Cenușă și țărînă

(Viktor Remizov)

    An după an şi iarnă de iarnă, în liniştea satului lăsat în urmă şi a bunei rânduieli din casă, a pornit la vânătoare de samuri. Străbătând bucata lui din stepa nesfârşită. Anul acesta însă ceva se schimbase.  Deşi toate erau la locul lor, ceva dinăuntru îl facea să aştepte întâia zăpadă cu o încordare dureroasă, aproape înfricoşat de ceea ce avea să se întâmple. Prima zăpadă, acolo, în stepa siberiană, însemna cu certitudine deschiderea sezonului de vânătoare. Ziua în care omul părăsea râul trăgând pe mal ultimele năvoade şi se îndrepta definitiv acum către pădure. Era ziua în care pescarul devenea vânător.
    Suntem la început de Octombrie. Dimineața, la doar câteva clipe de crăparea cerului şi de naşterea zorilor. În legea lui, pescarul îşi împinge barca în larg; în legea lor, peştii se lasă pescuiți. E vremea cea mai bună, cu puține grade sub zero şi cu nopți ce nu coboară mai adânc de zece trepte, astfel încât pojghița de gheață de deasupra bălților nu mai dă drumul apei peste zi. Şi asta e un semn bun: semnul că zăpada e aproape.
    Aici, în ochii omului toate cele ce alcătuiesc stepa sunt bune şi iarăşi noi, iarăşi neîncepute: întocmai ca anul din urmă, şi ca cel de dinaintea lui. Desăvârşirea stepei provenea din acest neînceput al elementelor - râul  în apa căruia ketele şi fântâneii somoni se jertfeau iarăşi pentru viață, pădurea înghețată şi plină de vânat, adăposturile rânduite cu lemne, pături şi cu hrană. Zăpada era aproape şi în ciuda undei de nelinişti interioare, omul ştie că de atunci, din acel moment, cale de întoarcere nu va mai fi - toate se vor pune în mişcare, vânatul şi vânătorul, ziua şi noaptea, soarele şi gerul, cerul şi pământul. Timpul iernii va trezi din nou rădăcinile acestui pământ, acelaşi peste care cândva (poate chiar şi acum) cazacii îşi treceau caravanele şi evenii turmele lor de reni.
    Suntem într-un sat străvechi din taigaua siberiană. Ruptă de continent - cum spun oamenii locului atunci când se referă la Moscova, viața de aici se desfăşoară în ritmul naturii şi după legea ei. Mai sunt şi alte legi, cele instituite de oameni, dar oricum, au caracter relativ şi se supun, tacit şi ele, legilor naturii.                

     Dintotdeauna țăranii din stepă au luat calea râului şi urma animalelor sălbatice. Sunt pescari şi vânători. Pentru ei, prima zăpadă capătă profunde semnificații mundane pentru că iarna în taiga nu vine niciodată în reprize: atunci când ninge se întâmplă definitiv, generos şi suveran. Şi mai înseamnă ceva: înnoirea lucrurilor, a naturii întregi, ca şi cum, cel puțin în învelişul lor, toate ar fi (iarăşi) neîncepute. Prin urmare, iarna, în mijlocul stepei siberiene, lumea se naşte din nou!
     Povestea noastră este despre libertate. Atunci când omul şi câinele său străbat întregul mal înghețat al râului cale de peste 50 de kilometrii, zilnic, în căutare de samuri, nimic nu-l poate opri. Şi-a pregătit din timp adăposturi straşnice, cu lemne, pături şi cu hrană. Seara, la întoarcerea de la vânătoare, aprinde focul, gătindu-şi ierunci, potârnichi, cocoşi de munte sau peşte înghețat. Adorme aici ca într-o învelitură de pământ în timp ce afară copacii trosnesc în ger. Dimineața stă multă vreme în picioare, nemişcat, privind cum se naşte lumina zorilor. Acesta este felul lui de a se ruga. Apoi porneşte iarăşi peste câmpul înghețat, printre zade, tufişuri înalte şi pini pitici, luând urma ieruncilor, renilor, berbecilor, cocoşilor de munte şi maiestuoşilor samuri. Uneori e obligat să înfrunte haita lupilor ori chiar groaza ursului.
    Anul acesta cum spuneam, vânează cu spaimă în suflet, nu față de sălbăticii ci de natura însăşi. Prin vară intervenise nepermis în rosturile lucrurilor, stricându-le; ceva nu mai era la fel, undeva se întrerupsese o verigă, fiind risipit un bun, fără măsură. Natura ştia asta. Totul a început când tocmai cei care trebuiau să păzească legea, polițiştii, îi ceruse să iasă la pescuit de icre, încălcând prohibiția. Un munte de femele-somon aruncate aşa, degeaba, sacrificate inutil. Atâta viață irosită şi nedreptate făcută peştelui aceluia erou.
    De altfel, satul întreg făcea contabandă cu peşte, cu icre şi cu blănuri de samur- altă cale de existență, alt mijloc de supraviețuire, oamenii nu aveau. Din tot câştigul, 20% este întotdeauna partea poliției şi a altor autorități, iar atunci când cei de pe continent simt că lucrurile le scapă de sub control, îşi închipuie că oamenii aceia sunt asemenea animalelor stepei, buni de a fi vânați. Dar istoria aceasta, spuneam, este despre libertate, aşa încât sfidând în felul lor, senin şi imprevizibil, amenințarea barbară abătută dinspre continent, sătenii, unul câte unul, se adună pentru a fi împreună, pentru ca acela dintre ei, năpăstuit, să ştie că nu este singur: conştienți că gerul cumplit îi poate înghiți oricând peste noapte, oamenii aceştia sunt în stare să străbată, la nevoie, sute de kilometrii de taiga înghețată, înfruntând după puterile lor colții gerului, ai lupilor dar mai cu seamă, ai sălbăticiei din propriile lor ființe. Celălalt, aproapele, pierdut acolo, în universul alb, nu se ştie unde, trebuie găsit şi pus la adăpost.

    Există un freamăt care cutreieră întreaga lume din începutul povestirii noastre, un freamăt care se aude oriunde ne-am îndrepta privirea, în adâncul râului, peste bălțile înghețate, printre copacii tineri sau sub rădăcinile celor bătrâni, în scorburi şi vizuini, pe potecile netede, în marginea capcanelor pentru vânat sau în aerul geros - peste tot necuprinsul freamătă o uriaşă aşteptare. Aşteptarea celei dintâi zăpezi, începutul vânătorii. Tensiunea creşte şi se simte, se propagă pe măsură ce omul iese din râu şi se îndreaptă către pădure, se simte la fiecare creangă care se frânge sub talpa sa, devenind la un moment dat asurzitoare; este clipa din care omul devine lup față de om. Pentru că Viktor Remizov a scris o poveste bine ancorată în timpul prezent, în frământările Rusiei contemporane - o lume în care corupția centralizată şi abuzul de putere se propagă până în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, punând simplii oameni în situația de a se lupta pentru păstrarea proprilor vieți.

Viktor Remizov, Cenuşă şi ţărînă, ed. Polirom, Iaşi, 2015