Evreii şi cuvintele

(Amos Oz si Fania Oz-Salzberger)

    Lectura acestei cărți echivalează cu experiența unui şoc cultural. Senzația, mai ales după parcurgerea primului capitol (major) este de bulversare totală, de vertij ideatic, cardinal. Îl ştiam pe evreu ca fiind un drept credincios, intim legat de Dumnezeu (şi de Cuvântul Său); ori aici, dacă este să fie legat de ceva, atunci cu siguranță nu Iahve este acesta ci mai degrabă Cartea, cuvintele, iar Dumnezeu, ei bine Dumnezeu este el însuşi unul dintre cuvinte. Şi nimic mai mult!
    Scrise şi povestite la persoana a II-a plural, de un cuplu tată-fiică/romancier-istoric (atipic si contrar tradiției intelectuale evreieşti) în care fiecare se substituie cu finețe celuilalt - eseurile, cele patru mari eseuri care alcătuiesc volumul (Evreii şi cuvintele, Humanitas, 2015) aparțin nici mai mult nici mai puțin decât tradiției laice a culturii evreieşti! O tradiție pe care nici nu o gândeam până acum posibilă. Însă laicitatea evreiască există şi este cât se poate de vie, de creativă şi de combativă.


Ce înseamnă laicitate în iudaism şi cum poți fi laic într-un asemenea spațiu îmbibat de religiozitate?

    Poți, atâta timp cât înțelegi istoria nu prin prisma rolului jucat de Dumnezeu ci prin acela al cuvintelor, iar Dumnezeu este el însuşi cum spuneam - unul dintre cuvinte.
    A fi laic înseamnă în definitiv a privi altfel omul, lumea şi istoria, altfel decât religios, a avea deci o înțelegere non-religioasă a lucrurilor. A fi laic nu înseamnă însă că totul (îți) este permis: laicitatea nu implică nici lipsa normei, a legii şi nici negarea culturii şi a tradițiilor. Laicitatea în iudaism îşi are motivația şi fundamentul în chiar nevoia omului de libertate, libertate pe care religia nu o poate satisface (mai ales dacă înțelegem religia ca re-ligie, ca re-legare a omului de divinitate, de autoritate); căci religia, spune vocea autorilor,  presupune acceptarea liniştii, a răspunsului, a autorității: iar răspunsurile însele sunt capcane: renunță la libertatate pentru a te bucura de linişte. Numele lui Dumnezeu este linişte. Însă liniştea se va risipi la un moment dat, iar libertatea va fi pierdută.
    Tradiția iudaismului laic are ca punct de plecare şi de legitimare reconsiderarea naturii şi a rolului Cărții în istorie. Dacă Biblia are ceva sacru în ea, atunci omul este responsabil de asta, unicul responsabil. Căci ceea ce avem în fața ochilor nu este altceva decât o creație umană sublimă; exclusiv umană, demnă de admirat şi de pus sub semnul întrebării. (halucinant, nu-i aşa? Cu atât mai mult cu cât afirmația e rostită de un evreu!)
    Poporul evreu e un popor al Cărții. Asta o ştim cu toții. Atâta timp cât poporul a ştiut să aibă grijă de Carte, şi Cartea s-a îngrijit la rândul ei de el. Dar cum? Cum au stat de fapt lucrurile? Cum de o carte, mai multe de fapt, cum de o limbă (alta decât cea maternă) să fi putut salva un neam? Este întrebarea majoră în jurul căreia Amos Oz şi fiica acestuia Fania Oz-Salzberger au construit întregul volum de eseuri.
    Ei bine, totul se datorează, spune vocea comună a autorilor, modelului cultural evreiesc şi continuității sale. Cultura evreiască este construită pe o structură unică, de neclintit, şi anume pe relația părinte-copil, profesor-elev. De altfel, Biblia însăşi (de la Adam şi Noe încoace) abundă de figuri de tați şi de fii.
     În virtutea acestei tradiţii cărtureşti, dintotdeauna copilul evreu a studiat, a învățat, a trebuit să meargă la şcoală. Ori şcoala aici începe foarte devreme. Între vârsta de trei şi treisprezece ani acest copil a trebuit să plece la şcoală, obligatoriu, indiferent de bogăția sau de sărăcia familiei sale. Iar şcoala începea cu Adam şi cu Eva, cu Cain, cu Moise şi cu toți ceilalți. Şcoala, administrată de către oamenii locului, de comunitate, nu era altceva decât o încăpere mică, adăpostită într-o casă, acolo unde copiii (de mai multe vârste) ascultau poveştile vechi şi învățau să scrie şi să citească într-o limbă, cum spuneam, care nu era a lor. Profesorul nu era altul decât un părinte obişnuit şi chiar dacă uneori avem de-a face cu un mare rabin, modestia vieții sale rămânea aceeaşi. Istoria arată că cei mai mari rabini nu au fost decât simplii meşteşugari ori muncitori: pantofari, paznici de livezi, fierari, olari, tăietori de lemne, etc. Cât despre analfabetism, nu este cunoscută în istorie vreo comunitate evreiască care să fi fost confruntată, vreodată, cu acest fenomen. Evreul este prin excelență un individ instruit.
    De ce oare în vreme ce băieții altor religii erau lăsați în preajma mamelor lor până ce deveneau destul de puternici cât să poată mânui o sabie sau să împingă un plug - de ce oare în toată această vreme băieții evrei erau trimişi la şcoală? O parte a răspunsului a fost deja dată: pentru că altfel civilizația (Cărții) s-ar fi spulberat, Cartea, la rându-i, n-ar mai fi îngrijit de popor; relația intimă dintre popor şi cuvinte s-ar fi distrus. Evreii şi-ar fi uitat limba geologică, trecutul şi natura. Cealaltă parte a răspunsului este metafizică: în iudaism studiul cărții, relația omului cu cartea, cititul şi scrisul sunt îmbibate în eternitate, dețin aşadar o valoare sacră: nu se cunoaşte vreo altă zeitate, în nicio altă religie a lumii care să fi fost surprinsă de către un muritor (Moise) cioplind cuvinte pe o tăbliță de piatră spre folosul unui muritor! Dumnezeu (Iahve) este iată El însuşi scrib!
Şcoala deci şi studiul Torei în special reprezintă refacerea unei legături, intrarea într-un dialog neîncetat cu divinitatea: scrierea are astfel un corespondent divin.

    În concluzie, potrivit privirii laice cu care am pornit la drum, continuitatea existenței evreieşti în lume (o istorie care potrivit propriei cronologii se întinde pe o perioadă de şase milenii de la Facerea lumii şi de trei milenii şi jumătate de la naşterea lui Moise) - aşadar continuitatea civilizației evreieşti s-a datorat nu vreunei alegeri cereşti ci îngrijirii unor tradiții:
- tradiția mersului timpuriu la şcoală;
- tradiția dobândirii limbii ebraice;
- tradiția ascultării poveştilor vechi;
- tradiția legăturii pâine - litere (în jurul mesei din familie s-au rostit întotdeauna texte importante şi s-au inițiat întrebări);
- tradiția contestării (fiul  contestă ideile tatălui, elevul pe cele ale profesorului, rabinii între ei, iar într-un alt plan, Adam pe Dumnezeu, Cain şi el pe Dumnezeu: Cain e primul om care răspunde unei întrebări cu altă întrebare dând dovadă de o sfidare nemaivăzută - Ce mă întrebi pe mine? Sunt eu păzitorul fratelui meu?)
    Nu mai puțin important şi demn de avut în vedere este faptul că ne datorăm supraviețuirea unei mâini de învățați creştini care au luat decizia de a introduce Biblia ebraică în canonul creştin, este încă una din declarațiile incendiare ale cărții de față.

    Tema Continuității reprezintă cel mai important capitol al volumului, celelalte trei (Femei vocale, Timp şi atemporalitate, Fiecare persoană are un nume, sau Au evreii nvoie de iudaism) subsumându-se acestuia dintâi.
    Rămâne ca cititorul interesat să-şi elibereze uimirea în jurul altor întrebări majore precum: de ce educația evreiască a fost una eminamente masculină, de ce şi până când femeile au stat în umbră, izolate, de ce mamele îşi ştiu dintotdeauna fii ca fiind doar pe jumătate ai lor, cum este perceput timpul în iudaism şi dacă istoria are un final apocaliptic; cum anume Auschwitz face să tacă Ecleziastul şi cât de important este ca fiecărui om şi fiecărui lucru să i se spună pe nume, sau de unde această teologie evreiască a impertinenței, a amestecului de credință, umor şi contestare: nimic nu e prea sfânt pentru a nu merita, din când în când, să fie expediat şi caricaturizat; în iudaism poți râde de rabin, de Moise, de îngeri şi chiar de Dumnezeu.

Amos Oz si Fania Oz-Salzberger, Evreii si cuvintele, ed. Humanitas, Bucuresti,2015