Le Magazine Littéraire

(Janvier 2016)

CIFRA
60
Se întâmplă pe France Inter în fiecare duminică seară, de 60 de ani.
Le Masque et la Plume, celebra emisiune radiofonică, unde criticii nu ezită să disece fără milă orice operă - nu are nici măcar un singur rid. Creată în 1995 de către Michel Polac şi François-Régis Bastide, emisiunea este celebră prin libertatea sa de ton şi pentru câteva bătălii celebre. Jérôme Garcin, care o animă din 1989 îi oferă un omagiu în volumul recent apărut ,,Serile noastre de duminică'' ( éd. Grasset/France Inter)


Umorul lui...Kamel Daoud
Arabia Saudită, un Daech care a reuşit
20 Noiembrie
Wahhabismul, radicalism mesianic apărut în secolul XVIII, urmărind restaurarea unui califat imaginar în jurul unui deşert, o carte sacră şi două locuri sfinte, Mecca şi Medina. Un puritanism născut în masacru şi în sânge, care se traduce astăzi printr-o situare supra-realistă a femeii, o interdicție pentru non-musulmani de a intra în teritoriul sacru, o lege religioasă rigoristă şi în plus, printr-o raportare maladivă la imagine şi la reprezentare, la artă deci, la ceea ce înseamnă corp, nuditate şi libertate. Arabia Saudită este un Daech care a reuşit.
@ textul poate fi citit integral pe site-ul www.nytimes.com
 

Ernest Hemingway...Paris est un fête

     A doua zi după atentatele din 13 Noiembrie, mai multe persoane au aşezat în stradă exemplare din Paris est un fête (Parisul e o sărbătoare), drept omagiu adus victimelor. Intervievată de postul BFM TV, Danielle, o trecătoare, s-a arătat complet emoționată de acest gest: ,,Este foarte important să vedem cartea lui Hemingway aici pentru că suntem o civilizație foarte veche, pentru că ne păstrăm foarte sus propriile valori şi fraternizăm cu cele 5 milioane de musulmani  care îşi exercită propria religie în mod liber şi politicos, şi pentru că ne batem contra a 10 000 de barbari care ucid, aşa-zis în numele lui Allah." Danielle nu se aştepta deloc ca vorbele sale să confere atâta notorietate cărții lui Ernest Hemingway.     
    Mărturia sa, preluată de către rețelele de socializare, avea să contribuie din plin la plasarea cărții în topul vânzărilor. Paris est un fête este o operă autobiografică şi postumă (apărută în 1964) care vorbeşte despre capitala franceză unde scriitorul american şi-a petrecut tinerețea boemă: ,, Parisul te surprinde întotdeauna şi îți oferă mereu ceva în schimbul a ceea ce tu i-ai dat. Dar ce era Parisul în tinerețea noastră, un timp în care eram extrem de săraci şi extrem de fericiți."
 

Tweet-ul
《Câți oameni trăiesc astăzi într-o limbă care nu este a lor?》
#Deleuze, pentru o literatură minoră. Fraçois Bon, 24 Noiembrie


Italia
Bestseller-ul misterios

Noua carte scrisă de Elena Ferrante a apărut în Franța. Nu ştim însă cine se ascunde sub acest pseudonim, purtător al unor tiraje impresionante.

    Elena Ferrante este un (o?) celebru scriitor italian ale cărui cărți se vând în zeci de milioane de exemplare din lumea întreagă. Totuşi, nimeni nu ştie cine se ascunde sub acest pseudonim. Autor al unui eseu şi a şapte romane, ea refuză orice întâlnire, dar acceptă de câțiva ani să răspundă în scris. Fără fotografii, fără interviuri: un mister literar. Este originară din Napoli, la fel cum sunt şi personajele sale, şi născută în 1943, potrivit datelor de la BnF. A trăit câțiva ani în străinătate, în Grecia mai ales, şi ar fi avut copii. De asemenea, ar fi licențiată în limbi clasice.

     Cine ar putea fi Elena Ferrante? Potrivit spuselor lui Vincent Raynaud, editorul său de la Gallimard, ,,multe zvonuri au circulat pe acest subiect: s-a spus că autorul ar fi un bărbat, cineva celebru, sau chiar un cuplu. Doar supoziții însă. Nu ştim nimic cu certitudine. Suntem îndreptățiți să credem că  L'Amie prodigieuse este în linii mari o autobiografie şi că aici este vorba despre o istorie personală transfigurată literar, în ficțiune."
În Italia jurnaliştii se agită. Pentru ei, toată lumea ştie cine este Ferrante! Pseudonimul ascunde un bărbat, napolitanul Domenico Starnone, laureat în 2001 al premiului Strega (echivalentul Goncourt). Pentru că este născut la Napoli în 1943, unii văd aici un semn. Alții sunt atraşi de similitudinile stilului şi ale scrierilor, cu precădere între Les Jours de mon abandon, de Ferrante şi Lacci de Starnone: aceeaşi situație, aceleaşi personaje, aceeaşi istorie. După părerea altora, scriitorul secret ar fi Anita Raja, soția lui Starnone, traducătoare de limba germană - în special a Christinei Wolf - şi secretară a editurii unde publică Elena Ferrante.
După publicarea în 1992 a cărții L'Amour harcelant, un prim roman de inspirație autobiografică, Elena Ferrante a fost uluită de propriul succes. Este remarcată de către Jean-Noël Schifano, care conducea la vremea aceea centrul cultural francez din Napoli. ,, Avem de-a face cu un fin cunoscător al oraşului şi a culturii sale, ceva care nu-i poate scăpa. De partea sa, editoarea italiană povesteşte: ,,cartea abordează subiecte delicate în plan biografic, ea nevrând ca propriul nume să fie cunoscut. Aşa că a propus-o pe Elena Ferrante." Pe fondul unui adulter, romanul povesteşte ancheta unei tinere asupra aceea ce s-a întâmplat cu mama sa, o septuagenară găsită înecată. În ciuda suucesului înregistrat de prima sa carte, care a fost adaptată cinematografic de către Mario Martone, autorul şi-a păstrat anonimatul. De la bun început şi-a exprimat condițiile înaintea editorilor: nu va întreprinde nimic pentru promovarea cărților. ,,Cred că odată scrise, cărțile nu mai au nevoie de autorii lor". Şi a urmat o tăcere de zece ani. ,, Pot să spun cu o anume mândrie că în țara mea, titlurile romanelor mele sunt mult mai bine cunoscute decât numele meu. Şi socot că asta este un lucru bun. "

Sălbăticia care freamătă
    În volumul Amie prodigieuse, Elena Ferrante spune povestea a două copile născute într-un cartier popular napoletan din anii 1940. Una este Lila Cerullo, fiica cizmarului, iar cealaltă, Lenù Greco, fiica portarului primăriei. Ambele strălucesc la învățătură. Sunt mândria învățătoarei dar nu şi a familiilor lor analfabete. Nu este un mediu unde să studiem şi nici să ne ridicăm deasupra părinților. Te naşti cizmar, şi rămâi cizmar. Copii sunt educați prin bătaie şi înjurături. ,,Ceea ce e strâmb, se îndreaptă." În napoletană cuvintele grosiere curg. Nu e nicio problemă să visezi să te ridici, să ai o viață mai bună, să fi fericit. Cei care parvin în cartier sunt aceia care aparțin Camorrei.
Povestită în două volume, dintre care al doilea la Gallimard în traducerea Elsei Damien, apărut pe 7 Ianuarie, saga urmăreşte adolescența şi emanciparea copilelor. Istoriile sunt amare şi complexe, atingând de-aproape ambiguitatea relațiilor umane hrănite din iubire şi din ură.
,,Prietenia este un creuzet de sentimente pozitive şi negative care se găsesc într-o stare permanentă de fierbere", scrie Elena Ferrante. Adevăratul mister ține totuşi de scriitura însăşi decât de starea lucrurilor. Limba păstrează întotdeauna o reținere înaintea violenței gesturilor descrise. În profunzime nu e decât zgomot şi furie, în vreme ce la suprafață avem un lac calm peste care se sparg razele de soare. Sălbăticia stă să se descătuşeze dintr-un moment în altul, cum se întâmplă în volumul ,,Poupée volée"(2009), unde mama, depăşită de fiica sa, îi smulge păpuşa şi o aruncă pe fereastră. ,,Scrisul este un mod de a reproduce viața, marcată de emoții contradictorii şi sfâşietoare", spune Elena Ferrante. Romanciera nu îl va face pe cititor să plângă înaintea nopții unei nunți care sfârşeşte prin violarea tinerei soții de către soțul său, dar îl va lăsa cu siguranță fără aer atunci când toată lumea amuțeşte şi tace înaintei feței tumefiate a tinerei, chiar şi mama sa. ,,Atunci ea începe să învețe."
     Notorietatea ,,prodigioasă" a Elenei Ferante a explodat în Statele Unite odată cu publicarea sagăi napoletane şi a criticii formidabile din The New Yorker în 2013, care i-a deschis o cale regală. Dar dacă aceste cărți au ştiut să-si găsească publicul peste ocean asta s-a datorat calității literare dar şi istoriei romaneşti având deasupra o Italie uşor de identificat, cea a anilor 1950, 1960 şi 1970, din Sud şi din Napoli, mult apreciată de lumea anglo-saxonă.
În privința succesului din Italia, lucrurile nu au stagnat, L'Amie prodigieuse va fi adaptată pentru un serial tv de către RAI.


O dublă întoarcere către viitor
Primele romane ale lui Haruki Murakami şi William T. Volmann tocmai ce au fost traduse.  A posteriori, pare că cei doi scriitori au urmat traiectorii simetric opuse.

    După studiile de cinematografie şi teatru la Universitatea Waseda, Haruki Murakami deschide un club de jazz la Tokyo, înainte de a se consacra scrisului şi a părăsi Japonia. Din 1986 până în 1995 locuieşte în Grecia, Roma, apoi în Statele Unite, unde devine profesor de literatură japoneză la Universitatea Princeton. Traducător al lui Scott Fitzgerald, J.D. Salinger şi Raymond Carver, el se întoarce în Japonia după cutremurul de pământ de la Kobé şi atacul cu gaz sarin din metroul din Tokyo al sectei Aum, în 1995.
Este cunoscut faptul cum critica recunoaşte în mod retroactiv primelor romane virtuțile lor prevestitoare. Priviți, începând cu Străinul se deschide opera lui Camus. Priviți primul Houellebecq, cum din Extinderea domeniului luptei, pornesc firele care conduc către Supunere...Cu certitudine, aceste opere inaugurale concentrează adesea multiple obsesii ale autorilor pe care aceştia urmează să le trieze. Această maladie a debutanților are un nume, inventat de către britanicul Will Self: the everythingitis. Simptomul ei: tentația exhaustivității, care explică cum de toate aceste texte inaugurale seamănă cu nişte valize pline, gata să crape.
     În acelaşi timp, erijându-se în postulat, caracterul programatic al primului roman ajunge să nege totodată libertatea autorilor de a se schimba: unele dintre ele, Les Chiots, ficțiunea inițială a laureatului Nobel Vargas Llosa, se constituie deja în mari texte, cu inventivitate proprie formatoare, în care se găsesc temele pe care autorul peruvian le va urma de a lungul întregii sale vieți, dar care nu ne spun prea multe despre viitoarele sale viraje, literare şi politice...
Două volume coincidente vin să facă lumină asupra subiectului. Pe de o parte, Les Anges radieux, primul roman al marelui scriitor american William T. Vollmann. Pe cealaltă parte, Écoute le chant du vent şi Flipper,1973, primele două texte, niciodată apărute în franceză, ale marelui romancier Haruki Murakami. Doi autori comparabili prin statură (ambii au cules toate premiile literare din țările lor şi strălucesc peste întreaga lume), dar cu opere radical diferite.
   Pana reținută a lui Murakami creează  ficțiuni plutitoare, pline de elemente fantastice niciodată elucidate cu privire la conținutul lumii moderne. Într-o proză torențială şi adesea excesiv de exuberantă, William T. Vollmann scrie romane şi anchete jurnalistice de cursă lungă, romane-anchetă care traduc infinita complexitate a lumii moderne şi nedreptățile pe care le naşte. Regăsim totul în aceste prime romane? Nu tocmai. Primele două tentative fantastice ale lui Murakami se disting prin realismul lor tonic, pe când cele ale foarte realistului Vollmann şochează prin fantasticul lor dezinvolt.

Science-fiction halucinant
     Să ne amuzăm cu tânărul Eilliam T. Vollmann: începute la 23 de ani, Les Anges radieux alcătuiesc o cronologie îngrozitoare şi hilară care descrie o anume istorie paralelă a electricități, oamenilor şi a insectelor. Aici, un anume Mr White se lansează în capitalism fondând o şcoală de ingineri foarte specială, în care elevii sunt obligați să intre în conflict fiecare cu fiecare. Apoi, un personaj numit Bug povesteşte cum a venit să se alăture, cu riscul de a fi martirizat de către oameni, cauzei revoluționare a insectelor conduse de Marele Scarabeu. De o parte biroul armelor electrice, pe de alta, insectele, unite prin împărtăşirea telepatică a propriilor suferințe - numeroase din cauza greşelilor oamenilor. Suntem la ani-lumină de Vollmann, inspectorul neobosit al lumii - şi în fond atât de aproape de temele murakamiene ale universurilor paralele.




Eterna vânătoare de vrăjitoare
Pornind de la procesul de erezie al lui Giordano Bruno, Sándor Márai reperează constantele totalitarismului.
Scriitor şi jurnalist maghiar născut în 1900, Sándor Márai a studiat la Leipzig, apoi a trăit în Frankfurt, Berlin şi Paris. Întors în țara natală devine un autor adorat, apoi, după 1948 este uitat, dată când începe şi exilul său în Europa şi Statele Unite, unde se sinucide în 1989. Opera sa, redescoperită după dispariție, a fost publicată în Franța la editura Albin Michel începând din 1992.

    Giordano Bruno aşadar. Scurtă întoarcere în timp prin intermediul unei lecturi experimentate în studiul ereziilor şi al astronomiei: începutul a stat sub semnul unui frate dominican italian care pur şi simplu se îndoia. Pasionat de tezele lui Copernic, tânărul catolic nu ținea deloc cont de vulgata catolică, mergând până acolo încât să susțină că universul este populat cu numeroase lumi. O afirmație nefericită la acel sfârşit de secol XVI peste care stăpânea Sfânta Inchiziție. Nici cei opti ani de temniță romană, nici amenințările nu l-au făcut să se dezică de nelegiuire, convins fiind că libertatea de gândire era singura comoară a omului. Va sfârşi ars de viu pe Campo de 'Fiori la Roma. Un sfârşit tragic de natură să inspire un romancier. Ce-ar putea fi de fapt mai exaltant decât istoria unui rebel gata a se sacrifica pentru propriile idei? Ei bine, tocmai asupra destin se opreşte Sándor Márai (în versiunea originală din 1970) în romanul său Noaptea unui rug.
     Chiar dacă povestea teribilă în sine justifică lectura, interesul veritabil al acestei cărți se găseşte în ,,sub-text". Avem aici aluziile, paralelele pe care nu le putem ignora în raport cu secolul XX, şi chiar sângele opresiunii, cel care a curs mult în Ungaria natală. Imposibil deci să nu ne gândim la ghetourile şi lagărele naziste atunci când unul din demnitarii Inchiziției se confesează, cu mândrie, unui tânăr interlocutor asigurându-l că într-o zi sau alta va veni timpul acela  în care ,,îi vom strânge, fără a ezita şi fără a pierde timpul, pe toți aceia bănuiți a fi căzut cumva în păcatul ereziei, din cauza originii lor sau din alte rațiuni, într-un câmp închis, după gratii". Naziştii au adăugat turnurile de control şi cuptoarele crematoriilor. Înțelegem cum, trecând prin istoria lui Giordano Bruno, Sándor Márai oferă o descriere uluitoare asupra persistenței totalitarismului de-a lungul timpului.




America ireparabilă
Nemiloasă şi neobosită, J.C. Oates străbate câmpurile țării sale adunând poveşti într-o culegere de nuvele şi un roman centrat pe un veteran al războiului din Iraq şi pe o misterioasă dispariție.

    Cum se întâmplă adesea, Joyce Carol Oates se opreşte în Carthage, asupra unui subiect care ar putea fi banal şi realizează în felul acesta un roman violent, lung de şase sute de pagini. Totul porneşte dintr-un mic orăsel din statul New York, Carthage, în iulie 2005. Un tânăr, caporalul Brett Kincaid, de 26 de ani, se întoarce din Irak - unde fusese mobilizat - din cauza unei răni grave. Îşi regăseşte astfel logodnica, pe Juliet Mayfield, fiica fostului primar al oraşului. Cei doi se bucură împreuna de pregătirea căsătoriei. Dintr-o dată, din motive pe care refuză să le dezvăluie, ei se despart. Juliet însă are o soră mai mică, Cressida, 19 ani, care nu-şi îndrăgeşte deloc propriul prenume bizar şi care nu se simte la fel de iubită. Ea este mai puțin frumoasă decât Juliet, dar, cum toată lumea e unanim de acord, e foarte inteligentă. Şi, în secret, după mult timp, se îndrăgosteşte de logodnicul sorei sale. Dintr-o dată, misterios, Cressida dispare. De la începutul romanului ea este căutată prin împrejurimile oraşului. Degeaba. În seara dispariției l-a văzut pe Brett Kincaid iar urme de sânge aparținând grupei sale sangvine au fost descoperite în maşina acestuia. Deşi nu există nici cadavrul şi nici probe veritabile, tânărul sfârşeşte mărturisind uciderea Cressidei şi va fi urmărit pentru homucidere voluntară.
      Iată aşadar ce ne oferă prima parte din Carthage - dacă ne rezumăm la asta, o intrigă polițistă. Dar în realitate este mult mai mult de atât. Pornind de la cazul Brett, şi fără a fi vreodată demonstrativă, scriitoarea invită la o refecție asupra situației acestor tineri veterani loviți de războiul din Iraq. Brett nu doar că e bolnav, motiv pentru care trebuie să se prezinte constant la spital pentru a lua o cantitate impresionantă de medicamente, ci el se simte în plus vinovat de a-şi fi abandonat camarazii de arme, de a fi fost grav rănit şi trimis înapoi acasă.
     În cea de a doua parte a romanului, schimbăm universul, facem un salt în timp şi spatiu pentru a ne regăsi în Martie 2012, în Florida, închisoarea Orion. Are loc o vizită organizată şi există aici o persoană numită pur şi simplu ,,Stagiarul", asistenta profesorului Cirnelius Hinton, numit ,,Anchetatorul". Vizita este ghidată de un locotenent căruia, vizibil, îi face o reală plăcere ceea ce se întâmplă. Mai ales când ajunge în camera de execuție. Dintr-o dată, vizitatorii preferă să rămână afară. ,,Nu, nimeni nu poate aştepta afară. Vizita nu se va încheia şi nu veți putea simți din nou aerul liber decât după ce treceți şi prin camera aceasta, conform tradiției din Orion."
     Desigur, scaunul electric care avea uneori rateuri, spre exemplu un scurt-circuit care ardea corpul condamnatului făcându-l să urle de durere, a fost expediat în muzeul ororilor. Acum avem injecția letală, cu adevărat mult mai sigură. Cu excepția drogaților care au venele distruse. Otrava pătrunde atunci mult mai lent şi rău, aşa că suferința e lungă. În spate se găseşte publicul larg, pentru ca am organizat un spațiu special unde familiile, atât ale condamnaților cât şi cele ale victimelor să poată asista la execuție, împreună cu ceilalți spectatori, magistrați, avocați...Şi ,,odată cu folosirea injecției letale, avem uneori două execuții în acelaşi timp. Ceea ce necesită, cum vă imaginați deja, de două ori mai multe locuri".
     Această teribilă vizită în inima barbariei legalizate este determinantă în viața Stagiarului, care se numeşte Sabbath McSwain şi care are acte în regulă, atestând naşterea sa în 15 august 1986 în statul Maryland. Trebuie lăsat cititorul să descopere cum se explică această identitate şi cum a devenit ea asistenta lui Cornelius Hinton, în mod special, cum se justifiă accentul său newyorkez (în timp ce ea spune că a trăit în Florida)...dar înțelegem repede apoi că Brett nu a ucis pe nimeni şi că ea este Cressida dispărută cu şapte ani în urmă.


Sabine în țara mimilor
O poveste într-o metamorfoză continuă, între realități paralele, dineuri delirante şi primate vorbitoare.

    Sabina coboară dintr-un tren la Zermatt, în Elveția, pentru a asista la ridicarea unui premiu de către soțul ei, inventator al pilulei numite Yourself. Weekendul se anunță agreabil, dar nimic nu se petrece cum era prevăzut. Mai întâi, la hotel, Sabina dă peste propria-i mamă care se invită din oficiu acolo. Apoi, pe măsură ce se apropie ceremonia îşi simte creierul încetinând. La dineu, conversația capătă o întorsătură absurdă. Jumătate dintre cei prezenți în jurul mesei neagă că pizza ar fi o gustare populară, ignoră existența lui Flaubert şi nu pricep nimic atunci când este evocat Al Doilea Război Mondial. Anumite gazde sunt convinse că ,,partidul nazist este un partid conservator de stânga, puțin demodat". Sabina, trezeşte-te, sau oamenii ăştia vin dintr-o lume paralelă?
     Noul roman scris de Sibyle Grimbert, cel mai greu de încadrat dintre toate, începe într-o manieră de scenariu science-fiction, prin vechea temă borgească a lumilor paralele care se întâlnesc. Unde se va ajunge dacă veți crede versiuni alternative despre voi înşivă, desprinse din alte secvențe spațio-temporale? Aceasta e aventura Sabinei, convinsă că se vede în oglindă cu alte femei din hotel, femei care îşi spun fiice ale mamei sale...Este posibil oare ca aceste lucruri bizare să fie nişte halucinații, roade ale unui creier bolnav, de femeie incapabilă de a se conversa cu ceilalți.
     Romanul se va transforma astfel într-o meditație asupra incomunicabilului, a separării ființelor, monade închise în lumea lor, blocuri psihice impermeabile comprehensiunii. Cititorul, care crede că a descoperit o pistă, nu ajunge totuşi la niciun capăt de drum.


Dostoïevski în întregime purificat
Traducătorul André Markowicz a redat în sfârşit caracterul dur al tuturor operelor scrise de rus

    Să o spunem ferm şi provocator: Dostoïevski nu e un amabil. Nimic din ceea ce a scris nu acoperă simpatia pe care o caută adesea cititorul; în opera sa, limba nu e prezentă acolo cu scopul de a lumina sau de a înfrumuseța; în structura romanelor sale îndurăm găsirea acelui ceva care constituie farmecul genului: îndrăzneala intrigii, renaşterea, sau descrierile acelea uluitoare, fie că privim peisaje, personaje sau decoruri. Evenimentele sunt rare şi atunci când se produc sunt precedate sau urmate de transcrierea unei gândiri meandrice în care suntem invitați să asistăm drept martori ai uneia dintre cele mai obsesionale disecții.
     Timpul nu pare a trece, decât ca o perfuzie, un timp al conştiinței, căzând peste el însuşi, erodându-se din ce în ce mai adânc până la a face auzită o anume înghețare interioară în care faptele se dizolvă hrănind angoasele care le însoțesc.
Şi dacă la acestea adăugăm faptul că în toate romanele lui Dostoïevski este frig, cenuşiu, plouă, sau că avem o căldură atroce, mult praf, mult acru, că noroiul şi varul se amestecă, că aerul e întotdeauna viciat şi că majoritatea personajelor îşi poartă propria mizerie ca pe o haină peticită....
     Publicarea în cinci volume de către editura Actes, Sud a operei integrale a autorului, începută în 2013, şi care se încheie acum, la început de 2016, ne permite să ne dăm seama de amploarea scriiturii: mii de pagini constituind un raport pe cât de teribil pe atât de minuțios asupra fragilității vieții noastre şi a slăbiciunii sufletelor. Putem citi sau reciti marile romane: Oameni sărmani, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov, dar şi să descoperim nuvelele care i-au permis scriitorului, în prima parte a operei sale, să schițeze acele tipologiile umane pe care le vom regăsi mai târziu în creații mai ample.
     În mod cert, putem citi toate aceste texte sub diverse grile, ca acea a umorului dezlănțuit, eliberat de orice realism, strămoş al unui absurd care va fi mai apoi exploatat de către scriitorii şi dramaturgii de secol XX. Putem de asemenea vedea în lectură un exercițiu mai puțin exagerat decât pare de a spune cât din Rusia în care a scris Dostoïevski aparține unui spațiu captiv, monstruos, un spațiu care ține închise subiectele, disimulând prin aceasta fericirea, convingându-se că soarta nu e dintre cele mai rele şi inventând rațiuni de a o permanentiza.
     Parcurgând volumele vom avea ocazia de a citi sau de a reciti mărturiile pe care autorul le face cu ocazia lungului său sejur la închisoare, acolo unde l-a condus angajamentul său politic din timpul tinereții. Vom întâlni aici pagini frapante, pline cu portrete care compun imaginea unei Rusii complexe, de oameni deportați, veniți din toate regiunile Imperiului, pe care Dostoïevski îi va imortaliza în ceea ce se poate numi prima carte asupra sistemului carceral, ca să nu spunem concentraționist. Inițial publicată sub titlul Amintiri din casa morților, apare acum sub denumirea de Carnets de la maison morte. În nota care precede textul, André Markowicz, traducătorul şi arhitectul acestui demers colosal de reeditare, oferă explicații asupra alegerii. Pentru că limba este desigur în mijlocul unei imense provocări, aceea de a ne duce cât mai mult în preajma unui scriitor, pe noi cei care nu suntem rusofoni, şi  pentru că scriitorul caută cu îndârjire să restituie vocea personajelor sale aparținând unei tradiții care nu are echivalent în literatura noastră. Mai departe, în nota care precede Crimă şi pedeapsă, André Markowitz recunoaşte dificultatea muncii sale: ,,În rusă, limba biblică şi limba poporului sunt adesea una şi aceeaşi limbă, adică limba cea mai nobilă. În literatura franceză, limba poporului, ce înseamnă? [...] aici cultura rusă [...] şi cultura franceză sunt diametral opuse. Traducătorul nu poate decât să semnaleze acest abis şi să se comporte ca atare."


Capetele de lectură
De ce re-citim un text? Ce citim (şi în ce mod) în metrou? Sub două registre diferite (meditativ pentru unul şi plăcut pentru celălalt), o eseistă face lumină în relația noastră cu cărțile.

    Ce au în comun Napoleon, metroul, doctorul Blanche şi al treilea sex? O cercetătoare energică căreia îi place să se plimbe prin literatură şi pe cărările sale preferate: Laure Murat este arhivarul textelor, urmelor, dar şi al ciudatelor creaturi care le animă. Cu ocazia unui eseu liber, ea îşi plimbă lupa asupra pasiunii re-lecturii, cercetată ca îndeletnicire intimă şi colectivă deopotrivă. Pornind de la o întrebare pe care o adresează celor mai mari 200 de cititori şi oameni ai cărților, ea schițează ,,nu neapărat o hartă a lecturilor, ci a referințelor asupra cărora marii cititori francofoni se întorc adesea" - un tărâm comun şi contrastant.
     De ce păstrăm cărțile, pentru ce le ținem dacă nu pentru a le reciti într-o bună zi, în căutarea persoanei care eram sau a celei care am devenit?
      Pornind de la destăinuirile unor autori precum Marianne Alphant şi Annie Ernaux, sau Philippe Forest, se schițează o lume paralelă, inseparabilă şi în acelaşi timp distinctă, aceea a lecturii. Re-citirea este o repetiție sau există o diferență? Dacă căutăm să regăsim un anume sens, o interpretare sau emoțiile aferente recuperării unei epoci care nu mai este, pare că re-lectura nu se reduce la o simplă întoarcere în trecut, în sensul reminiscenței platoniciene. Ea ar aparține mai degrabă ordinului ,,amintirii viitoare", o lectură nouă, creatoare de diferență, în sensul lui Barthes: ,,cu cât se repetă mai mult, cu atât există mai multe diferențe"...o adevărată work in progress. Ei bine, tocmai în acest univers al păpuşilor ruseşti, se ivesc confluențele între scriitori. Printre altele, se impune o concluzie larg acceptată, aceea că prin lectură recunoaştem veritabilul geniu literar. Reluându-i pe Proust, pe Flaubert, pe Agatha Christie...relectura ne permite să înțelegem ,,cum se întâmplă magia", ,,cum e cu putință o anume carte", de a ne apropia ,,secretul fabricării ei". Prin relectură s-a născut traducătorul Bernard Hoeppffner. Datorită relecturii Linda Lê s-a născut ca scriitoare. Şi Tiphaine Samoyault reciteşte de două ori pe an, de 8 ani, cele 11 tomuri din ,,Căsuța din preerie" scoțând contrtimpi, paranteze, îmbogățindu-şi munca creativă.
 


SYLVIE GERMAIN
Tabelele unui şaman
Bântuită de spectrele războaielor, hrănindu-se de spiritualitate şi de teologie, Sylvie Geemain se teme cu toate acestea de ,,sacru ca de ciumă". De mai bine de treizeci de ani ea cutreieră vii şi morții, spiritele şi trupurile - de exemplu, în ultimul său roman, un porc reîncarnat într-un tânăr este invitat la masa noastră.

     Primul roman al lui Sylvie Germain este o căutare inițiatică de-a lungul a cinci generații, confruntate cu violența secolului (de la 1870 la Războaiele Mondiale). Născută în 1954, autoare a Livre des nuits întreține cu aceste conflicte o relație carnală, pentru a atinge, prin bunicul său, plin de cicatricele de la 1914-1918, exact trupurile războiului. În anii 1970 striveşte tăcerea de plumb care se întindea peste Holocaust. Familia sa nu a cunoscut deportarea, dar ,,amploarea ticăloşiei", mărturiile supraviețuitorilor vor alcătui pentru ea un adevărat ,,traumatism etic". De aici, fără a numi locurile, țările sau religiile, va exploara neobosită enigma răului, atât a celui colectiv cât şi răul individual: Opéra muet (1989), L'Enfant Méduse (1990), etc. Îi va consacra de asemenea o biografie lui Etty Hillesum (1999), mistic evreu olandez mort la Auschwitz.
     În noul său roman, À la table des hommes, eroul este un porc care renaşte în persoana unui tânăr în timpul unei nopți apocaliptice. La origini, spune autoarea, vedem cum oamenii se insultă folosind nume de animale. Dotat cu o simbolistică puternică, porcul are un statut contradictoriu, fie este consumat din belşug, fie este supus unui tabu radical. Indignarea celor două părți, nu maschează ea oare proximitatea dintre om şi acest animal?

 


Încleştarea titanilor. Cervantes şi Shakespeare.
    
     Reunindu-i cu aceeaşi pasiune pe Shakespeare şi Ceervantes, recunoscând în Hamlet şi don Quijote primele două individualități moderne, considerându-l pe unul dublul inversat al celuilalt, cum a făcut-o Turgheniev în eseul din 1860 - acestea n-au devenit lucruri obişnuite decât odată cu romantismul, la sfârşitul secolului XVIII. În esență, au fost Lessing şi Herder, Schiller şi Goethe, fără a mai vorbi de Schlegel şi de Tieck, traducătorii lor comuni, care, printre primii, i-au celebrat, aducând împreună aceste două uriaşe modele, pe aceşti anticlasici ai literaturii europene - şi deci, anti-francezi în ochii lor.
     Europa franceză a secolului XVIII, a suscitat, ca orice altă hegemonie, mişcări de rezistență şi de opoziție. Tentația de a privi de o parte Anglia şi de cealaltă Spania, opunându-se cu asiduitate Franței pe pământ şi pe mare, era pregnantă.
     Departe de a fi autorul universal pe care-l celebrăm astăzi, Shakespeare (1564-1616) a fost mai întâi un dramaturg printre alți dramaturgi, într-o perioadă cu precădere bogată în producții teatrale. Teatrul elisabetan numără peste o mie de piese. Christopher Marlowe şi Ben Jonson erau mult mai cunoscuți decât Shakespeare, fără a mai vorbi de autori astăzi dispăruți precum Francis Beaumont.

,,Geniul barbar"

Imaginea lui Shakespeare drept geniul național şi autor popular prin excelență datează din mijlocul secolului XVIII, mai exact de la ,,jubileul Shakespeare" organizat la Stratford în 1769 de către actorul şi dramaturgul David Garrick, printre altele codirectorul companiei Drury Lane din Londra, vreme de 30 de ani.

Copii ai două puteri rivale.
Rivalitatea dintre Cervantes şi Shakespeare e cu atât mai frapantă cu cât cuțitele erau deja scoase în cele două țări.
    
    Au fost Habsburgii, cum sugerează istoricul Geoffrey Parker ,,îmbătați de putere"? Este adevărat că lumea întreagă nu era suficient de mare pentru ambițiile lor, aşa cum o evocă propria deviză, Non Sufficit Orbis? La 1850, regele Filip al II-lea îşi vedea posesiunile lărgindu-se şi mai mult: de la Madrid până în Mexic, din Mexic la Lima şi de la Lima la Manilla, apoi de la Manilla la Macao, de la Malacca şi până în India, Mozambic şi Angola, niciodată un imperiu nu a cunoscut o asemenea extindere planetară! Într-un asemenea context, câteva spirite iluminate urmăreau cucerirea Japoniei şi a Chinei, începând cu Filipine.
     În ceea ce priveşte baza sa europeană, peninsula Iberică acoperea de asemenea Sicilia, Napoli, Sardinia, Milano, Flandra şi ținutul Franche-Comté. Mai ales, după spectaculara victorie navală asupra otomanilor de la Lépante, din care Cervantes a tras atâtea satisfacții, expansiunea spaniolă putea să se extindă şi mai mult. Cardinalul Diego de Espinosa îl presa pe regele Filip să devină împăratul Orientului pornind în cucerirea Pământului Sfânt.
    Frenezia aceasta îl îngrijorează pe lordul Burghley, principalul ministru al reginei Elisabeth I? Acesta scrie, cu luciditate, în 1584, ,,nu ştim absolut deloc ce limite să impunem acestei grandori". Se temea de prada uşoară care putea deveni Anglia.
     Confruntarea dintre Spania şi Anglia începuse deja. Pe mare, corsaarii englezi hărțuiesc posesiunile spaniole. Fondul problemei ținea de rivalitățile comerciale şi de tentativele engleze de a sparge monopolurile pe care Madridul, la fel cum şi Lisabona, le impuseseră asupra comerțul colonial.
     Ideea cuceririi Angliei circula prin cercurile puterii. În 1583, marchizul de Santa Cruz recomanda punerea pe picioare a unei forțe devastatoare care să fie lansată asupra coastelor engleze cât mai aproape de Londra. Agresiunea engleză din 1585 întărea tabăra celor care nu credeau în politica unui război defensiv. Aceasta era extraordinar de scumpă dat fiind întinderea imperiului şi deci, a vulnerabilității sale. Aşa se va naşte grandiosul proiect al ,,Invicibilei Armada": 130 de vase, 25 000 de oameni, un cost de 30 000 de ducați pe zi.

L-a copiat Bill pe Miguel? În ciuda tuturor scenariilor de ficțiune este cu totul improbabil ca cei doi oameni să se fi intersectat.

    În 1995, Unesco decidea ca ziua de 23 Aprilie să fie Ziua mondială a Cărții şi a drepturilor de autor. Ziua a fost aleasă (credem) pentru că era cea a morții lui Cervantes şi a lui Shakespeare. De fapt, Cervantes a murit la 22 Aprilie 1616, trei sau patru zile după ce şi-a corectat dedicația adresată contelui de Lemos şi prologul a ceea ce era marea sa carte, Le Travaux de Persiles et de Sigismonde. Shakespeare deceda la 23 Aprilie acelaşi an, dar un 23 Aprilie care aparținea calendarului iulian, păstrat în Anglia anglicană care se opunea reformei papei Grigorie al XIII care înlăturase zece zile din anul 1582. Dacă ar fi fost spaniol, data morții sale ar fi fost aşadar 3 Mai 1616.
     Această cvasi-coincidență asupra morții ne face să ne imaginăm că, în timpul vieții lor, Cervantes şi Shakespeare realmente s-ar fi întâlnit. Sunt cele mai mari genii ale timpului lor. Cum să rezişti tentației de a-i face să dialogheze? Printre mulțimea ficțiunilor care s-au scris sau chiar s-au filmat despre întâlnirea lor, amintim filmul lui Inés Paris, Miguel y William (2007), care îi face să se îndrăgostească de aceeaşi femeie; un ,,roman în dialog" scris de Robin Chapman, Shakespeare's Don Quixote(2011) sau celebra nuvelă a lui Anthony Burgess, Une rencontre à Valladolid.
     Nimic desigur nu atestă o asemenea întâlnire, chiar dacă ambasada engleză trimisă la Valladolid între 6 Aprilie şi 20 Iunie 1605 pentru a asista la funeraliile lui Filip al III-lea, sau tratatul de pace semnat între Anglia şi Spania la Londra, anul precedent, poate oferi un cadru istoric acestei întâlniri.


,,Ambii au fost disprețuiți de elita timpului lor".
Dialog cu scriitorul spaniol Javier Cercas
Hamlet şi Quijote sunt fețele aceleiaşi monede?

Javier Cercas Nu, sunt personaje foarte diferite, aproape opuse din foarte multe puncte de vedere. Bineînțeles că se şi aseamănă: sunt complexe, contradictorii, de o totală ambiguitate; conduitele lor pot fi interpretate în mai multe direcții şi sensuri ceea ce îi apropie de noi. Aşa se explică şi imortalitatea lor. Dar rămân numeroase diferențe. Două de exemplu, sunt de ordin intelectual: Hamlet este un prinț din Renaştere închis într-o curte încă medievală (de unde se naşte, în parte, tragedia sa), în timp ce don Quijote este un cavaler medieval închis într-o lume renaşcentistă (de asemenea, sursă a unei mari părți din tragedie).

Amestecul genurilor sunt o constantă în opera dumneavoastră. Este o moştenire sau o influență de la Quijote?
    În Quijote se găsesc toate posibilitățile unui roman, deşi în stadiu de germene. Altfel spus, Quijote este, după cum ştiu, unica operă care creează un gen. Aşadar da, romanele mele datorează mult lui Quijote, şi este un pic cazul tuturor romanelor, conştient sau mai puțin conştient. Dialogurile mele - de exemplu, în L'Imposteur - oscilează în permanență între realitate şi ficțiune, între minciună şi adevăr, ceea ce este fundamental în romanul lui Cervantes, ca şi dimensiunea metaliterară: îmi place să spun că scriu romane de aventură despre aventura de a scrie romane. Sunt de părere că Cervantes trasează romanul ca gen al genurilor, în care toate sunt posibile (istoria, filosofia, eseul, cronica, biografia, autobiografia), un gen infinit flexibil, virtual capabil să devoreze toate genurile din jurul său, ca un animal în mutație care devorează totul şi care, devorându-le, se transformă. Dacă ne gândim, este ceea ce face romanul pe întreg parcursul secolelor (a început devorarea istoriei cu Balzac, a poeziei cu Flaubert, a eseului şi filosofiei cu Musil şi Broch, actualmente asistăm la devorarea jurnalismului, etc). Vorbim despre o anume vocație omnivoră care, în deplină libertate, asigură nemurirea, viitorul. Cu condiția de a şti să o utilizezi, desigur, fără a te repeta în formule perimate.

Ce îi apropie după dumneavoastră pe Cervantes şi Shakespeare?
Ambii sunt de o modernitate absolută. Dacă  Cervantes şi Shakespeare demonstrează într-adevăr ceva, acel ceva este umorul ca cel mai serios lucru de pe lumea aceasta. Şi mai există o trăsătura pe care o au în comun: ambii au fost disprețuiți de intelectuali, de oamenii culți, de elite, de epoca lor. Ambii era în mod esențial autori populari, dar foarte puțin apreciați, sau deloc :Cervantes era pentru ei autorul unui morman de cărți proaste şi a unui bestseller fără importanță, cu care nu ar fi câştigat niciodată premiul Cervantes, care este premiul cel mai important al limbii spaniole. În privința lui Shakespeare, ceea ce scria el nici măcar nu era considerat ca fiind literatură de către ai săi contemporani, motiv pentru care, în timpul vieții, operele sale nu au fost luate în serios. Dacă Harold Bloom ar fi trăit în acelasi timp cu Cervantes şi Shakespeare, ar fi fost disprețuit. Să nu aveți nicio îndoială!

Hamlet şi Quichotte sunt astăzi simboluri. Dar ce gen de simboluri?
Nu sunt simboluri vide, astfel încât fiecare le poate da un sens. Nu există grandoare fără o anume mizerie.

La sfârşitul lui Quijote, personajul îşi găseşte adevăratul său nume, Alonso Quijote...
La începutul romanului, când Alonso Quijote devine don Quijote, Cervantes spune de fapt că ficțiunea salvează, că nu putem trăi fără ficțiune. La sfârşitul romanului, Cervantes ridică masca lui don Quijote, aflat deja pe patul de moarte, şi acesta redevine Alonso Quijote. Cervantes spune, sau pare a spune, că nu putem trăi nici fără ficțiune nici fără realitate, că cele două sunt indispensabile pentru viață. Într-o anumită măsură este ceea ce am încercat să fac cu Enric Marco [personajul real care a inspirat L'Iposteur, ultimul roman al lui Javierv Cercas]: lui i se ridică toate măştile, făcându-l să revină la realitate sau la al său adevăr de biet om care şi-a inventat o viață pentru a trăi într-o manieră intensă şi admirabilă, eroică. Problema este că, în spatele ultimei măşti a lui Enrico Marco, nu m-am trezit în fața adevăratului Enrico Marco - cum Cervantes o face înaintea lui Alonso Quijote - , ci în fața unei alte măşti.

Sunteți un Hamlet sau un don Quijote?
Pentru Turgheniev, umanitatea se împarte între aceste două figuri fundamentale. Extras dintr-un text din 1860.
Prima ediție a lui Hamlet, tragedia lui Shakespeare, şi prima parte din don Quijote de Cervantes au apărut în acelaşi an, la început de secol XVII. O coincidență remarcabilă [...] care ne arată că cele două tipologi încarnează cele două părți fundamentale şi opuse ale naturii umane, cele două extremități ale unei axe în jurul căreia ne învârtim: în felul acesta fiecare om aparține mai mult sau mai puțin uneia dintre aceste tipologii; fiecare dintre noi semănăm mai mult sau mai puțin unui don Quijote sau unui Hamlet. Fără îndoială, timpurile noastre contează mai mult pe Hamlet decât pe don Quijote, şi totuşi, don Quijoții* nu au dispărut definitiv. [...]
Aşadar, de o parte se situează gânditoriii, pentru care conştiința cuprinde uneori întregul univers, dar care cel mai adesea sunt inutili şi se reduc la imobilitate, de partea cealaltă sunt don Quijoții pe jumătate nebuni, care aduc servicii, care fac să se mişte umanitatea, pentru că aceştia nu văd şi nu cunosc decât un singur scop, un scop care nu există nici măcar în forma pe care propria lor imaginație le-o oferă. Cu toate acestea, ajungem să ne întrebăm: trebuie deci să fim nebuni ca să ne încredem în adevăr şi în inteligența care devine propria sa stăpână?
Această separare, acest dualism [...] constituie legea fundamentală a întregii vieți umane; existența noastră cu totul nu se reduce la altceva decât la o reconciliere eternă, la lupta eternă a două principii fără ca vreodată să se separe sau să se reunească. Hamlet [...] reprezintă forța centripetă a naturii umane în virtutea căreia toate ființele umane se consideră centrul creației şi privesc la restul din jur ca fi fost creat drept mijloc pentru uzul personal. Fără această formă centripetă de egoism, natura n-ar mai putea exista. În virtutea acestui principiu, fiecare e făcut pentru fiecare, un principiu al devotamentului şi al sacrificiului pe care-l încarnează don Quijote.

Le Magazine Littéraire, Janvier,2016