Le Magazine Littéraire

(Decembrie 2015)

De ce trebuie publicat Mein Kampf

Cum, încă o carte blestemată? De parcă n-ar exista altceva mai important de făcut decât să ne întrebăm, ce facem cu Mein Kampf? Iată un chin de sorginte europeană. Pentru că în numeroase țări cu aer musulman, şi nu doar în lumea arabă, ea nu a încetat niciodată să fie un  best-seller în liberă circulație. Nu şi în Occident însă, din rațiuni legate de istorie şi de dispoziții legislative care interzic apologia nazistă. Ce s-a schimbat atunci?

    Începând din 1 Ianuarie 2016, Mein Kampf (Mon combat, fr.) vă aparține. Auzim că drepturile de autor ajung în spațiul public şi că oricine interesat poate să facă ce vrea cu ele. Până în prezent, în Franța, fără a fi nevoit să cutreieri buchiniştii, puteai procura cartea din marile librării care au păstrat întotdeauna unul sau două exemplare fără însă a le afişa ostentativ. Vorbim despre ediția originală din 1934 (Nouvelles Éditions latines), golită de ,,explicațiile asupra textului" dar precedată de o atenționare de câteva pagini devenită obligatorie din 1979. În orice caz, era posibil de citit în întregime şi gratuit. Cum se explică atunci zgomotul asurzitor provocat de liberalizarea drepturilor de autor de către deținătorul lor, ministerul de Finanțe al Landului Bavaria (regiunea ultimului domiciliu cunoscut al lui Hitler)? Este posibil să apară noi ediții, mai mult sau mai puțin inspirate sau intenționate; oricum acest tam-tam mediatic amplificat de către rețelele de socializare va asigura o rezonanță inedită vechilor idei vehiculate în carte.

    

Degradare a limbii germane

Da, Mein Kampf, trebuie publicat. Fayard s-a dotat cu o echipă de istorici care se va îngriji cu seriozitate de paratext: prefața, contextualizarea, notele de subsol, sursele, critica, etc. Cu condiția oricum de a nu fi naivi în a păstra şi spiritul textului: absurditatea de a comenta pasajele în care autorul explică faptul că Evreii ar fi o rasă degenerată (una din două pagini); dacă e vorba să potrivim ceasul, atunci acest breviar al urii nu trebuie să ne scape. Germanistul Olivier Mannoni conduce în prezent pentru Fayard munca sa de traducere şi de reconstituire a structurii paranoice a limbii lui Hitler. El va publica totodată şi propriile analize ale formidabilei degradări suferite de limba germană din cauza acestei cărti, prin alunecările semantice permanente ale autorului şi prin manipularea limbajului.

Cartea urmează să apară anul viitor; se va impune ca o ediție de referință în fața celorlalte cărora nu le lipsesc înfloriturile propuse de diverşi editori ataşați extremei drepte şi curentului negaționist.

     Pentru înțelegerea celui de al doilea Război Mondial, acest pamflet nu este mai puțin un document important. Nu e cazul să vorbim de cartea unui bolnav mintal (cum se spune adesea), ci a unui agitator locuit de un proiect politic hrănit de amărăciunea şi umilința trăite de către germani după Tratatul de la Versailles. Dacă ar fi fost cu adevărat citită de către francezi în anii '30, şi dacă ar fi apărut în variantă necosmetizată (purificată de ceea ce intra în conflict cu valorile morale), multe conştiințe pacifiste ar fi fost scuturate. Un adevărat program de guvernare care răzbate aproape pretutindenea, ascunzând cu grijă soluția finală. 

Se ştie mai puțin faptul că Mein Kampf a fost una dintre primele titluri interzise de către ocupantul german începând cu venirea la Paris din 1940: francezii ar fi descoperit că, după evrei, erau poporul cel mai urât de către autor.

    A reedita aceasta carte înseamnă a o face accesibilă oricui. Cine are nevoie de a o citi? Care îi e utilitatea? întreabă deputatul european Jean-Luc Mélanchon Nu vom face decât să adăugăm un rău răului pe care-l conține deja*. Deputatul vede în proiectul editurii Fayard pur şi simplu o crimă contra spiritului.

    Pornind de la persoana lui Adolf Hitler şi de la ideologia sa criminală, ne putem întreba: care este nivelul de maturitate al unei societăți democratice europene care, 70 de ani după sfârşitul războiului, îi este în continuare teamă să ofere spre lectură contemporanilor ei pamfletele lui Céline şi acest sinistru şi indispensabil document istoric care rămâne Mein Kampf?

Înaintea Războiului

    Totul a început acolo, în spatele gratiilor închisorii Landsberg, în 1924, când un tânăr pucist pe nume Adolf Hitler îşi înşală plictiseala redactând propriul său program politic, sub titlul, Mein Kampf. Proiectul este prezentat cât se poate de clar: un stat rasist şi totalitar. Ambițiile sunt la nivel înalt: antiparlamentarism, imperialism, antisemitism...La începutul anului 1930, 290 000 de exemplare sunt vândute. Puțin mai apoi, a doua zi după venirea la putere a lui Hitler, cartea devine biblia celui de al III-lea Reich. Este distribuită de către conducerea uzinelor Krupp muncitorilor meritorii, primarii îl oferă şi eu cuplurilor care se căsătoresc, funcționarii sunt obligați să-l cumpere. Patru milioane în preajma războiului, douăzprezece milioane la sfârşitul celui de al III-lea Reich, într-o casă din două. Îl aveam dar nu l-am citit se va spune după. Ascultați: dacă l-am fi citit, am fi ştiut.

Cifra

1600. Comoara lui Bergé

    Pierre Bergé se desparte de o colecție excepțională de 1600 de cărți şi manuscrise adunate pe parcursul a patruzeci de ani. Colecția cuprinde şase secole de literatură. Începând din 11 Decembrie, orele 15, sala de vânzări Drouot propune ediții originale şi manuscrise, în special ediția princeps a Confesiunilor Sfântului Augustin (1476), manuscrisul Journées de Florbelle, ultimul roman al marchizului de Sade, salvat înainte de a fi ars, sau manuscrisul Educației sentimentale de Flaubert, unde descoperim planurile şi schițele romanului.

Svetlana Alexievitch, premiul Nobel pentru arta de a asculta

    Bielorusa Svetlana Alexievitch este a paisprăzecea femeie care primeşte premiul Nobel din 1901. Jurnalista, născută în 1948 dintr-un tată director de şcoală şi o mamă învățătoare, a fost marcată de poveştile țăranilor pe care le-a ascultat din timpul copilăriei. Vorbeau despre război şi ceea ce aceşti oameni din popor povesteau nu avea nimic în comun cu versiunea sovietică oficială. Mai târziu, Svetlana Alexievitch a dat cuvântul în cărțile sale populației martirizate din fosta Uniune Sovietică. Ea pune în scenă durerea, şi mai ales face ca vocile oamenilor să se audă. Vocile femeilor soldat, supraviețuitoarele celui de al Doilea Război Mondial, vocile martorilor catastrafei de la Cernobîl, a soldaților primului război din Afganistan. Nu urmăresc să realizez un document ci să sculptez imaginea unei epoci, mărturiseşte autoarea care primeşte cu răbdare toate aceste mărturii şi îşi ia între şapte şi zece ani pentru a scrie o carte.

WEERBER

În uzina viselor

Prolificul povestitor plonjează în arcadele somnului făcând din creier un teren de explorare pentru noii argonauți.

    Ştim deja, şi de foarte mult timp, că totul e posibil odată ce am închis ochii. Putem traversa ore, în plină viteză, fără urmă de oboseală, descoperind lumi incredibile, vedea şi revedea persoane importante, întâlni monştrii. Visul este o lume stranie, minunată. O lume care ne scapă. Dar tocmai aceste lumi minunate şi subiectele dificil de abordat sunt teritoriile preferate de Bernard Werber, care îi antrenează pe cititorii săi în vizite ghidate.

    În Al Şaselea Somn(Le Sixième Sommeil), îl găsim jucându-se, nerăbdator să ne arate mecanismele corpului nostru şi pe cele ale inconştientului. Autorului îi face plăcere să se joace cu cititorul, rafinând suspansul în mijlocul unei lungi şi pasionante expediții asupra puterii somnului şi a viselor.

    Îi vom urmări deci pe Caroline Klein şi pe fiul ei, Jacques, de pe dealurile din Montmartre până la marea Chinei, din preajma rockerilor nihiliştilor până la triburile sălbatice din Malaezia, în căutarea unui singur dar prețios: cheia de a putea călători în timp, prin intermediul viselor. Ce s-ar petrece dacă am putea să ne vizităm zece ani mai devreme, zece ani mai târziu, călătorind efectiv prin somn? Caroline Klein, reputată specialistă în cercetarea somnului, descoperă că există un al şaselea somn, după somnul paradoxal, numit visul lucid. Acest al şaselea somn devine comoara sa, crucea şi nădejdea ei. Îi va sacrifica totul.

Fiul său, student la medicină, bântuit de geniul mamei sale şi incapabil de a găsi o altă femeie pe măsură, porneşte în călatorie, ajutat de propriul somn şi de propria sa versiune, mai batrână, Jacques Klein la 48 de ani, venit din viitor pentru a-l ajuta să-şi găsească mama dispărută.

A învăța să dormi.

    Pentru Bernard Weber, scrisul pare că funcționează precum visul cu ochii deschişi, unde totul e posibil, în care cititorul, împărțit în cele patru colțuri ale lumii, urmărindu-i pe Caroline şi pe Jacque, nu este obligat să adoarmă ci să învețe a viseze, să învețe să-şi amintească de ceea ce s-a întâmplat în el, tocmai când credea că nu s-a întâmplat nimic. Avem în noi mijloacele de a ne schimba viața, odată treziți, dar nu le utilizăm; este momentul cel mai bun să redăm somnului locul pe care-l merită. Visul, cu teritoriile lui, este ultimul bastion încă intact, ultimul nostru spațiu de libertate şi, la fel ca aceast roman, ne conduce acolo unde nu ne-am gândit niciodată că am putea ajunge.

Inelul lipsă

În sfârşit, în limba franceză, versiunea lui Tolkien a mitului lui Beowulf, mit care a hrănit marele Stăpân al inelelor

    Este rezonabil să traduci o traducere? Da, mai ales când respectiva traducere ne conduce la Beowulf, manuscris al englezei vechi de secol X şi când traducătorul se numeşte J.R.R. Tolkien care a deținut timp de douăzeci de ani catedra de limbă anglo-saxonă de la Oxford. Apoi, pentru că Beowulf posedă un şarm propriu, asta dacă ştim să apreciem formele literare medievale. Şi nu în ultimul rând pentru că acest volum oferă cititorilor lui Tolkien un punct de vedere asupra celui care a fost filologul Tolkien. Şi să nu uitam că aici se găsesc fermenții uriaşei opere Stăpânul inelelor.

    Beowulf şi ai săi Gauts, navighează către Danemarca, pradă unei catastrofe: în fiecare noapte un monstru numit Grendel se strecoară în sala regală şi îi devorează pe viteji. Beowulf înfruntă monstrul, îi smulge un braț şi îl lasă să se întoarcă în vizuina sa. Dar mama lui Grendel, pentru a-şi răzbuna fiul, începe ea însăşi să-i mănânce pe localnici. Beowulf va merge să o înfrunte chiar în bârlogul ei, îi va lua pielea şi se va întoarce acoperit de glorie şi de aur în țara natală.     Cinzeci de ani mau târziu, devenit rege, Beowulf înfruntă un dragon care-i amenință regatul. Eroii şi monstru se ucid reciproc şi Beowulf este îngropat cu comoara şarpelui.

    Textul deține intrigă dar totodată numeroase considerente politice - asupra relațiilor şi a luptelor dintre Danezi, Gauti (Gauts) şi predecesorii Franci. Şi multă poezie: autorul anonim foloseşte kennings, cum le numeşte Tolkien - perifraze codificate.

    De semnalat şi coexistența fondului păgân cu gândirea creştină. Poetul inițial, situat de către Tolkien în secolul VI, nu era păgân, dar scria într-o perioadă în care gândirea păgână era aproape. Beowulf este un cavaler creştin. Dar numele său, format din rădăcinile bee-wulf (lupul albinelor), altfel spus, ursul, trimite mult mai departe. Monstrul Grendel are rădăcini ce amintesc de Cain, dar de asemenea, aparține căpcăunului păgân.

    În această lume, Tolkien este la el acasă şi e o plăcere de a-l vedea în plină acțiune, confruntat cu dificultatea de a traduce spre exemplu expresia of gewitte, care desemnează ansamblul nasului, gura, ochii şi urechile. Apare ca un gest firesc să alăturăm deci poemul Beowulf, Stăpânului inelelor, prin acordul găsit între minunățiile păgâne şi gândirea creştină. De a-l recunoaşte, în spatele siluetei eroilor, pe Beorn din Hobbit, de a găsi punctele comune care unesc cele două opere peste secole şi de a-l vedea pe regele danez distribuind inelele...

Doliu interstelar

Un pastor plecat să evanghelizeze o planetă îndepărtată comunică cu soția sa rămasă pe Terra: un roman pe cât de inovator, pe atât de sfâşietor asupra pierderii - iubirii şi a unei întregi lumi. Navă spațială, planetă misterioasă, extratereştrii: suntem pe un teritoriu marcat. În Cartea lucrurilor stranii şi noi, Michel Faber a folosit toate atuurile tradiționale ale science-fiction-ului. 

    Un tânăr pastor, Peter Leigh, îşi păraseşte soția pe Terra pentru a deveni ,,primul misionar creştin trimis într-o altă lume". Destinația Oasis, acolo unde începe misiunea sa de evanghelizare a populației locale, oasienii. Aceştia din urmă, ale căror chipuri amintesc de fetuşi, par a trăi în relații bune cu oamenii deja implantați pe planetă, majoritatea grupați într-o bază multinațională.

    Toate acestea se citesc rapid şi bine, punctând mici delicatese particulare specifice genului: reținem jump-ul (pentru a denumi periplul în timp şi spațiu), shoot-ul (mesageria care permite comunicarea cu Terra), o floare comestibilă cu gust cameleon (pui, şampanie, bifteck, banană, porumb, şampanie), zile de 72 ore şi o ploaie care, în loc să cadă vertical, desenează elegante curbe de la stânga la dreapta. Dar acestea sunt mai puțin pitoreşti pentru acela care a călătorit o lună întreagă într-o capsulă.  ,,Este aşteptat de peisaje uluitoare, de canioane înfăşurate în spirale de brumă, de mlaştini tropicale. 

    Shoot-ul rămâne singurul mijloc de a păstra legătura dintre oameni: îşi scriu scrisori, reînviind eternul gest epistolar al îndrăgostiților separați. 

    Micheal Faber se serveşte de asemenea de puterea romanului science fiction pe care o aplică unei banale poveşti de dragoste. ,,Tu eşti departe, atât de departe cum bărbat nu a  mai fost vreodată de soția sa". Universul îi separă şi nu doar atât: pe măsură ce mesajele se schimbă, distanța se măreşte.

    În timp ce Peter se îndepartează de cotidianul terestru pentru a intra în cumunicare cu ,,noii săi frați şi surori", Beatrice îi povesteşte catastrofele naturale, craşurile financiare, furtunile - altfel spus, apocalipsa. Aceste evenimente nu există  decât în misive, la fel cum informațilile apar astăzi din fluxurile mediatice pentru a se întoarce în ele şi a dispărea.

    De pe Oasis, Terra devine o sursă a curiozității. Sunt evocate Scrisorile persane ale lui Montesquieu (Lettres persanes) prin aceea că noua planetă trimite către o veche Mesopotamie înfloritoare, dar şi pentru că purtarea unei dishdasha devine obligatorie înaintea căldurii.

    Cele două axe ale romanului (povestea de dragoste devenită imposibilă şi contemplarea prezentului) se întâlnesc în jurul unei chestiuni de comunicare, şi a dificultății acesteia. Cartea lucrurilor stranii şi noi, cum numesc oasienii Biblia, apare ca un soclu comun al dialogului, împărtăşit de Beatrice şi Peter în schimburile lor epistolare, dar şi promisiunea eternității de către populația autohtonă. Dar firul conductor se va frânge la un moment dar, lăsându-ne să bâjbâim prin întuneric.

,,Mi-aş dori ca asta să fi fost cel mai trist lucru pe care l-am scris vreodată" explica autorul în New York Times la momentul apariției cărții. Scrisul său a fost marcat de maladia soției, dispărută în iulie 2014 din cauza unui cancer, în vremea când erau trasate ultimele tuşe ale manuscrisului.

    Acest element contextual odată ştiut, condiționează lectura şi tinde să facă din întreg o dureroasă alegorie intimă, iar pentru autor, poate ultima realizare a oprei lui.

Simțeam că mai aveam încă o carte în mine şi că aceasta ar putea fi specială, sinceră şi extraordinară, şi astfel, suficientă.

Trei suflete în oraşul fantomă

Detroit, metropolă dezafectată este cimitirul tuturor iluziilor occidentale. Trei personaje - un inginer francez, un copil fugar, un polițist cu principii - străbătând cărările fugii.

    Nu e uşor să scrii despre catastrofele modernității noastre fără a te scufunda în catastrofism, să arăți cum lumea se prăbuşeşte fără a intra noi înşine în colaps (cum am putut să ne înşelăm într-o asemenea măsură?), fără a anatemiza (împotriva celor care ne-au înşelat), şi fără a insinua? (asupra omului care este surprins întotdeauna de ceea ce culege după ce a semănat). Thomas B. Reverdy evită toate aceste capcane cu multă pricepere, păstrând, în decorurile moştenite ale dezastrelor contemporane, ochii fixați pe semnalele de umanitate trimise de către supraviețuitori.

    În Les Évaporés, este evocată, pe fondul Japoniei devastată de tsunami, naşterea unei relații tată-fiu, ambii fugari, regăsirea propriei țări de către o tânără şi a sinelui de către un bărbat. În Il était une ville*, Eugène, este inginerul francez trimis în Detroit, Statele Unite ale Americii, în Septembrie 2008 pentru a pune pe picioare un proiect industrial în zorii crizei - construid în schimb ceva mai modest şi mai uman. În final, fără niciun sentimentalism, Thomad B.Reverdy pune în lumină germenii speranței care se ridică în mijlocul dezastrului.

    Detroit, 2 milioane de locuitori ieri, 600.000 astăzi, nu este tocmai un oraş: este mai degrabă un cimitir unde sunt îngropate ....utopiei tayloriste (care a făcut din acest oraş capitala mândră a industriei de automobile), visul muncitorului american (mult timp posibil, astăzi uitat) şi pe cel alăturat, al proprietarului peste toate şi peste pavilionul cu dublu garaj. Atâtea imagini distruse ale unui viitor din care nu au mai rămas decât ruinele. Ruinele uzinelor fantomă, cele ale pavilioanelor de la ,, 8 Mile Road", abandonate de proprietarii lor îndatorați şi pe care tinerii locului au luat obiceiul de a le incendia de Halloween.

    În felul acesta cititorul îl descoperă pe Charlie, un tânăr de 12 ani crescut cu dragoste de către bunica sa. Împreună cu prierenii lui, Charlie dă foc unei case privind-o cum arde întreaga noapte, uimindu-se de lipsa oricărei urme a poliției. Charlie e un băiat de treabă, un mic Huckleberry Fin negru, blând şi demonic, care simte foarte bine că lumea din jurul lui o ia razna.

    În ziua în care prietenul său, mai puțin blând, Gros Bill, decide să fugă din cauza răului tratament primit de la mamă şi de la prietenul acesteia, Strothers, Charlie pleacă cu el. Atunci locotenentul Brown, polițist părăsit de toate, mai puțin de umanitatea din el, se lansează în căutarea lor.

    Eugène inginerul, Charlie fugarul, Brown polițistul...Putem vedea în aceste personaje trei sonde lansate de autor pentru a măsura dezastrul din toate direcțiile.

Falimentul sectorului privat: Eugène îşi vede proiectul pe care trebuie să-l conducă, evaporându-se şi pierzându-şi puțin câte puțin conținutul - îl găsim prins în greşelile superiorilor săi, în neîncrederea subalternilor, în entuziasmul din ce în ce mai puțin credibil al colegului american. Falimentul celulei familiale şi al societății civile, trecând prin destinul lui Charlie, a cărui mamă a dispărut dar care se va întoarce, o societate de copii pierduți care cad în mâinile criminalilor. Falimentul instituțiilor şi al poliției. Polițiştii, ca şi pompierii, erau singurii care mai țineau în picioare zidurile unei cetăți pe cale de a se prăbuşi într-o indiferență generală, notează autorul la rândul său.

    Thomas B. Reverdy ştie să-şi consoleze cititorul. Eugène nu îşi va salva proiectul, Charlie nu îşi va regăsi mama, Brown nu îsi va duce ancheta până la capăt. Şi totuşi, cei trei vor reuşi să reconstruiască sau chiar să creeze anumite lucruri, ceva. Mici realizări, care poate că nu se văd, dar care înseamnă dragostea, prietenia, demnitatea. Prin acestea reuşesc să se înalțe peste ruinele din Detroit. Şi tocmai din aceste realizări cartea de față îşi capătă lumina.

Claro sau autorul exploziv

Autorul francez rescrie în proprie manieră Crash-ul lui Ballard, între deflagrații auto şi sexuale

    Odată în plus, moartea este motiv de cercetare. Un om cercetează în fiecare zi pentru un constructor auto, rezistența materialelor folosite în asamblaj. Şi în loc să folosească manechine, el se foloseste de ,,fantome", corpuri recuperate de la morgă, corpuri de sinucigaşi, de vagabonzi, de prizonieri, corpuri pe care nimeni nu le va revendica vreodată. Uneori, cadavrele sunt înlocuite de porci. Suntem în 1972 şi numărul accidentelor de pe şosele nu încetează să crească, de la cel dintâi, în Irlanda, pe 31 August 1869, care va costa viața lui Mary Ward. Evident, omul cu cadavre nu o duce prea bine. De la angajare a fost nevoit să îşi reconsidere viața.

Crash-test este un omagiu adus volumuluo Crash, de J.G. Ballard, publicat în 1973.

În timp ce eroul romanului studiază rezistența habitaclului, autorul o testează pe cea a limbajului. Metoda lui Claro este întâi de toate poetică, dar capătă şi un înveliş pseudo-ştiințific. Şi parafrazând-ul pe Beckett şi al său Try again. Fail afain. Fail better, am putea spune: reîncepe, eşuează din nou, eşuează mai bine.

Unsprezece urme ale lui Maupassant

Un volum care cuprinde scrierile autorului dedicate fetelor plăcerii

    Les Prostituées grupează sub o tematică comună 11 nuvele care nu au fost niciodată reunite în timpul vieții scriitorului. Scurtele texte ale lui Maupassant apăreau cel mai adesea în jurnale. Ne amintim că personajul prostituatei apărea în centrul curentului naturalist, cum o arată Marthe de Huysmans în 1876, La Fille Elisa de Goncourt în 1877, Nana de Zola în 1880 şi, în acelaşi an La Fin de Lucie Pellegrin de Paul Alexis. Multe spirite pudice şi moralişti s-au scandalizat şi au căutat să înfiereze ceea ce era socotit ca fiind un ,,gunoi", expresie majoră a decăderii.

    Ne amintim de Parent-Duchâtelet, igienist mort în 1836, care lucra la construirea unei rețele de canalizare care să scape Parisul de deşeurile sale, trasând şi tabloul prostituției din acelaşi oraş. Ancheta sa pre-sociologică va influența o mulțime de scriitori, începând cu Eugène Sue, Balzac şi Hugo. În toată această lume, pentru a descrie prostituata, medicul vorbeşte despre ,,canalizarea seminală". Există imagine mai frapantă pentru a spune totul despre această creatură? Tolerată ca prezență şi ca funcție, prostituata (femeia publică) este reponsabilă de epurarea pulsiunilor masculine, trupul său devenind receptacolul a ceea ce mariajele burgheze şi religioase nu pot absorbi, oricum, acelaşi trup care-l va elibera pe soldat de angoase atunci când războiul nu-i va afecta vitalitatea.

    Pentru autorii naturalişti, a se interesa de condiția prostituatei, înseamnă a face portretul unei femei a cărei decădere e provocată cel mai adesea de societatea însăşi. Reacțiile ostile față de aceste opere literare demonstrează de asemenea negarea unei realități pe care fiecare bărbat şi fiecare femeie din secolul XIX nu o poate ignora. Trotuarele marilor oraşe, cafenelele, culisele teatrelor, balurile, toate acestea au fost populate de cele care racolau şi care, asemenea caselor de toleranță (maisons closes) cu felinarele lor roşii, se integrau în țesutul urban şi social din toate oraşele provinciale.

    În cele mai multe cazuri, Maupassant insistă asupra urâțeniei lor, în stare să-ți provoace o indigestie. Slabe sau diforme, uzate înainte de vreme, numai umbra şi fardul vin să metamofozeze aceste groaznice fete, urâte şi obosite, în frumuseți consumabile.

Axfisiate de aerul viciat al marilor oraşe sau de claustrarea bordelului, aceste creaturi apar dezlânate şi jupuite de orice şarm.

    În Casa Telier Maupassant pune în scenă gloria prostituatelor. Dar este doar o excepție de la cursul firesc al lucrurilor. Eliberate de toate normele, ele devin femei care îşi uită condiția, înşelând întreaga lume.

De asemenea, în Le Port (Portul), un marinar reîntors la Marsilia se culcă cu o fată pierdută pe care o întâlneşte într-o casă şi, pe parcursul discuției care urmează actului, descoperă oripilat adevărata natură a fetei.

Dar râsul cel mai atroce este fără îndoială cel care se preschimbă în lacrimi atunci când personajul principal din ,,L'armoire", sfârşind prin a ceda avansurilor unei fete de pe stradă, se întrerupe atunci când face dragoste din cauza unor zgomote ciudate şi repetate care provin dintr-o mobilă aflată aproape de pat. Descoperirea pe care o face este suficientă pentru a trasa tabloul teribil al mizeriei umane.

    Ce gândea în definitiv Maupassant despre prostituate, cele pe care le-a frecventat de-a lungul vieții sale? Uneori apropourile sunt teribile. Alteori cinice. Sau amuzante. Alteori lasă să transpară o anume emoție, ca să nu spunem o efemeră tandrețe. Există şi cazuri în care privirea se umple de admirație.

    Imaginea contemporană a prostituatei s-a schimbat foarte mult de la Maupassant încoace. Ea se ascunde mai degrabă în spatele unui ecran. Calculatoarele şi telefoanele au devenit noile bordeluri. Ambulante. Discrete. Găzduiesc în ansamblu cristalelor lor lichide şi în microprocesoare, corpurile a mii de femei accesibile la un click, plătibile prin carduri bancare, oferindu-ne un raport sexual virtual, cel puțin atâta vreme cât nu dorim să fim serviți la domiciliu sau în camera de hotel, ca o pizza, departe de mulțime, departe de toate acuzele morale.

    Odată, prostituatele erau, în sensul cel mai larg, fete publice. Publice fiindcă puteau să se ofere tuturor. Publice pentru că vorbim de un comerț sub cerul liber. În societățile noastre însă preferăm tăcerea decât afacerea. Ascundem moartea. Ascundem sexul. Ascundem misterul. Ne retragem. Lumea noastră e una a digitalului confortabil. Niciodată nu ni s-au arătat atâtea şi niciodată nu am văzut atât de puțin. De unde necesitatea literaturii de a dezvălui şi de a dezmierda.

S-a întors, de Timur Vermes

Imaginați-vă întoarcerea lui Hitler în Berlinul de astăzi şi îndrăzneala care i-a adus lui Timus Vermes succesul internațional dar şi aerul de sulf.

    Dacă începutul romanului ridică temerea unei poveşti neplauzibile, cartea dezvăluie o intrigă care critică cu pertinență un proces specific modernității noastre: banalizarea umorului sau cum o societate poate accepta discursuri dintre cele mai extremiste din partea celor care se ascund în spatele rețelelor media. Îl vedem pe Wolfi sacralizând televiziunea, hrănindu-şi şi întreținându-şi anturajul grație unui talent oratoriu potrivit unui geniu al comediei.

Nimeni nu bănuieşte cine se ascunde în spatele acestui umorist adept al method acting şi ce idei reies din glumele sale bune contra turcilor...

În Noua Caledonie, reqviem pentru un masacru

În timpul Marelui Război, populația Kanaks a refuză să meargă la luptă pentru a se bate pentru o țară care o trata atât de rău: va fi distrusă în mod cruditate. Avem în față o operă literară care reconstituie această dramă colonională necunoscută, povestea războiului kanake din 1917.

    Cum să numim, pentru a începe, lucrurile care se povestesc aici? Revoltă? Rebeliune? Amatorii de eufemisme evocă pur şi simplu anumite evenimente. În istoriografia franceză, morțile, deplasarea populațiilor, remodelarea raporturilor de forță şi urmele lăsate în memoria colectivă nu par a recunoaşte războiului kanak identitatea meritată.

    Putem astfel, observă Alban Bensa, refuza populației Kanaks mijloacele de a purta un război, judecând armamentul şi metodele lor indigene (în comparație cu cele franceze) ca fiind inadecvate şi scutindu-i prin urmare de responsabilitatea inițiativelor lor, de cea a angajării într-un război.

    Cifrele, hărțile, documentele prezentate de autori încep prin a povesti războiul potrivit investigației istorice. Între căpeteniile kanaks şi puterea franceză conflictul armat a durat un an, mobilizând 44 de soldați şi puşcaşi, 400 de indivizi kanaks şi 300 de rebeli, făcând 300 de victime. Războiul a avut secvențele, fronturile şi alianțele sale. Întâi de toate a izbucnit într-o manieră surprinzătoare, asemenea asasinării lui Franz-Ferdinand la Sarajevo.

Cému, 28 Aprilie 1917. În timp ce Franța se află în pline manevre de război, încearcă să mobilizeze forțe coloniale. Un prim contingent pleacă în Noua Caledonie în 1915 şi recrutorii de voluntari descind în mijlocul unor tineri care nu ştiu pentru ce se bat.

    Rezistența care se formează nu este doar refuzul de a lupta pentru Franța ci şi rezultatul unei jurisdicții coloniale nedrepte, a unei strategii misionare incoerente şi a unui sentiment de slăbiciune pe care forțele ocupante îl oferă conducătorilor kanaks. Maniera în care comandantul militar Bernard Durand conduce recrutarea îi scandalizează chiar şi pe ai săi: ,,...îi amenință că le va arde barăcile, că le va distruge plantațiile dacă nu vor să se înroleze".

    În fața revoltei care creşte, Alfred Fourcade, şeful serviciului de Afaceri indigene, le propune o reconciliere dar în cele din urmă aceasta esuează. Încep confruntările. Distrugerea satului Pamalé este sugestivă: soldații incendiază casele şi îi urmăresc pe localnici de la un capăt la altul al satului. La ivirea zorilor, reîncep ostilitățile. Toți cei care au rămas au fost ucişi. Le-au fost tăiate capetele, fruntea şi nasul, apoi le-au capturat conducătorul. Au fost numărați morții şi incendiați la comun.

Kanaks au pierdut războiul, mulți dintre supraviețuitori fiind luați prizonieri.

Portret

Ian McEwan

Chirurg al creierului

Ateu convins, pasionat de ştiințe, romancierul nu ezită să cerceteze acele zone unde rațiunea pură e pusă tot timpul în dificultate. Ca multe alte personaje, eroina volumului de față, o magistrată cerebrală, se confruntată în mod brutal cu propria sa vulnerabilitate.

    Ian McEwan este unul dintre foarte puținii scriitori care vorbesc despre personajele lor din punct de vedere ştiințific.

,,Când cineva se răzbună, centrii nervoşi din creierul său care se activează sunt aceiaşi care se manifestă şi în cazul plăcerii de a mânca sau a plăcerii sexuale": iată genul de frază pe care scriitorul britanic o poate pronunța analizând motivațiile lui Henry Perowne, eroul neurochirurg din romanul său Samedi(Sâmbăta), apărut în 2005.

    Întâmplător, neurochirurgia este o profesie tipică a romanelor lui McEwan. Eroii cărților sale includ un câştigător de premiu Nobel pentru fizică (Michael Beard, în Solaire), un specialist în fizică cuantică (Thelma Darke, în L'Enfant volé), o jurnalistă de ştiință (Joe Rose, în Délire d'amour) sau un militant comunist convins că rațiunea guvernează istoria (June Tremaire, în Les Chiens noirs).

Ficțiunea ca experiență?

    Ştiința m-a interesat tot timpul, mărturiseşte autorul. Pentru mine, este curiozitatea organizată, nimic mai mult, şi care spirit viu nu este curios? Adevărata întrebare este de a şti de ce unii oameni nu sunt interesați de ştiință. Ştiința este cel mai bun mijloc al nostru de a încerca să cunoaştem lumea naturală, depăşind prejudecățile. Ştiința ne-a oferit acel bine formidabil pe care textele sacre îl revelează. Ea a produs frumusețea, istoria sa e plină de realizări intelectuale eroice şi de mare curaj mental.

    Eroina noului său roman, L'intérêt de l'enfant, este de data aceasta, o strălucită judecătoare de 59 de ani, specialistă în dreptul familiei, pe nume Fiona Maye. Ideea acestei cărți s-a născut cu ocazia unei mese. ,,Prima dată când m-am gândit că ar fi ineresant să centrez o poveste în jurul unui judecător a fost cu ocazia unui dineu reunind mai mulți magistrați. Discutau în privința diverselor maniere de a realiza o judecată. Mă aflam acolo pentru că unul dintre ei îmi era prieten. La un moment dat, gazda a luat din bibliotecă un volum conținând sentințele sale şi aşa m-am aşezat la citit, păstrând volumul acela pe genunchi o jumătate de oră. Eram fascinat nu doar de maniera în care literatura invadează cursul unei crime - istorii criminale şi violuri, istorii de despărțiri, probleme medicale - dar de asemenea şi de calitatea remarcabilă a scriiturii şi de conținutul referințelor filosofice.

Justiția în fața credinței

    Cartea va prinde formă trei ani mai târziu. Umanistă convinsă dar moderată, Fiona, care a sacrificat totul în favoarea exigențelor carierei sale, se vede confruntată cu un adolescent aproape major, Adam Henry. Leucemia de care suferă, sub amenințarea morții, necesită o transfuzie de sânge pe care credința sa şi a părinților săi o interzice - ei fiind martori ai lui Jéhovah. Titlul, The Children Act, trimite la o lege votată în 1989 în Marea Britanie, potrivit căreia, ,,când un tribunal se pronunță asupra unei chestiuni relative la educația unui minor, interesul copilului trebuie să primeze, să fie deci, prioritatea Curții". Dar unde se situează interesul copilului aici? Care să fie decizia justă? Fiona ar trebui să decidă în favoarea copilului - respectându-i credința şi libertatea de a decide să moară - sau să urmărească binele în sens medical, nerăbdătoare să-i salveze viața prin recurgerea la transfuzia care-i sacrifică credința?

Forța romanului constă, pe de o parte, în inteligența şi în vivacitatea narativă cu care autorul integrează în povestea sa voluminoasa documentație pe care a devorat-o în mod evident pentru a scrie această istorie. Cartea poate fi citită, întâi, ca o cercetare a ştiinței jurifice, cazurile prezentate aici fiind unele autentice şi puternic inspirate din realitate.

    Incapabilă să ia o decizie după ce i-a ascultat pe ambii avocați, Fiona, din datorie profesională merge la spital pentru a discuta cu adolescentul şi pentru a lua o hotărâre. Descoperă însă un tânăr aflat la câteva săptămâni de vârsta adultă, perfect capabil să-şi argumenteze punctul de vedere. Cum cititorul se aşteaptă, Fiona urmează sfatul medicilor ordonând realizarea transfuziei şi, în săptămânile ce urmează, constată uşurarea părinților (pe care decizia justiției i-a scutit de a alege). Dar mai constată şi faptul că Adam şi-a pierdut credința. Urmând sfaturile Fionei din timpul vizitei, el descoperă muzica, scrisul, poezia - pe scurt, ceea ce lumea laică şi secularizată are cel mai bun de oferit, arta şi cultura care se substituie religiei. Şi bineînțeles, este punctul din care încep problemele.

    Toate lucrurile care vi se întâmplă depind de ceea ce sunteți, remarcă Ian McEwan.

Ironia tuturor acestor romane face ca fiecare să găsească în viață ecuația perfectă pe care să o rezolve. Jurnalista de ştiknță şi eminamente atee, din Délire d'amour*, se vede urmărită de un individ care e convins că Dumnezeu îi ordonă s-o iubească; comunista optimistă din Chiens noirs*, cade într-o demență mistică după ce se întâlneşte cu doi lupi încarnând pentru ea principiul răului. Fiona însăşi va cădea în capcană.

    ,,Este foarte uşor a ataca religiile, spune Ian McEwan. În materie de morală, ele oferă un ghid foarte slab, chiar dacă pretind, curios de altfel, că sunt sursa moralei.

În realitate, compasiunea, sensul intuitiv al justiției naturale inspirată de principiile kantiene, este apanajul rațiunii laice. Este singurul sistem care încearcă să pună la punct un ansamblu de valori fără a răni majoritatea indivizilor şi de a permite în cel mai înalt mod posibil libertatea interioară. Cel mai adesea încercarea aceasta eşuează şi tocmai acest lucru mă interesează din plin - studierea capcanelor pe care rațiunea le conține precum şi anumite slăbiciuni inerente ei. În acest caz, da, toate personajele mele aderă în diverse grade la rațiune, dar tot rațiunea este cea care îi conduce către criză. Pentru că rațiunea nu poate să rezolve toate problemele.

Ian McEwan şi-a petrecut mare parte a copilăriei sale în baze militare din Asia, apoi în Libia, într-un cadru din care cărțile lipseau.

    Înscris la universitate odată întors în Marea Britanie, publică în 1975 primul său text, Premier amour, derniers rites (premiul Somerser-Maugham), un ansamblu de nuvele, urmat de al doilea, Sous les draps - înaintea primului roman, Le Jardin de ciment, pe care Philip Roth, care îşi petrecea atunci jumătate din timp în Marea Britanie, l-a citit în manuscris.

Dacă gustul pentru bizar, pentru macabru şi sadismul, caracterizează primele sale texte, cele din anii 1980, odată cu interesul pentru Secolul Luminilor şi pentru ştiință, apare şi preocuparea pentru contextul politic. Vorbim despre căderea Zidului Berlinului (cadrul din Chiens noirs), fatwa lansată împotriva lui Salman Rushdie, aşează în centru dezbaterilor mondiale chestiuni legate de rațiune, de istorie şi credință.

    În anii 2000, împreună cu eseistul Christopher Hitchens şi romancierul Martin Amis, Ian McEwan devine una dintre vocile apărătoare ale laicității. Altfel spus, în lumea pe care o frecventez mai mult sau mai puțin, nimeni nu mai vorbeşte de religie iar asta o găsesc ca fiind o chestiune reglată.

    Astăzi, prin contrast, Curțile de Justiție sunt literalmente sufocate de afaceri domestice legate de credință, tratate identic, chiar dacă ele sunt creştine, musulmane sau evreieşti.

Le Magazine Littéraire, Decembre, 2015