carte de o densitate excepțională.
Dar care riscuri? Care capcane? Căteva elemente biografice se impun a fi clarificate. Gitta Sereny se naşte la Viena în anul 1921 dintr-un tată protestant, mort când ea avea doi ani, şi dintr-o mamă actriță, mondenă şi narcisistă, care îi oferă se pare o copilărie nefericită. Recăsătoria în anii 1930 a acestei femei cu un economist evreu, Ludwig von Mises (părintele de mai târziu al teoriilor neo-liberale şi mentorul lui Friedrich Hayek), va obliga cuplul să fugă în Elveția şi mai apoi în USA. Gitta însă se va îmbarca către Londra şi apoi pentru Paris; în 1940 intra în Rezistență, înainte de a fugi la rândul său în USA, unde va lucra vreme de trei ani în serviciile de informații de la Washington şi în propaganda antinazistă. Revine în Germania în 1945 pentru a se ocupa, sub egida ONU, de un program de salvare a copiilor orfani împrăştiați în Europa distrusă de Hitler. Se va instala definitiv la Londra, în compania fotografului britanic Don Honeyman, pe care l-a întâlnit şi cu care s-a căsătorit la Paris în 1949.
În 1968, la Londra, Gitta Sereny urmăreşte procesul lui Mary Bell, o fetiță de 11 ani condamnată la 15 ani de închisoare pentru strangularea a doi copii de 3 şi 4 ani. Calmul copilei, aparenta sa lipsă de remuşcări, avea sa o transforme în ochii publicului într-o încarnare a răului. În The Case of Mary Bell, publicată în 1972, Gitta Sereny atacă sistemul juridic britanic (cum poate un tribunal pentru adulți să judece un copil?) şi respune povestea copilăriei lui Mary Bell, ceea ce procesul nu a făcut-o. Dă la iveală o mamă prostituată care îşi trimisese fetița la anumiți clienți şi care a încercat să o omoare în repetate rânduri. Cartea, un succes imediat, o va impune pe autoare drept jurnalist literar, star al noului jurnalism.
Volumul Dans l'ombre du Reich sintetizează munca Gittei Sereny asupra a ceea ce bine se poate numi ,,moştenirea" lui Hitler, din punct de vedere mai ales al anumitor întâlniri: cu Franz Stangl, comandantul de la Sobibor şi de la Treblinka, găsit vinovat de moartea a 900 000 de persoane, şi căruia i-a consacrat un volum întreg; cu Albert Speer, arhitectul personal al lui Hitler; cu François Genoud, bancherul elvețian şi executorul testamentelor lui Goebbels şi Hitler.
Unul din punctele cele mai interesante ale cărții este cel al culpabilității. Acolo unde, fii şi fiicele, oricum nevinovați, nu reuşesc să se elibereze, căutând în permanență să se explice, să se debaraseze de părinții lor.
Ne găsim într-un univers bântuit, infectat, o lume care a supraviețuit ei înşişi, o lume a răului în stare pură, din care nimeni nu reuşeşte să iasă, nici măcar fii şi fiicele, urmaşi care se revoltă Cu cât ne apropiem mai mult de lumea aceasta, cu atât simțim că totul e adevărat şi cu atât mai puțin înțelegem cum de a fost posibil. Dar şi cum toate acestea plutesc încă în jurul nostru.
Olivier Adam
Autorul volumului Lisières(Marginile) se întoarce săpând în tărâmul copilăriei sale; suntem într-un mare cartier, prin prisma istorie unei afaceri devastatoare, de practici şi cutume sexuale implicând un primar: o manieră de a scoate la iveală încă o dată vechea Franță ,,periferică".
Universul noului volum, La Reverse, nu îi va surprinde pe cititorii lui Oliver Adam. Nici tematica sa. Antoine, naratorul, ne povesteşte seismul care i-a devastat tinerețea: mama sa, care trecea oricum, în oraşul lor din marea aglomerație pariziană drept o femeie exemplară şi o catolică convinsă, asistentă pe politici şcolare a primăriei, se trezeşte acum în mijlocul unui enorm scandal. Nu doar că era amanta primarului, Jean-François Laborde, care a fost un timp ministru delegat şi unul dintre tenorii partidului său, dar tot ea l-a şi ajutat să organizeze orgii sexuale cu diferite tinere fragile social, din cartierele mărginaşe, amenințându-le cu represalii dacă vor vorbi. Acestea din urmă au sesizat totuşi justiția, de unde un proces răsunător, ani întregi de dramă, de ură, de calomnii. Una dintre ele, Célia B., se va sinucide. Familia lui Antoine, mai ales fratele mai mic, Camille, nu îşi va reveni niciodată şi va pleca să trăiască în străinătate, foarte departe...Moartea primarului va face să reapară toate aceste amintiri în memoria lui Antoine, inclusiv povestea de dragoste pe care a trăit-o cu Letitia, chiar fiica politicianului decăzut.
Olivier Adam spune despre el însuşi: sunt un burete. Un scriitor care lucrează la limitele omului. Ceea ce-l interesează, în povestea de față, este de a se afla de partea tinerilor de atunci, Antoine, Camille şi Letitia, victimele greşelilor propriilor părinți.
451
COD: CENZURĂ
Pe internet se cunoaşte faptul că error 404 semnifică o pagină web care nu mai există. De acum înainte însă, eroarea 451 va semnifica o cenzură. Cu acest mesaj nu va exista nicio ambiguitate: dacă nu vom putea accede la site, aceasta va fi urmarea unei cerințe guvernamentale. Codul - omagiu adus lui Fahrenheit 451 de Ray Bradbury - a fost realizat de către grupul de ingineri internauți ai companiei Engineering Task Force (IETF). Ei speră totodată ca prin acest demers să ,,facă vizibilă cenzura", mai ales pe Facebook și Twitter, rețele adesea solicitate pentru blocarea anumitor conținuturi.
Anne Frank acaparată de către propria Fundație
Fundația Anne-Frank este criticată pentru că încearcă să împiedice ca Jurnalul tinerei fete asasinate în 1945 să devină un bun public. Originea conflictului: o bătălie asupra datării evenimentelor din prima ediție a cărții sintetizată şi publicată în 1947 de către tatăl autoarei, Otto Frank, apoi din a două, integrală, apărută în 1986. Fundația se sprijină pe o decizie a unui tribunal olandez care recunoaşte faptul că Jurnalul va fi liber din punct de vedere ar drepturilor editor abia în 2037. Să fie acest demers făcut cu scopul de a-l proteja de tendința negaționistă? Sau de a continua să se bucure de beneficiile unei opere care s-a vândut în 70 de milioane de exemplare? Şocați de această decizie, unii au început să distribuie cartea pe Internet fără acordul deținătorilor drepturilor.
Între Istorie şi roman
URSS, un bloc al ficțiunilor
Doi autori francezi pătrund în era sovietică, unul printr-un roman al cenzurii, celălalt evocând tinerețea lui Stalin.
Timp de 70 de ani, Uniunea Sovietică a constituit pentru cetățenii occidentali echivalentul ținutului Mordor pentru Hobbiții lui Tolkien. Imaginațivă o lume în care ochiul Moscovei apasă asupra fiecărui locuitor, unde cresc mii de proiecte oculte, unde cercetătorii inventează înspăimântătoare maşini ale morții, unde puterea se dizolvă într-o armată de instituții cu însemne obscure. O lume a cărei limbă este plină de perifraze, unde suspansul e permanent, pentru că, aşa cum o spune Stalin prin intermediul romancierului Robert Littell în L'Hirondelle avant l'orage (2009) - fiecare cetățean e un potențial trădător care se poate trezi la auzul unei replici.
În acelaşi timp, această lume a fost proiecția unui vis egalitar, ieşit din tot ceea ce la începutul secolului XX a însemnat spirit revoluționar şi injustiție socială. Uniunea Sovietică a trasat mii de linii de rupturi politice, geografice şi strategice, care s-au transpun în mințile tuturor autorilor născuți în timpul războiului rece, oferindu-le bucăți de informații şi fantasme cu care azi pot să-şi construiască propriile ficțiuni sovietice: dacă paradisul socialist nu a fost niciodată atins, şantierul său în schimb a fost de o sută de ori reconstituit. Cităm aici cele mai recente titluri precum Loubianka de Travis Hollande (2007), La Ville de voleurs de David Benioff (2010), Le Cercle Pouchkine de Simon Sabag Montefiore (2014), filmele polițiste sovietice de Tom Rob Smith...
Modelul homo sovieticus
Doi autori francezi se alătură acestui vast subiect. Paul Greveillac, cu al său prim roman, Les Âmes rouges, interesându-se de cenzura care a vănat întregul fenomen deviant din toată proza vremii. Cine vrea să pătrundă în tenebroasa realitate sovietică, Paul Greveillac oferă un conținut de intrigi încâlcite, de prietenii trădate, de simboluri opace, de filme proletare şi de literatură comploționistă. Şi pentru cine visează să descopere cui îi semăna ,,tânărul Stalin" Kéthévane Davrichewy propune o narațiune suficient de fină şi contextuală pentru a înlătura orice îndoială ficțională.
HARLAN. O furie germană.
Fiu al unui realizator nazist, Thomas Harlan, militant comunist şi cineast, se arată formidabil atât ca prozator cât şi ca om.
,,L-ați întâlnit des pe Goebbels? - Des. - Îl plăceați? - Îl plăceam. - De ce? - Pentru că se îngrijea de mine ca şi cum eram fiul lui [...]. Într-o noapte, când deja dormeam, a intrat în camera mea, m-a trezit şi mi-a zis: Îmbracă-te! Şi pe urmă l-am urmat în maşina lui, escortați de alte automobile, în miez de noapte, până la marele magazin Wertheim, de mult timp arianizat, pe care îl făcuse să se deschidă special pentru mine, ocupat de un personal atent şi complet iluminat. Şi aici, a trebuit să îmi aleg o cale ferată în miniatură şi un trenuleț Märklin. Locomotive, vagoane-cuşetă, vagoane pentru animale...[...] În felul acesta, Goebbels i-a eclipsat pe toți, iar celelalte cadouri nu mă mai impresionau deloc; doar ale sale, şi rolul special pe care eu îl jucam pentru el, fără să fac nimic."
Copilul l-a întâlnit de asemenea şi pe Adolf Hitler, evocând ,,privirea lui de fakir şi mişcarea aceea ondulatoare şi puternică care antrena totul din jur, inclusiv pe mine".
Cineast, romancier, poet, dramaturg, istoric, anarhist şi nebun,Thomas Harlan (1929-2010) s-a luptat ca artist cu spectrul copilăriei sale. Tatăl său era Veit Harlan, om de la curtea celui de al III-lea Reich şi realizator în 1940 al unui de film de propagandă antisemită Le Juif Süss. Acest manifest pentru Soluția finală a servit SS-ului din taberele de exterminare reunind 20 de milioane de spectatori numai în Germania. Veit Harlan a fost judecat de două ori pentru crime contra umanității. Eliberat, a putut să continue să turneze; a murit la Capri în 1964, catolic convertit, într-un spital al diocezei. Thomas era la capătul lui: la miezul nopții, Veit a adormit, un somn foarte liniştit dar din care nu înceta să se tresară la fiecare respirație. Crizele de tuse care au urmat mi se păreau cu neputință de îndurat. Veit Harlan nu şi-a recunoscut niciodată infamia. Thomas a replicat: ,,Dacă nu îți asumi propria responsabilitate, scrie el, o voi purta eu în locul tău. [...] lasă-mă să mi-o asum eu pentru tine, chiar dacă tu nu deții decât ceea ce socoți a fi buna ta conştiință."
Model de copil rebel în Germania pentru că a atentat la amnezia RFA demascând vechii nazişti ascunşi în funcții publice, Thomas Harlan nu s-a făcut cunoscut în Franța decât din 2013, prin traducerea lui Veit. O scrisoare adresată tatălui, o declarație de dragoste şi o repulsie de o formidabilă violență emoțională. Scrisoarea este acompaniată de un hipertext. Dincolo de toate, numele şi locurile citate de către Thomas Harlan retrimit către date autobiografice.
Pe ascuns.
În 1952, autoarea cărții L'Inconnu du Nord-Express povesteşte pasiunea dintre două femei, astăzi ecranizată.
Refuzul de a se vedea înscrisă unui anumit gen este ceea ce o va incita pe Patricia Highsmith să-şi şocheze editorii de la primul său roman, încununat cu succes, L'Inconnu du Nord Express, lansându-se în povestea de dragoste dintre două femei. Naşterea unei opere spune adesea multe despre conținutul ei. În America puritană a anilor 1950, două femei, Carol şi Thérèse, trăiesc o dragoste care, de fapt, contestă eticheta genului - sexual - şi care e dedicată dragostei clandestine. În 1989, Patricia Highsmith va povesti într-o prefață tensiunea sub care se năşteau personajele sale - viziune şi febră: după ce văzuse o burgheză de o eleganță fascinantă, tânăra scriitoare, atinsă de varicelă câteva zile mai târziu, cade într-un delir provocat de febră.
Totul e clar: Thérèse, alter ego-ul romancierei din Carol - este cuprinsă de o febră nemiloasă în fața obiectului dorinței sale. Dar ceva lipseşte în prezenta corespondență genetică: nimic nu ne lasă să întrevedem infinita pudoare cu care este povestită această pasiune arzătoare.
Marea întâlnire.
Mathias Énard şi Kamel Daoud
,,Libertate, umor, livresc - Islamul este prezent şi prin aceste lucruri"
,,Islamismul va cădea pentru că este o imposibilitate"
Unul a primit Goncourt-ul pentru Boussole, celălalt, Goncourt-ul pentru primul său roman, Meursault, contre-enquête. Cei doi autori stau de vorbă acum la invitația noastră.
Cărțile lor.
Mathias Énard.
Meursault, contre-enquêtè este o operă genială. Citind-o, ne întrebăm cum de am putut trece peste atâția ani de la publicarea Străinului(L'Étranger, Camus), fără să vedem această absență a unei Arabe asasinate şi fără să fi încercat să o reîntregim. Este vorba aici de a contrabalansa şi de a echilibra lucrurile şi a nu uita nicio versiune a lucrurilor; pentru aceasta, trebuie pus capăt literalmente discuției despre dominația postcolonială.
Kamel Daoud.
Ah, Boussole...În general eu sunt alergic la orientalisme. Întâi din rațiuni istorice: e o fantasmă care m-a desgustat întotdeauna, aceea a compasiunii pentru folclor a dreptei sau a stângii. Apoi pentru că nu îmi place să fiu confundat cu această geografie a Orientului: sunt magrebian, e un abuz atât geografic cât şi istoric de a confunda cele două spații; atâta timp cât pledez în Algeria pentru algeritatea mea, denunț o colonizare orizontală cu arabismul, denunț totodată moartea culturii țării mele sub o cultură panarabică dominantă. Dar nici măcar cuvântul ,,Maghreb"nu îmi place, pentru că semnifică ,,Occident". De aceea îi sunt recunoscător lui Mathias Énard pentru că mi-a dat posibilitatea de a citi un Orient înțeles atât în complexitatea cât şi în umanitatea sa. Nu e un Orient al altuia, străin, ci experiența cititorului şi a scriitorului. Îndrăznesc să afirm că este un Orient participativ.
Mathias Énard.
Boussole are într-adevăr un raport direct cu orientalismul. După aproape 40 de ani de la publicarea cărții lui Edward Said, trebuie depăşită această noțiune, punând problema legăturii dintre cunoaştere şi putere în lumea Orientului Mijlociu şi în Magreb. Trebuie văzut modul în care dominația Europei şi a Statelor Unite peste această parte a lumii a generat de asemenea şi o mişcare artistică şi intelectuală. Observăm astăzi existența unui Orient al tuturor. Ştim că nu există nicăieri un loc precum cel din O Mie şi Una de Nopți, dar visul ne permite să comunicăm şi să ne imaginăm acest Orient participativ, cum spui tu.
Kamel Daoud.
Cu condiția de a găsi mijloacele depăşirii acestei imagini sclerozate, înghețate şi care încremeneşte efortul de a-l înțelege pe celălalt. Din păcate, în timpul crizei, prin raportare la amenințarea inamicului, stereotipurile răsar din nou. Observ revenind în forță în discursul jurnalistic toată acea galaxie de clişee provenite din orientalism şi din colonizare. Lucrul bun pe care l-am putea face este de a încerca să le demontăm, şi nu doar pe acelea ale celuilalt. Jihadiştii şi islamiştii denunță ,,cruciada", ,,creştinătatea", ,,amenințarea evreiască"; şi când Daech a desenat propria sa hartă a lumii, nu s-a folosit decât de hărțile imago mundi ale secolului XII pentru a desemna țările şi regiunile. A demonta acest zid, nu e nimic mai urgent. Salvarea umanului dintre sine si celălalt ne va permite să ne reumanizăm relațiile.
Mathias Énard.
Dacă aveam un proiect politic la originea scrierii Busolei, cu siguranță acesta era. A face vizibile alte lucruri, în afara clişeelor unora sau altora, fie că vorbim despre Daech sau de europenii aflați în criza identitară în raport cu islamul. A reda puțină perspectivă prin repunerea în mişcare a unui dialog care să arate că Orientul şi Occidentul sunt contingente şi comunică mereu, că există zone frontaliere şi puncte de trecere.
Kamel Daoud.
Pentru mine, există două căi de a-l înțelege pe celălalt, mai ales în Orient, şi tu le-ai parcurs cu brio: fie dragostea, fie erudiția. Personajul tău le împlineşte pe ambele. Ai ştiut pur şi simplu să redai glas lucrurilor.
Răul absolut.
Kamel Daod.
Ceea ce încarnează astăzi răul absolut în ochii mei este ruptura legăturii cu celălalt, acest atentat comis contra alterității, pentru a distruge această punte. Cu cât călătoresc mai mult, cu atât sunt mai înspăimântat de creşterea indiferenței față de celălalt. Dacă nu vom reface această legătură, ne vom îndrepta către catastrofe mult mai mari, de care vor profita cei care caută să distrugă o parte sau alta, indiferent că vorbim de extremă dreapta sau de jihadişti şi islamişti. Ceea ce m-a frapat în Străinul e aceea că Albert Camus pune problema alterității. Asta se rezolvă prin moarte. Astăzi, ne zbatem cu asta: ce facem cu celălalt? Cu Arabul? Cu fugarul? Cu francezul care nu s-a inflamat? Cu occidentalul din noi? Cu negrul? Cu evreul? Cu creştinul?
Atentatele teroriste din 2015 au apropiat cu certitudine oamenii, i-au făcut mult mai solidari; dar, în acelaşi timp, au legitimat şi au făcut vizibile discursuri politice de respingere, în Franța, Suedia sau Austria; şi asta tocmai pentru a atinge acele țări în care trăiesc cei mai mulți musulmani din Europa, țările care dovedesc că diversitatea este într-adevăr posibilă.
Mathias Énard.
Pentru mine, răul absolut, care seamănă puțin cu ceea ce ai spus tu, este ignorarea aproapelui. Punctul zero al curiozității. Suntem incapabili să vedem dincolo de noi înşine atâta timp cât credem că ştim deja totul şi că am înțeles totul. Nu ne dorim cunoaşterea pentru a nu fi nevoiți să ne punem sub semnul întrebării şi poate, în pericol. Aceasta este citadela sinelui, a bestiei violente, locul în care sălăşluieşte răul absolut.
Maladia Islamului.
Kamel Daoud.
Problema ridicată de către Abdelwahab Meddeb în eseul care poartă numele ,, La Maladie de I'slam" este în continuare actuală. Dar, din 2002 ea a evoluat. Maladia este acum în stadiul de metastază. Meddeb a fost vizionar, sintetizând ceea ce trăim astăzi: imposibilitatea islamului de a gândi, de a medita, închiderea oricărui efort de reflecție. Arabia Saudită cheltuieşte miliarde pentru propaganda religioasă, care constituie sursa radicalizării; au trecut astfel 30 de ani de când noi intelectualii o tot spunem iar occidentalii abia au aerul de a o descoperi.
Mathias Énard.
Ceea ce e înspăimântător în lumea sunită este această alăturare de fenomene care dă impresia că nu putem lupta împotriva radicalizării islamului. Prin prisma eficacității dovedite, avem de-a face cu o adevărată propagandă de război. Sunt propuse lucruri foarte simple: există bani pe pământ şi paradis după. Arabia Saudită este o producătoare de energie fosilă şi de gândire fosilă. Poarta ijtihad rămâne închisă, juriştii nu pot adapta religia la lume şi nici puterea de a o reforma, aşa cum au făcut-o însă pe durata întregului secol XIX.
E un cerc vicios aici în măsura în care media este întotdeauna atrasă mai mult de violența spectaculoasă a Islamului decât de demersul temperării, al moderației sale. De aşa manieră încât musulmaşii înşişi încep a se întreba dacă nu cumva acesta este modul autentic de a fi un adevărat musulman.
Kamel Daoud.
Islamul este asemenea maşinilor, merge cu petrol. Ecuația e simplă: nu ne naştem islamişti, devenim. De ce? Pentru că există o maşină editorială foarte bogată, care are mijloacele necesare de a impune regulile jocului. În lumea careia i se spune arabă, numărăm în jur de 30 de canale francofone şi 1200 de canale religioase. Am observat efectul acestui raport de-a lungul ultimilor ani în Algeria, în transformarea hainelor, a discursurilor, ritualurilor, calendarelor de sărbătoare, şi chiar a prenumelor noilor nascuți.
Mathias Énard.
În spatele acestui fenomen se află eşecul total al regimelor arabe laice şi al stângii arabe laice în promovarea democrației, libertăților, educației, dezvoltării şi a bunăstării economice a cetățenilor. Eşecul acesta a favorizat penetrarea propagandei religioase, fie că vorbim de Egipt, Siria, Algeria sau Tunisia...Singura opoziție reală a devenit cea a islamiştilor, pe care aceste regimuri au fost incapabile de a o limita.
Kamel Daoud.
Absolt. Acest fenomen este joncțiunea dintre sentimentul de a fi respins de către Occident, traumatismul post-colonial care nu a fost depăşit nici de-o parte şi nici de cealaltă, incapacitatea acestor regimuri de a integra noile generații, eşecurile economice, şi cel al prăbuşirii filosofice. Am fost eu însumi în această mişcare (Frăția musulmană) timp de ani buni, pentru că singura resursă alternativă era cea religioasă. Stânga nu mi-a propus absolut nimic, nu mi-a oferit nimic. De o parte se situa această stângă urbană, închisă, exclusivistă şi de cealaltă parte, o ofertă religioasă care dădea sens propriului meu corp, sexualității mele, raportului meu cu femeia, şi de aici cu viața de apoi. Prăbuşirea filosofică e mult mai gravă însă decât eşecul filosofic. Ne întoarcem către Daech pentru că nu există nimic altceva.
Un rău specific francez?
Kamel Daoud.
Americanii au obiceiul de a analiza declinul Franței în mod ciclic. Ei explică sfărşitul lumii franceze pornind de la literatură, care constituie capitalul simbolic al Franței. Este țara care deține fericirea, nefericirea şi măreția de a fi o geografie a Occidentului. Parisul este o capitală culturală, cu scriitorii săi, cu viziunea sa asupra lumii, cu laicitatea sa. Dacă există matrici imaginale proprii fiecarei țări, atunci a Franței stă sub semnul decolonizării. Apoi, dacă Franța e un caz, este datorită importanței comunității sale musulmane, şi pentru că e o țară care a exacerbat contradicțiile interne şi externe întreținând raporturi încă ambigue cu propria istorie colonială. Situația pe care o trăim astăzi, de aici provine.
Mathias Énard.
Dar istoria se scrie şi în prezent. Un bun instrument de a lupta contra repetării puțin idioate şi contra resentimentului post-colonizării, ar fi tocmai acela de a pune lucrurile la punct. Spunând că, trei generații mai târziu, putem rescrie istoria celor două tabere, reaşezându-le în spațiul european, mediteranean, euro-asiatic. Adevăratul proiect, care nu ascunde nici nostalgia şi nici melancolia, constă în a utiliza trecutul pentru a prezenta o istorie compactă care oferă fiecaruia locul său.
Cărți cheie pentru o înțelegere mai bună a Islamului.
Mathias Énard.
Abû Nuwâs este un imens poet din prima perioadă abbasidă (mort în 815). Un poet al libertății, al umorului, al livrescului. Toate acestea sunt părți care se regăsesc în Islamul de azi, dar pe care le întrevedem din ce în ce mai puțin, care nu mai transpar, care nu mai pot ieşi în față, care au din ce în ce mai puțină vizibilitate. Altfel, există romanele lui Abdul Rahman Mounif, decedat recent, un scriitor de origine saudită, căruia i s-a retras naționalitatea şi care a trăit în cele din urma în Orientul Mijlociu, mai ales în Siria; a scris mult despre transformarea lumii arabe din aceşti ultimi treizeci de ani, despre blestemul petrolului, despre o anumită raportare la imaginar. Mă gândesc de asemenea la un romancier libanez, Rabee Jaber, ale cărui câteva cărți au apărut în traducere la Gallimard. Pentru a înțelege ceea ce înseamnă un oraş arab, raportul cu islamiştii într-o țară multietnică, cum se schimbă aceasta de la o generație la alta, vă sfătuiesc să citiți Le Quartier américain, de Jabbour Douaihy, apărută la Actes Sud; este povestea transformării psihologice şi culturale din ultimii patruzeci de ani dintr-un oraş imaginar, arătând cum propaganda islamistă se strecoară în cartiere, cum militanții ei xe deosebesc de cei ai anilor 1980.
Kamel Daoud.
Abû Nuwâs apaține şi el mitologiei mele. Entuziasmul meu este intact față de felul în care a surprins lenta disoluție a metaforei vinului; în vremea poeților persani din secolul VII, vinul simboliza divinitatea, era metafora extazului şi a lui Dumnezeu. Vinul îl reprezenta pe Dumnezeu, minus versetele. De atunci acesta a început să se degradeze până ce băutorul de vin a ajuns să fie încriminat şi urmărit. Decadența aceasta reflectă în ochii mei însăsi drama lumii în care trăiesc. Vinul, care exprima cândva livrescul şi divinul, a ajuns să nu fie mai mult un sinonim al infracțiunii. Abû Nuwâs ne aminteşte că a existat acel timp, un timp glorios.
Dar vreau să subliniez şi existența unui decalaj legat de piața editorială, pentru că lumea musulmană interesează prea puțin Occidentul, atâta timp cât ea nu reprezintă o amenințare sau o geografie a fascinației sau a fricii.
Femeile.
Kamel Daoud.
Eu judec sănătatea unui popor în funcție de relația acestuia cu femeile. Acolo unde ele sunt libere şi acceptate, oamenii vor avea un raport sănătos cu imaginarul, cu dorința, cu trupul. Ceea ce invidiez la Occident, singurul avans pe care-l deține în comparație cu noi, constă în raportarea la femei. Când prietenii mei îmi atrag atenția că occidentalii le reduc adesea la nişte obiecte, le răspund că e mai preferabil aşa decât să fie reduse la țărână. Dacă nu eliberăm femeile, nu vom fi niciodată liberi. Diferența dintre un scandal stradal şi o revoluție, este că, într-un scandal, nu avem decât bărbați; adăugați femeile şi veți avea o revoluție. Bătălia femeilor în lumea arabă este mult mai admirabilă decât oriunde în restul lumii.
Mathias Énard. Reformatorii arabi din secolul XIX şi de la începutul celui de al XX-lea, din Egipt, şi în Liban mai ales, nu spuneau nimic altceva...
Optimişti, în ciuda a toate.
Mathias Énard.
Ceea ce îi va salva pe arabi, şi în mare parte pe Iranieni, este faptul că o cultură milenară extraordinar de puternică se găseste sub picioarele lor. Cel care vrea să regenereze prezentul poate lua o carte din bibliotecă şi reciti ceea ce se scria prima şcoală teologică importantă a Islamului sunit, apărut în secolul VII, când acest Islam al Luminilor se bătea contra islamiştilor de secol XIX. Trebuie amintit că luptele actuale au avut deja loc. Există surse uriaşe de inspirație, un patrimoniu care dă mărturie despre diversitatea existentă în raporturile dintre Iranieni, Berberi, Turci. Rămân optimist în sensul că, dacă vrem să ne luptăm, există arme puternice, şi există oameni puternici care să treacă la ele. Trebuie numai găsit timpul gândirii şi convingerea mass-mediei de a difuza această gândire.
Kamel Daoud.
Nu e întâmplător că islamiştii atacă întâi cultura. Ei vor o tabula rasa pentru a putea instala mai apoi sistemul lor de gândire. Atacă deci cultura pentru că ştiu că aceasta rămâne pentru ceilalți singura breşă posibilă de a se salva. Toate sistemele totalitare ştiu din instinct de unde provine amenințarea. Este exact ceea ce îmi dă speranță şi mă face să fiu optimist, în ciuda a tot, şi îmi amintesc de ceea ce scria Borges într-o glorioasă prefață, anume ştiința că nazismul poartă în el însuşi dorința obscură a propriului sfârşit. Este ceea ce resimt atunci când privesc atrocitățile comise de Daech: totul converge către o sinucidere în masă la care ei vor să adere un maximum de oameni. Numai că asta nu ține. Aceşti terorişti vor lovi şi ucide în continuare, dar islamul ca fascismul, va sfârşi prin a se resorbi, pentru că reprezintă o imposibilitate. Va cădea. Rămâne de văzut dacă speranța noastră se proiectează la nivelul unei vieți sau a două ori trei generații...
Mo Yan
Două ocazii de a măsura amploarea laureatului Premiului Nobel: încă un roman inedit apărut în limba franceză - ca toate cele de până acum - şi rezultatele unui colocviu asupra rădăcinilor şi direcțiilor operei sale.
Notorietatea lui Mo Yan nu încetează să crească de la adaptarea cinematografică a romanului său (Le Clan du sorgho rouge, Clanul sorgului roşu) şi mai ales, odată cu atribuirea premiului Nobel pentru literatură în 2012. Ascensiunea extraordinară a copilului din Shandong (o provincie rurală din estul Chinei) - acest fiu de țărani care a cunoscut mizeria şi foametea - este recompensa anilor de perseverență şi de curaj, cum o demonstrează odată în plus publicarea în franceză a romanului Clan de chiqueurs de paille (Clanul mâncătorilor de paie). Chantal Chen-Andro, care a reuşit de-a lungul timpului o admirabilă muncă de traducere şi de promovare a operei, a punctat, în cursul unei intervenții la colocviul internațional Paris-Aix, similitudinile şi diferențele dintre Clanul sorgului roşu şi Clanul mâncătorilor de paie. Ultimul a fost scris între 1987 şi 1989, imediat după publicarea celui dintâi. Între cele două, Mo Yan aprofundase cunoaşterea literaturii occidentale, trecând prin Günter Grass, Faulkner, şi mai ales prin Un veac de singurătate al lui Marquez. Experiență atât de capitală care îl face pe confratele său japonez, Kenzaburõ Óe să spună că ,,dacă ar fi descoperit mai devreme acest roman, ar fi scris fără îndoială altfel Clanul sorgului roşu".
Cel din urmă roman ne arată districtul Gaomi aflat în mijlocul luptelor dintre comunişti şi naționalişti, ei înşişi luptând cu disperare contra invadatorului japonez. În Clanul mâncătorilor de paie nu avem un război, ci o invazie a greierilor care devine declanşatorul poveştii. O catastrofă asemănătoare avusese loc cu cinzeci de ani înaintea începutului cărții. Le lăsase celor mai în vârstă senzația unei terori continue.
,,Greierii săreau în toate direcțiile, mişunau sub tulpinile de grâu, sub iarbă". Acest flagel era cu atât mai grav cu cât distrugea culturile mâncătorilor de paie, care astfel nu îşi mai puteau procura iarba ce le asigura o frumoasă dantură. Dar o amenințare mult mai mare se întrevedea. Odată cu dispariția acestui ritual fundamental, apare riscul foametei şi al războiului, care, după cum spune Chantal Chen-Andro, va genera o umanitate crudă şi fără milă.
Un prieten care vă vrea răul
Un romancier compune portretul unui camarad din copilărie crezând că acesta e mort. Gravă eroare însă: nu doar că omul trăieşte, dar decide chiar să-l omoare pe autor întinzându-i o capcană a ficțiunii.
Cum să distrugi un scriitor? Întorcându-i împotrivă propria creație. Şi prinzăndu-l într-un şir de adevăruri şi minciuni, mai tari decât realitatea însăşi, şi pe care le numim ficțiune. Şi apoi lăsăndu-l să rătăcească, să se piardă. Branches obscures, romanul norvegianului Nikolaj Frobenius, nu este primul thriller în care literatura joacă un rol central: între Numele trandafirului şi recenta Septième Fonction du langage (A şaptea funcție a limbajului), au apărut atâtea opere în acest registru care alcătuiesc un gen aparte. Romanul de față nu este însă un thriller literar: este un autentic coşmar al unui scriitor.
Coşmarul avansează mai întâi mascat, sub aparențele celui mai inofensiv suspans. Jo, un tânăr romancier e pe cale să publice o operă autobiografică sumbră, prima sa carte, spunându-i-se că va avea un impact asupra publicului larg. Este invitat de altfel chiar să vorbească la televiziune. Dar iată că imediat, Ema, fiica sa, îşi regăseşte păpuşa decapitată. Apoi un corespondent anonim îi sună soția, Agnete: ,, Soțul dimneavoastră merge la târfe." În sfârşit, amanta lui Jo este găsită moartă, cu o pagină din romanul său în gură. Cu siguranță, cineva îl vrea pe scriitor.
Acest roman în roman revine asupra tinereței lui Jo, când lega prietenie cu micul Georg, cel cu părul alb. La acea vreme, ei doi se numărau printre copiii cei mai urâți de vârsta lor. O adorau împreună pe Katinka, pe care Jo o va face amanta sa. Tot pe atunci, Jo începea să scrie iar Georg să deseneze. Georg era de asemenea ceea ce Jo numea ,,un copil cu suflet negru". Un copil căruia îi făcea plăcere să distrugă, să disimuleze relele tratamente căruia le cădea victimă, numai ca să trezească mila celorlalți. Un violator şi un piroman în devenire. Când şi-a scris romanul, Jo îl credea pe Georg mort într-o închisoare irlandeză. Greşit. Georg se întoarce. Şi, exact în maniera în care Jo a reconfigurat prin roman trecutul lor pentru a face din Georg un pervers înnăscut, Georg va rescrie romanul vieții lui Jo.
Olivier Rolin, fumuri havaneze
Într-un bar, la Veracruz, un bărbat aşteaptă disperat o femeie. Într-o zi primeşte prin poştă patru misterioase istorii. Una de dragoste, alta de moarte, de manipulare şi de contrabandă cu țigări.
Viața e prost făcută. Scrie asta în Quelle joie de vivre (Ce bucurie a vieții!), de René Clémant, unde Gino Cervi sau un altul se plângea că portocalele se coc iarna când nu avem nicio nevoie de ele pentru a ne hidrata.
Suntem la Veracruz, în golful Mexicului, la începutul anilor 1990, unde un bărbat, pe care ni-l imaginăm a semăna cu autorul însuşi (dar ce ştim noi?) stă aplecat peste tejgheaua barului El Ideal, aproape în fiecare zi, în fiecare noapte, bând întotdeauna prea mult (...) e un intelectual care şi-a încheiat de multă vreme un ciclu de conferințe intitulat ,,Proust mă scoate din minți"; aşteaptă o femeie, pe Dariana, o dansatoare cubaneză cu care a trăit, şi trăieşte înca, o poveste de dragoste între pasiunea naivă şi cea carnală ,, Îmi prelungisem sejurul la Veracruz atâta timp cât ea era acolo - aveam să-l prelungesc până la sfârşitul vieții, dacă ar fi ținut doar de mine. Acum, că ea a dispărut, îl prelungesc în speranța de a o regăsi, sau cel puțin de a înțelege ceva din motivele dispariției ei. Într-o zi, un plic mi-a fost trimis prin poştă la hotel, fără vreun indiciu asupra expeditorului, fără niciun cuvânt. Conținea patru istorii, scurte şi teribile pe care le vom citi".
Da, scurte şi teribile, patru, precum Evangheliile, purtătoare de veşti proaste, descriind aceeaşi istorie, Veracruz după Ignace, după Miller, după El Griego şi după Susana.
Cele patru povestiri reprezintă inima romanului, scris la persoana întâi singular; cele patru persoane, cinci cu naratorul care le expune, le înconjoară fără a le înțelege - sunt persoane foarte diferite, iar Rollin reuşeşte un tur de forță în a le da fiecăreia o voce proprie, fără a şi-o pierde în nicio clipă pe a sa.
Cabinet de curiozități.
Un om moşteneşte animale împăiate şi se pune pe scris.
Cu Alain Galan, curiozitatea cititorului iese tot timpul din adormire şi asta datorită expresiilor sau cuvintelor misterioase alese drept titluri. Bordebrune. Louvière. L'Ourle. À bois perdu. Şi acum Peau-en-poil, expresie însemnând jupuirea blănii animalului, fără a lăsa nicio urma de carne şi apoi spălarea ei. Cel puțin asta suntem lăsați să credem; nu am verificat. Să fie vorba de o invenție lingvistică de la sine putere? Orice ar fi, iată-ne deja în strania temă a acestei noi cărți, în micul format obişnuit, al celor 200 de pagini.
Istoria începe acolo unde se opreşte aceea a cămilei. Cămila? Ei bine, da: o muncă asiduă asupra căreia Alain Galan a trudit vreme de patruzeci de ani, ducând mai departe (cum povesteşte într-o altă istorie) tradiția moştenită de la vechiul său camarad, Lucas, anume ,,taxidermia", această ,,stranie magie" care presupune readucerea la viață a animalelor moarte. De fapt moşteneşte câteva câteva specii de animale pe care le instalează în biroul său: o bufniță, un şobolan, o nevăstuică şi o gaiță. Atătea prezențe imobile că, într-un monent, par că se pot trezi. ,,O comunicare mută ne lega cu siguranță", spune el.
Ciudate mai sunt animalele împăiate! Moarte, par vii; create de natură dar remodelate de om...în Louvière, se vorbea despre granița dintre om şi animal. Aici este vorba de frontiera dintre moarte şi viață, dar de asemenea dintre legendă şi istorie, cum şi între artă şi magie.
Al III-lea Reich față în față.
Publicată în 2002, dar încă inedită în limba franceză, cartea propune o sumă a resorturilor psihice ale nazismului, construită în urma întâlnirilor cu demnitari ai Reich-ului şi cu copiii lor.
Iată una dintre cărțile cele mai importante, cutremurătoare şi deranjante, scrise vreodată despre nazism. Este vorba despre un întreg, format din lungi reportaje realizate de către jurnalista Gitta Sereny între sfârşitul războiului şi zorii secolului nostru. Scriitura e precisă şi simplă - un exemplu de jurnalism literar de înaltă ținută - faptele prezentate fiind cel mai adesea înfiorătoare iar întrebările adresate, de o profunzime dezarmantă. Subiectul îl constituie Germania şi germanii, începând de la preluarea puterii de către Hitler. Gitta Srreny este de naționalitate britanică dar născută austriacă, lucru din care nu face un mister; de la prima pagină, ea se prezintă, în 1934, la 13 ani, debarcând la Nurenberg din întâmplare; descinde în plină celebrare a congresului nazist: ,,am fost captivată de imaginea acestor cohorte de militari defilând într-o simetrie perfectă, de mulțimea de copii, de fețele vesele care mă înconjurau(...)".
Acest entuziasm adolescentin va fi repede contrabalansat de angajarea sa, în Franța, în rândurile Rezistenței. Va fi de altfel problema constantă, aceasta a angajamentului moral individual absolut din partea sa, riscurile pe care şi le-a asumat, capcanele, în care va cădea uneori - toate fac din Dans l'ombre du Reich, o carte de o densitate excepțională.
Dar care riscuri? Care capcane? Căteva elemente biografice se impun a fi clarificate. Gitta Sereny se naşte la Viena în anul 1921 dintr-un tată protestant, mort când ea avea doi ani, şi dintr-o mamă actriță, mondenă şi narcisistă, care îi oferă se pare o copilărie nefericită. Recăsătoria în anii 1930 a acestei femei cu un economist evreu, Ludwig von Mises (părintele de mai târziu al teoriilor neo-liberale şi mentorul lui Friedrich Hayek), va obliga cuplul să fugă în Elveția şi mai apoi în USA. Gitta însă se va îmbarca către Londra şi apoi pentru Paris; în 1940 intra în Rezistență, înainte de a fugi la rândul său în USA, unde va lucra vreme de trei ani în serviciile de informații de la Washington şi în propaganda antinazistă. Revine în Germania în 1945 pentru a se ocupa, sub egida ONU, de un program de salvare a copiilor orfani împrăştiați în Europa distrusă de Hitler. Se va instala definitiv la Londra, în compania fotografului britanic Don Honeyman, pe care l-a întâlnit şi cu care s-a căsătorit la Paris în 1949.
În 1968, la Londra, Gitta Sereny urmăreşte procesul lui Mary Bell, o fetiță de 11 ani condamnată la 15 ani de închisoare pentru strangularea a doi copii de 3 şi 4 ani. Calmul copilei, aparenta sa lipsă de remuşcări, avea sa o transforme în ochii publicului într-o încarnare a răului. În The Case of Mary Bell, publicată în 1972, Gitta Sereny atacă sistemul juridic britanic (cum poate un tribunal pentru adulți să judece un copil?) şi respune povestea copilăriei lui Mary Bell, ceea ce procesul nu a făcut-o. Dă la iveală o mamă prostituată care îşi trimisese fetița la anumiți clienți şi care a încercat să o omoare în repetate rânduri. Cartea, un succes imediat, o va impune pe autoare drept jurnalist literar, star al noului jurnalism.
Volumul Dans l'ombre du Reich sintetizează munca Gittei Sereny asupra a ceea ce bine se poate numi ,,moştenirea" lui Hitler, din punct de vedere mai ales al anumitor întâlniri: cu Franz Stangl, comandantul de la Sobibor şi de la Treblinka, găsit vinovat de moartea a 900 000 de persoane, şi căruia i-a consacrat un volum întreg; cu Albert Speer, arhitectul personal al lui Hitler; cu François Genoud, bancherul elvețian şi executorul testamentelor lui Goebbels şi Hitler.
Unul din punctele cele mai interesante ale cărții este cel al culpabilității. Acolo unde, fii şi fiicele, oricum nevinovați, nu reuşesc să se elibereze, căutând în permanență să se explice, să se debaraseze de părinții lor.
Ne găsim într-un univers bântuit, infectat, o lume care a supraviețuit ei înşişi, o lume a răului în stare pură, din care nimeni nu reuşeşte să iasă, nici măcar fii şi fiicele, urmaşi care se revoltă Cu cât ne apropiem mai mult de lumea aceasta, cu atât simțim că totul e adevărat şi cu atât mai puțin înțelegem cum de a fost posibil. Dar şi cum toate acestea plutesc încă în jurul nostru.
Olivier Adam
Autorul volumului Lisières(Marginile) se întoarce săpând în tărâmul copilăriei sale; suntem într-un mare cartier, prin prisma istorie unei afaceri devastatoare, de practici şi cutume sexuale implicând un primar: o manieră de a scoate la iveală încă o dată vechea Franță ,,periferică".
Universul noului volum, La Reverse, nu îi va surprinde pe cititorii lui Oliver Adam. Nici tematica sa. Antoine, naratorul, ne povesteşte seismul care i-a devastat tinerețea: mama sa, care trecea oricum, în oraşul lor din marea aglomerație pariziană drept o femeie exemplară şi o catolică convinsă, asistentă pe politici şcolare a primăriei, se trezeşte acum în mijlocul unui enorm scandal. Nu doar că era amanta primarului, Jean-François Laborde, care a fost un timp ministru delegat şi unul dintre tenorii partidului său, dar tot ea l-a şi ajutat să organizeze orgii sexuale cu diferite tinere fragile social, din cartierele mărginaşe, amenințându-le cu represalii dacă vor vorbi. Acestea din urmă au sesizat totuşi justiția, de unde un proces răsunător, ani întregi de dramă, de ură, de calomnii. Una dintre ele, Célia B., se va sinucide. Familia lui Antoine, mai ales fratele mai mic, Camille, nu îşi va reveni niciodată şi va pleca să trăiască în străinătate, foarte departe...Moartea primarului va face să reapară toate aceste amintiri în memoria lui Antoine, inclusiv povestea de dragoste pe care a trăit-o cu Letitia, chiar fiica politicianului decăzut.
Olivier Adam spune despre el însuşi: sunt un burete. Un scriitor care lucrează la limitele omului. Ceea ce-l interesează, în povestea de față, este de a se afla de partea tinerilor de atunci, Antoine, Camille şi Letitia, victimele greşelilor propriilor părinți.
|
| Le Magazine Littéraire, Février, 2016 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu