Porumbelul

(Patrick Süskind)

    Cum e ca singurătate şi izolarea să devină deopotrivă materia şi învelişul vieții pe care o trăieşti, lumina şi aerul în care se nasc, rând pe rând, şi una după alta, zilele existenței tale? Cum e să te trezeşti de unul singur zeci şi zeci, şi zeci de ani, fără a şti de nimeni şi fără ca cineva să ştie de tine - nici mamă, nici tată, nici soră, ori frate sau vreun alt prieten, alcătuind cu toatele doar nişte cuvinte goale, pe care nu le va încarna nimeni, niciodată.
    Când nu ai la îndemână decât un cotidian minimalist, un crepuscul de lume în care oamenii şi celelalte lucruri abia dacă se disting, abia dacă îşi încheagă conturul, în forme şi glasuri opace, în manifestări indiferente atinse de cariile rutinei - atunci viața, aşa singură şi izolată cum ți-a fost dintotdeauna, sărăceşte împuținându-se într-atât încât să permită instalarea spaimei şi chiar a groazei.

   În Porumbelul lui Patrick Süskind, în definitiv nu este vorba despre altceva. Aici singurătatea fizică şi mai ales cea sufletească se metamorfozează în groază şi din acel moment (momentul unei dimineți obişnuite, banale) o apocalipsă cotidiană se cască pretutindenea în jur. Lumea toată dimpreună cu lucrurile ei crapă şi se surpă pur şi simplu, bucată cu bucată, într-o avalanşă a imaginației groteşti în care micile accidente domestice capătă proporțiile unor adevărate dezastre ontologice. 
În prospețimea firească a unei dimineți omul deschide uşa apartamentului pentru a pleca la slujbă. Înaintea pragului - porumbelul, intrat pe un geam al etajului clădirii uitat poate deschis, îl priveşte mirat şi împietrit. Nu este deloc cadrul unei întâlniri candide, insolite sau spectaculoase, ci tocmai contrariul, o reflectare a propriei prăbuşiri.

Patrick Süskind, Porumbelul, ed. Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016