philosophie magazine

(Decembrie2015/Ianuarie2016)

Religia îi face pe copii mai puțin altruişti

    Altruismul este invers proporțional cu religiozitatea. Este rezultatul surprinzător al unui studiu realizat la nivelul a şase țări - Canada, China, Iordania ,Turcia, Statele Unite şi Africa de Sud, incluzând 1170 de copii cu vârste cuprinse între 5 şi 12 ani, de către o echipă de cercetători condusă de franco-americanca Jean Decety, din cadrul departamentului de Psihologie al Universității din Chicago. Studiul a apărut în 5 Noiembrie în revista Current Biology.

   Hotărându-se să testeze ,,opinia comună şi conținutul teoretic provenit din moştenirea unei metafizi religioase, potrivit căreia religiozitatea are o conexiune cauzală şi este asociată pozitiv la comportamentele morale - o ideea atât de profund înrădăcinată așadar potrivit căreia indivizii care nu sunt religioşi ajung adesea să fie considerați suspecți din punct de vedere moral" - Jean Decety a imaginat un instrument subtil care nu se bazează pe declarații ci pe situații concrete în care convingerile morale sunt puse la încercare.
    Studiul a presupus trei etape. Mai întâi cercetătoarea a stat de vorbă cu părinții asupra capacității de empatie şi a sensibilității față de injustiție a copiilor lor -arătând/demonstrând o tendință de supraestimare în cazul părinților religioşi. Pe urmă copiii au fost supuși la un test de empatie: arătându-le materiale video în care uni copii îi loveau pe alții, intenționat sau nu, le-a cerut să identifice răutatea acelora şi să stabilească o eventuală pedeapsă. În acest caz, copiii non-religioşi nu au stabilit nicio pedeapsă, în timp ce aceia creştini s-au declarat şocați dar fără a recurge nici ei la vreo pedeapsă, câtă vreme copiii musulmani au căutat pedepse, chiar şi atunci când gesturile fuseseră involuntare. ,,Religia este prin urmare direct proporțională cu intoleranța şi cu atitudinea punitivă", conclude studiul. În sfârşit, testul cel mai interesant a fost implementarea  de către echipa de cercetători a ,,jocului dictatorului", un clasic al teoriei jocului, la nivelul copiilor: fiecare a putut să-şi aleagă cele zece autocolante favorite dintr-un număr de treizeci şi de a oferi câteva dintre ele celorlalți copiii care n-aveau posibilitatea de a juca acest joc, totul desfăşurându-se la adăpost de ochii adulților. Ori s-a observat că numărul autocolantelor cedate creştea de manieră notabilă la micii atei şi la cei agnostici. Prin urmare ,,copiii crescuți într-un cămin religios au obişnuita tendință de a judeca acțiunile celorlalți prin prisma celor proprii şi sunt mai puțin altruişti". Cum se explică fenomenul? Potrivit lui Decety, el se bazează  pe mecanismul ,,licenței morale": cu cât încrederea individului în propria sa valoare creşte, cu atât scade tendința de a se îngrijora de consecințele unui ulterior comportament imoral. În această circumstanță, religia, asumată în practică, dezinhibează comportamentele egoiste şi le reduce pe cele sociale.

CIFRA
108,2 Miliarde

    Este potrivit calculelor demografice ale Population Reference Bureau, numărul indivizilor născuți din zorii umanității şi până în prezent. Raportat la cei 7,4 miliarde de ființe umane actuale, această estimare dă dreptate Catehismului pozitivist a lui Auguste Comte: cei vi sunt mereu, din ce în ce mai mult, guvernați de către cei morți...de 14 ori mai numeroşi. O lege fundamentală a ordinii umane? Este fără îndoială un fenomen înşelător: în 2050, cu cei 9,5 miliarde de locuitori, defuncții vor fi doar de unsprezece ori mai numeroşi. Şi cum cei vi se emancipează puțin câte puțin...

Antonio Gramsci, noul mentor al dreptei extremiste?

Filosoful comunist italian a falsificat conceptul de ,,hegemonie culturală" anterior tuturor preluărilor de putere, astăzi recuperat de către personalitățile opuse ideilor sale. Explicații.

    Filosoful italian Antonio Gramsci (1860-1937) este din nou la modă. Polemistul Éric Zemmour, de exemplu, se revendică din el. Gramsci a formulat ideea următoare potrivit căreia luările efective de putere trebuiesc precedate de o perioadă de hegemonie culturală*. Ce înseamnă asta?
În Cahiers de prison (Caiete de închisoare, apărute la Gallimard), filosoful şi conducătorul comunist italian întemnițat de către Mussolini timp de 11 ani se arată pasionat de cultura chineză sau japoneză, de gânditorul medieval Nicolas de Cues, de teoria eurasiatică şi de cântarea a X-a din Infernul lui Dante. Ceea ce le reuneşte este funcția politică şi socială a intelectualului. Contrar mrxiştilor conservatori care consideră că sfera ideologică nu este decât un refex mecanic al raporturilor de clasă, Gramsci afirmă că rolul ideologiei este decisiv. Înainte de a exersa puterea în sfera politică, este obligatoriu a lua în stăpânire societatea civilă - profitând de inima şi de spiritul ei. Gramsci observa în epoca sa ,,o ruptură între masele populare şi ideologia dominantă" , antrenând un ,,scepticism difuz" - ceea ce nu e deloc străin Franței de astăzi.
    Înaintea instaurării propriei hegemonii, intelectualii organici vor reprezenta clasa ascendentă trebuind să exercite o putere de atracție suficientă pentru a permite ideilor noi să pătrundă în simțul comun. Hegemonia culturală* va fi instrumentalizată prin intermediul sistemului şcolar, al editurilor, mass-mediei dar şi prin sistemul juridic.
    Éric Zemmour, critic radical al moştenirii revoluției de la 1968 şi a ceea ce aceasta a însemnat - feminism, punerea sub semnul întrebării a autorității statului, reformele educaționale, deschiderea față de celălalt, intereseul pentru Islam mai ales - portretizează o Franță sufocată, dezorientată, amenințată de distrugerea propriei identități. După atentatele din 13 Noiembrie el denunță un islam care, potrivit lui, ,,nu s-a mai pus în mișcare din Evul Mediu încoace". Şi ideile sale chiar cunosc un anume ecoul.
    Să fie tendința aceasta rezultatul acțiunilor întreprinse de Frontul Național? Cu certitudine nu. Nu e deloc sigur că acest partid poate recupera moştenirea spiritul gramscian - distanțarea sa cel puțin față de legea ,,căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex" o demonstrează.

ISRAËL/PALESTINE
        INTIFADA
《Dacă nu integrăm dimensiunea istorică, vom avea de-a face cu războiul sfânt》

Filosoful Omri Boehm, specialist în chestiuni religioase şi în nesupunere civilă, arată că Intifada cuțitelor riscă să se transforme într-un război al tuturor împotriva tuturor şi în sensul acesta propune câteva căi de pacificare.

Atacurile individuale prin intermediul cuțitului se înscriu într-o nouă strategie a statului palestinian?

Omri Boehm: Da şi nu. Nu, pentru că e imposibil de vorbit de o ,,strategie" palestiniană: nici autoritățile palestiniene, nici Hamas nu sunt responsabile de aceste evenimente. Da, pentru că ceea ce se petrece ne oferă o idee în legătură cu ceea ce ar presupune un război civil. Arabii israelieni atacând evreii israelieni. Uneori, evreii israelieni atacă alți evrei, crezând că sunt arabi. Monopolul statului asupra violenței este din ce în ce mai discutabil, nu doar în Cisiordania ci în tot Israelul.
    Perspectiva războiului generalizat, de inspirație leviathană(Hobbes) este terifiantă. Cum se poate explica fenomenul actual? Soluția a două state propusă prin acordul de la Oslo în 1993 a devenit până la urmă ideea unui singur stat. Palestinienii încep să realizeze că păstrându-şi speranța în existența a două state ajung să întrețină o iluzie.

Sunt aceste atacuri semnul sârşitului tuturor perspectivelor politice de pace?

    Atacurile cu ajutorul cuțitelor par a fi motivate de o anume stare de disperare personală. Dar, în mod straniu, palestinienii dispun de mijloace politice pe care nu le folosesc. De exemplu, să facă apel la Curtea Penală de la Haga: este puținul necesar pentru ca politicile israeliene să fie urmărite juridic. Boicotul ar pune de asemenea o enormă presiune pe Israel.     În sfârşit, în cazurile individuale în care rezistența pasivă a fost folosită în trecut, ea a avut succes. Să ne reamintim de greva foamei deținuților palestinieni prin care aceştia au reuşit să-şi schimbe ,,verdictele" (nu a existat niciodată un proces), atrăgând prin aceasta atenția şi asupra condiției deținuților palestinieni.

Care sunt condițiile întoarcerii la calm şi a unei perspective de pace?

    Israelul trebuie să declare clar şi răspicat că nu are intenția de a-şi reinstaura suveranitatea asupra Muntelui Templului (munte pe care se găseşte Templul din Ierusalim, distrus în anul 70 de către Titus), punctul actual de demarcație a teritoriului. Dar aceasta ar fi o minciună, pentru că înscăunarea unei autorități religioase pe Muntele Templului şi reconstrucția acestuia este un obiectiv religios sionist împărtăşit şi de actualul ministru al Agriculturii, Uri Ariel. 50% din membrii partidului lui Netanyahu susțin acest proiect şi nu există la ora actuală decât o mică forță politică care s-ar putea împotrivi. Ne aflăm aşadar într-un punct în care, dintr-o zi în alta, Muntele Templului va deveni principalul obiectiv.
    Pe termen lung, a instaura o coabitare presupune o reevaluare a dimensiunii istorice. Evreii israelieni trebuie să recunoască că istoria Palestinei nu începe cu istoria evreilor în Europa şi cu naşterea proiectului sionist, ci cu mult înainte şi fără ei. Înaintea găsirii compromisului politic este necesar ca evreii să recunoască injustițiile istorice care au modelat conştiința palestinienilor. Eroarea majoră a acordului de la Oslo e aceea de a fi ignorat această dimensiune istorică. Dacă nu o facem parte integrantă a politicii, singura cale va fi atunci războiul sfânt.

Naşterea celui de al treilea gen

Un tribunal francez a recunoscut denumirea de ,,sex neutru" ca stare civilă a unei persoane. Să fie aceasta o breşă deschisă în problematica genului? Nu e sigur.


    Nici om nici femeie: pur şi simplu, neutru. O persoană de 65 de ani cu o anume ,,ambiguitate sexuală", adică având un ,,micropenis" şi un ,,vagin rudimentar", fără ovare şi fără testicule, a fost autorizată a deține statutul de ,,neutru" din punct de vedere al stării sale civile. Această decizie inedită în Franța şi excepțională în întreaga lume, a fost luată de către Tribunalul din Tours, la data de 20 August 2015 şi făcută publică pe 15 Octombrie trecut.     Luând în considerare ,,dreptul la viață privată" al reclamantului, Tribunalul adaugă că ,,sexul care i-a fost desemnat lui M.X. de la naştere a constituit o pură ficțiune, care avea să-i fie impusă pe parcursul întregii sale existențe, fără ca vreodată să-şi fi putut exprima sentimentele profunde".
    Prin luare aceastei decizi, oare nu cumva Tribunalul francez tinde să recunoască existența celui de al treilea gen? Această perspectivă a fost luată în serios, cu atât mai mult cu cât Parchetul a făcut apel, temându-se, ca prin acest precedent juridic să nu se ajungă la un caz periculos de juridprudență.
    Recunoaşterea atribuirii unui sex neutru, ca răspuns la un ,,sentiment profund" şi ca imposibilitate de delimitare din punct de vedere psihologic între sexul masculin şi cel feminin, deschide efectiv calea extinderii genului, dincolo de cunoscuta binaritate ancestrală. Inter-sexualitatea, ca imposibilitate de definire a organelor genitale, reprezintă o piatră de încercare pentru medicină, pentru societate şi pentru drept, conducând la fracturarea categoriilor binecunoscute: masculin/feminin. Este oricum forța acestor minorități, a tuturor celor care ,,cad în afară". Dacă genurile, precum stereotipurile demontate de filosofie, sunt cu adevărat fructele unei elaborări culturale şi politice, sexele şi sexualitatea sunt la fel. Pentru că, potrivit acestora, nu există natură primitivă anterioară practicilor culturale; acestea din urmă determină în egală măsură dualitatea sexuală pe care ne-o asumăm natural, ştergând orice formă de ambiguitate, cum ar fi inter-sexualitatea.
    Clădindu-şi decizia pe un examen medical, Tribunalul riscă contrariul naturalizării neutralității. Dacă recunoaşterea genului neutru nu este fondată juridic în esență decât pe un certificat medical, atunci toți cei care nu prezintă respectivele caracteristici fizice, deşi nu se pot recunoaşte în niciunul dintre genuri, vor fi excluşi.


Pe firul unei idei. Jucării cu miile.

În medie, bugetul anual de jucării* al unui copil este de 415€ în Marea Britanie, 332€ în Franța, 27€ în China şi mai puțin de 1€ în India.

Un studiu britanic din 2010 indică faptul că un copil englez de 10 ani deține în medie 238 de jucării însumând o valoare de 10 000€ şi se joacă de obicei cu 12 dintre ele.

Plasticul necesar fabricării unei jucării Lego costă în medie 1$ pe kilogram. După ce trece prin mâinile unui desenator şi odată transformat în jucărie, el costă în jur de 75$ pe kilogram.

Cu o cifră de afaceri de 3,8 miliarde de euro în 2014, Lego a devenit numărul 1 mondial al jucăriilor, detronând Mattel.

Mattel vinde 3 păpuşi Barbie pe secundă.

Pentru a recâştiga terenul pierdut, Mattel a lansat în 2015 Hello Barbie, un model dotat cu inteligență artificială (IA) permițând 8000 de replici stocate pe un cloud.

În 2018, piața de smart toys dotate cu inteligență artificială va reprezenta 10% din piața jucăriilor şi a jocurilor video.

O barză în miniatură din bronz, cu cap mobil, a fost descoperită în masivul Rhodopes, din Bulgaria. Datând din urmă cu 3500, ea este probabil cea mai veche jucărie din Europa - cel puțin atâta vreme cât nu a avut o funcție sacră, ritualică.

,,O jucărie, pentru a-şi asigura şi îndeplini rolul său elementar de punct-cheie al lumii obiectelor, trebuie să reziste întreaga copilărie, poate o viață întreagă, să nu aibă niciun secret şi niciun neajuns; ea este, pentru copil, prototipul lumii" (Imagination et Invention, Gilbert Simondon)

High Roller USA vinde triciclete pentru adulții nostalgici. Prețul lor? În jur de 5000€ bucata.

În Germania, 20% din jucării sunt cumpărate de către adulți.

Japonia e prima țară în care mai mult de 50% din jucării sunt cumpărate de către adulți.

75% din jucăriile din lumea întreagă sunt fabricate în China.

Fumatul ucide sau despre instrumentalizarea fricii

    Fumatul provoacă cancer pulmonar. Fumatul în perioada sarcinei dăunează sănătății copilului. Fumatul poate antrena o moarte lentă şi dureroasă. Nu puteți spune că nu ați fost preveniți! 

    Dar este cu adevărat acceptabilă inscripționarea obligatorie a acestor mesaje pe pachetele de țigări - fără a mai pune la socoteală faptul că actualul ,,pachet neutru" recent introdus şi foarte dezbătut reprezintă o culme a felului în care au evoluat lucrurile? Trebuie să fi trăit toată viața într-o cavernă pentru a nu fi auzit despre pericolul tutunului. Nu putem lăsa fumătorii să profite de mica lor plăcere în pace? În definitiv, dacă ei acceptă acele consecințe asupra sănătății în cunoştință de cauză, este alegerea lor!
    Dar în timp ce toți adulții cunosc cu adevărat pericolul fumatului, nu se întâmplă întocmai cu acel copil de 7 ani a cărui curiozitate va fi stârnită întotdeauna de pachetul de țigări. În general, mesajele de intimidare nu vin doar să informeze ci în egală măsură caută să influențeze deciziile într-o manieră mai subtilă. Deciziile noastre în esență se iau în mod mai mult intuitiv decât deliberativ, prin prisma temerii de pildă.
    Spre exemplu, ne îngrozim mai de grabă în fața unei prăbuşiri de avion - generos mediatizată, decât în fața accidentelor rutiere, deşi partea cea mai periculoasă a rutei Paris-New York rămâne cea care ne duce de la maşină la aeroport. Mesajele de pe pachetele de țigări fac apel la intuiția noastră presându-ne să fumăm mai puțin.
    Dar o asemenea formă de influență este etic acceptabilă? Putem întrevede aici două forme de justificare. Prima indică un principiu al non-afectării: decizia de a fuma este rareori lipsită de  consecințe făță de ceilalți - evaluările din 2004 arată că de 1% din mortalitatea totală din lume este responsabil fumatul pasiv, un risc neconsimțit de către victime. Al doilea tip de argument este paternalist şi recomandă sprijinirea indivizilor în direcția satisfacerii propriilor lor preferințe. Majoritatea fumătorilor afirmă că susțin renunțare sau diminuarea fumatului dar nu reuşesc să înlăture dependența de nicotină. Presându-i să fumeze mai puțin, îi ajutăm să atingă acest obiectiv. Trebuie însă să luăm în serios aceste preferințe declarate? Iată o întrebare filosofică asupra căreia biochimia dependenței ar avea câteva cuvinte de spus...

Donarea de organe sau consimțământul implicit

    O mică întrebare: din ce motiv doar 12% dintre germani sunt donatori de organe după moarte, în vreme ce 99,98% dintre austrieci dețin deja aceast statut? Vorbim totuşi despre două țări apropiate cultural cu putere economică similară. Răspunsul e simplu: pentru ca un cetățean german să devină donator de organe după moartea sa  trebuie să-şi fi exprimat dorința aceasta din timpul vieții, în vreme ce un austriac este socotit donator de organe în mod implicit (acelaşi model fiind adoptat şi în Franța). În cele două cazuri indivizii au posibilitatea de a alege diferit. Totuşi, cea mai mare parte a oamenilor nu se preocupă de lucrul acesta şi îşi conservă prin inerție alegerea. În general  indivizii sunt considerați drept donatori de organe în mod implicit,  fiindu-le sugerate faptul că aceasta este alegerea cea bună şi că ar fi nepotrivit să o schimbe - avem de a face aici cu manifestarea directă a unei puterii psihologice de convingere. În sfârşit, a lua în considerare ceea ce se va petrece după moartea lor, îi poate pune pe unii într-o situație incomodă împiedicându-i să decidă asupra propriului corp.
    Mai departe, a-i face pe cetățeni donatori impliciți de organe este un câştig social de care beneficiază comunitatea mai de grabă decât individul însuşi. O reevaluare a cărților de identitate ar putea fi de asemenea ocazia bună de a determina pe fiecare să aleagă între a fi sau nu donator de organe. Până atunci, sistemul actual rămâne nesatisfăcator pentu cei care, dintr-un motiv sau altul, preferă să nu aibă de ales!

StickK.com sau cursa contra ta însuți

    Vreți să slăbiți, să renunțați la fumat sau să faceți mai mult sport dar vă lipseşte voința şi motivația ? Deschideți un ,,contract de angajament" ! 

   Este exact ceea ce propune site-ul StikK.com, care vă oferă posibilitatea de a angaja o sumă de bani ataşată anumitor obiective pe care sigur o veți pierde dacă esuați în atingerea lor. Respectivii bani vor fi direcționați atunci către activități caritabile (alese aleatoriu pentru ca voi să nu vă simțiți prea uşurați la ideea pierderii acestor bani în folosul unei activități bine determinate); sau, la fel de bine, pentru o motivație adecvată, puteți alege singuri să pierdeți banii în favoarea unei organizații ale cărei valori sunt diferite de ale voastre! (pro sau contra avortului, pro sau contra căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, etc).
    Inițiatorii proiectului vorbesc despre instituirea aici a unei ,,taxe psihologice" - mai degrabă decât financiare. Când obiectivul fixat nu este îndeplinit, vorbim despre o dublă problemă - financiară dar în egală măsură psihologică. Particularitatea prezentată de către cei de la StikK.com în întreaga junglă a motivațiilor este aceea că aici nu avem de a face cu Statul care să orienteze alegerile individului, ci din contră, acesta din urmă e cel care are inițiativa, auto-influențarea.
    Cu ocazia aceasta apare o problemă etică: dacă sunt motivat să mănânc echilibrat dar cedez tentației unei pizza, care sunt de fapt preferințele mele reale? Societatea tinde să privilegieze - declarativ cel puțin - o alimentație echilibrata, dar dacă eu prefer să mănănc mai gras şi în măsura în care îmi asum singur costul medical, cu ce drept această societate să mă influențeze. Prin urmare, din moment ce eu sunt cel care mă constrâng cu un contract personal, respectiva problemă etică este ridicată. Să fie deci auto-motivarea viitorul paternalismului libertarian?

Ce spune Muzica?

   Pentru filosoful Francis Wolff, muzica ne oferă emoții fără a trebui să trăim anumite situații. Pentru pianista Maria João Pires, muzica te pune în legatură cu tine şi cu Universul. De la o notă la alta, de la un cuvânt la altul, cei doi interlocutori pătrund misterul ,,artei sunetelor".

    Muzica a fost pasiunea multor filosofi. Unii au fost melomani pricepuți, alți precum Nietzsche sau Rousseau au încercat chiar să  compună. Şi totuşi, încă nu dispunem de niciun tratat filosofic despre muzică. Trebuie să credem că această artă, care seamănă cu tot ceea ce poate fi ascultat în jur, rezistă în fața celuia care vrea să-i înțeleagă alchimia interioară.     Pentru a încerca să depăşim această lipsă am recurs la un dialog inedit. Actualitatea editorială ne-a constrâns. În volumul ,,Pourquoi la musique?", filosoful Francis Wolff oferă o nouă definiție. În viața cotidiană, arată el, zgomotele şi sunetele corespund unor lucruri şi ființe care le emit, sunt semne ale unor evenimente care urmează: câinele care latră, vântul care suflă, copilul care plânge. Ei bine, muzica întrerupe această legătură între sunete şi lucruri, ea este arta de a înlănțui sunetele într-un mod pe care niciodată nu-l experimentăm în natură: evenimentele fără lucruri.
    În cartea sa, unde fiecare argumentare se bazează pe un extract muzical, clasic, jazz, sau chiar pop, filosoful face referire în repetate rânduri la Maria João Pires, una dintre cele mai mari pianiste clasice de astăzi, pasionată de literatură şi filosofie. Am contactat-o prin urmare pentru a-i propune un dialog cu Francis Wolff. A acceptat a doua zi după un concert la Théâtre de la Ville din Paris. Dar pentru ca exercițiul să fie just ea s-a exprimat prin muzică la fel cum a făcut-o prin cuvinte.

Maria João Pires: fragmentul din Schumann pe care îl voi interpreta se numeşte L'Oiseau prophète (Pasărea profet) şi aparține lucrării Scenes de la forêt unde compozitorul oferă o serie de tablouri ale unei plimbări. Deşi piesa are un nume foarte sugestiv conținutul ei rămâne impalpabil. Mă întreb dacă nu cumva descrierile nu influențează modul nostru de a asculta muzica mai mult decât o face muzica însăşi. Îmi place să mă gândesc că a şasea simfonie de Beethoven avea să-mi trezească  sentimentul de fericire pe care natura însăşi mi-l poate oferi, asta înainte de a afla că simfonia se cheamă Pastorală.
Francis Wolff: din momentul în care aflăm numele unei părți dintr-o piesă, o ascultăm diferit, suntem tentați a ne închipui mental ordinea sonoră, de a ghici la ce se referă. Ascultând L'Oiseau prophète, văd o mare pasăre care-şi întinde aripile cu încetinitorul.     Totuşi, întrebarea este de a şti dacă muzica este în initimitatea ei o artă descriptivă, o artă mimetică a cărei funcții constă în reprezentarea lucrurilor din lume. Pentru copii, aceasta este evident. Ei caută să ascultă în sunete corespondentul zgomotelor din natură. Nu este oare un semn acesta care ne trimite în proximitatea muzicii? Şi apoi, muzica începe acolo unde ne detaşăm de lucruri pentru a ne concentra asupra sunetelor. Un zgomot trimite la lucrul care l-a emis: poarta care se închide, câinele care latră, copilul care plânge. Muzica se naşte atunci când ne concentrăm asupra relației existente nu între zgomote şi lucruri, ci între evenimente sonore, între note ce sunt ordonate într-o anumită manieră. Aceasta nu înseamnă că emoțiile pe care le trăim ascultând muzica sunt incomprehensibile....la Schumann ascult un straniu amestec între bucurie şi tristețe. Dar cel mai interesant cu emoția muzicală este că nu ajungem să o vedem. Emoția muzicală este o emoție pe care o simțim cumva din exterior. Muzica risipeşte realul din lucruri nepăstrând decât dimensiunea lor sensibilă, sonoră. Astfel, emoțiile pe care le procură nu dețin propri-zis un obiect.
M.J.P.: În timp ce interpretez, resimt lucrurile un pic diferit. Pentru un interpret este important să ştie să asculte izvorul muzicii si nu pe cel al emoțiilor personale. Pentru că dacă acestea din urmă nu sunt îmblânzite, pot fi un obstacol în cale înțelegerii muzicii în calitate de artă abstractă şi universală. (...) Muzica poate avea sau nu un impact şi o influență asupra ascultătorului atunci când îl aşează într-un nivel de conştiință peste cel cu care este obişnuit.     Considerăm în general interpretul ca pe cineva care îşi* interpretează piesa în felul său. Eu văd lucrurile diferit însă. Deşi este adevărat că există întotdeauna mai multe interpretări posibile, acestea nu depind de temperamentul artistului. Un interpret bun este acela care reuşeşte să se distanțeze în favoarea a ceea ce interpretează. Când asta se întâmplă, e ca şi cum se transformă el însuşi într-un instrument, ca şi cum el ar fi cel cântat de către muzică, şi nu invers.
(...)
F.W.: Dacă muzica este arta sunetelor, trebuie să ne întrebăm: ce este acela un sunet? Procedând fenomenologic, vorbim despre maniera în care sunetele ajung în conştiința noastră. Când sunetul ajunge la nivelul conştiinței, îl percepem ca pe un semn al faptului că ceva s-a întâmplat. Lucru valabil atât pentru oameni cât şi pentru animale. Sunetele ne avertizează că ceva s-a întâmplat, că regularitatea lumii a fost întreruptă. Dacă zgomotul nu este îngrijorător, dacă se repetă sau sursa sa e identificată, putem să recădem în somn.
    Totul se schimbă în momentul în care nu mai auzim un zgomot ci o melodie. În definitiv vorbim despre inversarea legii cauzalității, de la fizic către imaginar, care vă dă uneori impresia, cum spuneți, de a deveni ,,instrumentul muzicii".
M.J.P. Există o neînțelegere în privința muzicii. Contrar unei idei foarte răspândite, ea nu este expresia unui sentiment sau a unei emoții personale. Dacă îmi permiteți să aprofundez definiția dumneavoastră, eu concep muzica ca pe o artă de a revela relația intrinsecă între sunet, spațiu şi timp, care de altfel sunt intim legate, cum fiecare fizician o ştie. După părerea mea, asta este ceea ce conferă muzicii posibilitatea de a transcende umanul şi de a se topi în Univers.
F.W. Nu vreau să se înțeleagă că există un zid de nepătruns între lumea zgomotului şi cea a muzicii. Acelaşi sunet n-ar putea fi perceput la fel de bine ca un zgomot dar şi ca muzică? Nu cumva există întotdeauna ceva muzical în zgomotul unui lucru?
M.J.P. Aveam trei ani şi mă aflam în fața pianului: mama mi-a povestit că îmi petreceam ore cântând o unică şi aceeaşi notă. În amintirea mea, încercam să schimb sunetul acelui instrument. Asta m-a urmărit întreaga viață, întotdeauna mi-am dorit şi continui să-mi doresc asta, ca pianul să sune altfel. Poate părea bizar pentru o pianistă. Dar continui să fiu în luptă contra unui instrument pentru care nu am o pasiune specială.
F.W. Ce anume nu vă place la pian?
M.J.P. Dacă începeți să cântați o notă, aceasta se va impune asupra dumneavoastră fără a putea schimba nimic. Cu un instrument cu corzi sau cu aer, după  ce s-a produs sunetul, îl puteți modela. În aceasta constă diferența.
(...)

F.W. Muzica îmi pare cea mai puțin realistă dintre arte. Este o artă abstractă. Pictura sau sculptura oferă forme unor lucruri şi unor corpuri materiale. Despre literatură, ea evocă prin imaginație ființe posibile. Evident, trebuie ca sunetele muzicii să se răspândească în spațiu.     Este adevărat pentru vibrațiile fizice, dar nu în mod necesar  pentru muzică. Dacă sunteți muzician, auziți muzica parcurgând o partitură, nu aveți nevoie de o dispersare în spațiu. Beethoven era surd, ceea ce nu l-a împiedicat să perceapă muzica. Este exact ceea ce mă face să spun că muzica se referă la reprezentarea unei lumi inaginare, a evenimentelor pure. În timp ce în lumea obişnuită, avem nevoie să atasăm evenimentele lucrurilor care le-au produs, în muzică asta e superflu. Putem închide ochii lipsindu-ne de lumea materială.
...
Distincția între mizicanți şi auditori este în fapt o invenție destul de recentă. Înainte de secolul XVIII, majoritatea oamenilor nu aveau altă oportunitate de a asculta muzică decât pe aceea de a lua parte la crearea ei, de a face muzică de cameră, corală, etc. Plăcerea de a lua parte la crearea muzicii este fără îndoială superioară aceleia de a o asculta şi totodată există plăcerea mult mai intensă a celuia care cântă singur față de cel care o face împreună cu cineva. Când se cântă totuşi împreună se creează o formă de comuniune.
Există atâta ambiguitate extraordinară în muzică: o artă abstractă, non-reprezentativă, care are însă efecte cât se poate de concrete. Ne face să ne mişcăm, să dansăm, să mergem sau nu, aşează ființele umane în transă. Şi nu sunt decât nişte sunete, dar aşezate în ordine. Totul se află aici.
...
    Pentru mine există trei forme de artă sau de reprezentări universale. Arta de a reprezenta evenimentele fără aportul ,,lucrurilor", care este muzica; arta de a reprezenta lucrurile fără evenimente, care este arta imaginilor; în sfârşit, arta de a reprezenta oameni acționând, care e arta narațiunii. Acolo unde există umanitate, există şi tentativa de a lua în stăpânire evenimentele. Iar muzica participă în cel mai înalt nivel la acest efort imemorial. Acolo unde există umanitate, există şi muzica care caută a se exprima.

Teroarea - ne va schimba?

Acest dosar a fost scris în circumstanțe speciale. Imediat după atentatele din 13 Noiembrie, luni pe16,  redacția revistei s-a reunit. Am luat o decizie unică în nouă ani de existență: am anulat plecarea la imprimerie a numărului din Decembrie-Ianuarie care tocmai fusese definitivat. Şi ne-am acordat opt zile pentru a construi un dosar nou, cel pe care-l citiți aşadar acum, care încearcă să propună o primă abordare filosofică a evenimentului.

Ce poate, în definitiv filosofia în fața tragediei care vine să ne lovească? După atentatele din Ianuarie propusesem deja un dosar intitulat ,, Ghid de autoapărare contra fanatismului". De data aceasta nu am mai interogat atât germenii radicalizării religioase, ci teroarea şi efectele ei. Pentru că am ajuns într-un punct în care teroarea va avea o influență asupra fiecărei conştiințe individuale, dar şi asupra deciziilor colective.

    În orice moment, un cuvânt deplasat sau prost interpretat poate provoca moartea.
În acel moment am acceptat, când ne-am dat seama că se enervează pentru că li se răspunde, când am văzut că nu glumesc.
Cel care vorbeşte este Sebastian. În vârstă de 34 de ani, originar din Arles, este unul dintre supraviețuitorii de la Bataclan. După ce a scăpat masacrului şi a salvat o necunoscută, a petrecut timp de două ore cu teroriştii, ajutând ostaticii, ca scut uman, dar şi ca interlocutor.


Puterea rezistenței.

    În timp ce Sebastian povesteşte ceea ce a trăit, mărturiile sale rezonează în mod ciudat cu cele ale lui Jean-Paul Sartre, exprimate la sfârşitul războiului, despre ceea ce a însemnat experiența sub ocupația germană. ,,Fiecare gând era pur şi simplu o cucerire, fiecare cuvânt prețios ca o declarație de principii, fiecare gest avea greutatea unui angajament", scria filosoful. Şi adăuga: eram la limita celei mai profunde cunoaşteri pe care omul o putea avea despre sine însuşi. Pentru că secretul omului nu constă în complexul lui Oedip sau în cel al inferiorității, ci în chiar limita libertății sale, în puterea sa de a rezista supliciilor şi morții. (La République du silance. Situations III). Această putere Sebastian a trăit-o îndeaproape. În timp ce şi-a văzut colegii căzând sub gloanțe, a reuşit să-şi găsească adăpost într-o gură de aerisire. Dar, de acolo din ascunzătoarea sa, de la al doilea etaj al sălii de concerte, a văzut o femeie însărcinată suspendată în aer, la o înălțime de 15 metrii care cerea ajutor. Salvând-o, Sebastian s-a lăsat prins de terorişti. Pus laolaltă cu alte douăzeci de persoane, luați ostateci, el va avea cu atacatorii - ceea ce l-a şi salvat, e convins - o lungă conversație.

Ce îşi spuneau?,,Mai întâi şi-au ținut predica, discursul, motivul pentru care sunt acolo...apoi ne-au dus în sala unde erau ceilalți răniți care agonizau...şi ne-au întrebat dacă suntem de acord cu ceea ce fac. Vă las să vă imaginați ce linişte s-a făcut în momentul acela. Am ridicat capul pentru cei mai timizi şi am spus da, pentru cei mai temerari." 
    Ce lecție trage Sebastian din această încercare?  Respingând titlul de erou - adevărați eroi şi-au pierdut viața pentru ca noi să putem mărturisi toate acestea şi pentru a profita în continuare de viață" - el extrage din asta o formă de combativitate şi de bucurie tragică. ,,Nu trebuie cedat. Trebuie rezistat. Trebuie să ne păstrăm felul de a trăi. Şi apoi viața va continua. E ceea ce i-am spus prietenei mele. Ne-am schimbat în interior, dar în exterior, nimic nu se schimbă, trebuie să trăim ceea ce hotărât să trăim cu o intensitate şi mai mare...ca şi cum ne-am fi născut a doua oară."
    Trăirea colectivă a experienței terorii, de către o națiune şi de către un individ, pe parcursul a câtorva ore sau pe durata mai multor ani, presupune a trece proba morții; şi odată trecuți, a avea sentimentul renaşterii. Sartre a tras o concluzie provocatoare şi problematică: ,,Niciodată nu am fost mai liberi ca atunci când am fost sub ocupația germană."
...
    A doua zi de după atentatele din 13 Noiembrie, e capabilă Franța să dea dovadă de o asemenea resursă reafirmându-şi în mod colectiv libertatea? E o întrebare existențială şi personală, care se pune în fiecare, înainte de a fi o întrebare juridică şi politică sau o provocare militară şi de securitate. Ce înseamnă această libertate primă față de care suntem datori să o afirmăm şi să o protejăm?
    În Etica, Spinoza a definit-o ca pe capacitatea de a ,,stăpâni şi a domina impulsurile". A te lăsa dominat de impulsuri înseamnă a ceda cu totul cauzelor exterioare. Iar acestea nu întârzie să se manifeste. Potrivit unui sondaj Odoxa realizat în săptămâna de după atentate, există un sentiment de furie resimțit de majoritatea francezilor (57%),urmat de durere(40%), de solidaritate (30%) şi doar la urmă cel de teamă (13%). În timp ce o largă majoritate se declară în favoarea unei riposte militare la sol (60%) sau aeriene (81%). Furia şi răzbunarea sunt deci, cum precizează Spinoza ,,o dorință pentru care suntem provocați, printr-o ură reciprocă, a-i provoca un rău aceluia care, prin acțiunea sa, ne-a cauzat un prejuduciu".

Ce se va schimba...în viețile noastre

Curajul de a avea teamă

Nu chiar teamă! A doua zi după atentatele de după 13 Noiembrie declarația sună ca o modalitate de a îndepărta oroarea pe care o trăim. Se uită adesea, avertizează istoricul Patrick Boucheron, că teama poate de asemenea să ne aducă avantaje, precum vigilența în fața amenințărilor, exterioare şi interioare, care planează asupra libertăților noastre.
Păstra cartea cu sine din primăvară. O ținea în  buzunar, de unde o scotea uşor, dând-o dintr-o mână în alta. Sosise la momentul potrivit, ,,între stupefacția evenimentilui şi reculul istoriei", când zgomotul tribunelor se diminuase, chiar înaintea vacanțelor, înainte de a începe să uităm ceea ce se întâmplase în ianuarie 2015. Două voci amestecate, cea a istoricului Patrick Boucheron şi cea a scriitorului Mathieu Riboulet, ne sugerează Să Notăm (cu subtitlul, Paris, 6 Ianuarie - 14 Ianuarie 2015, volum apărut la editura Verdier) consemnând faptele, numele celor morți, locurile, senzațiile, reflecțiile, întrebările, imaginile, teama, ruşinea, unitatea şi disensiunile pe care atentatele contra Charlie Hebdo* şi Hyper Cacher* le-au suscitat. Este vorba despre încercarea de a fi just, de a pune în ordine şi de a rămâne vigilenți.
Este aceaşi carte despre care cei doi autori urmau să vorbească în fața unei săli pline, la Lille, în seara de 13 Noiembrie, cu ocazia festivalului CitéPhilo.

    Aşadar l-am interpelat pe Patrick Boucheron a doua zi după 13 Noiembrie. Cum poate teroarea să ne schimbe viețile, propriile gânduri, societatea, politica? A fost întrebarea pe care am dorit să i-o adresăm.

    Mai întâi am vorbit despre tristețe. ,, Această tristețe imensă e dificil de a o califica. Este de-a dreptul insuportabil de privit chipurile celor dispăruți, numele, poveştile pur şi simplu, din aproape în aproape.
    A-ți fie teamă înseamnă a te pregăti să asculți de necesitate, să te supui, a te conforma. (...) Dacă vrem să conjugăm teama, conținutul ei, să o reorientăm politic pentru a construi o formă de calm vigilent, trebuie început prin a spune: da, avem de ce ne teme. Şi e ceea ce vom face: nu e întru-totul adevărat că ne vom petrece toate serile pe terasă, dar ne vom forța puțin şi mai ales ne vom supraveghea mai bine, vom fi atenți să nu ne lăsăm dominați de tristețe, având grijă de cei ce sunt vii şi de ceea ce este viu în noi. Toate acestea rezumă vigilența, altfel spus, curajul de a avea teamă. Viața îşi reintră de fiecare dată în drepturi, numai că acestea pot fi la un moment dat mai puține. Drepturile, se pierd politic şi sunt dificil apoi de recucerit. Dar, în fapt, o ştim, şi o acceptăm - vom ceda anumite drepturi, anumite libertăți. Şi nu, ploaia nu va face deşertul să fie mai frumos. Căci trebuie să recunoaştem, suntem cu toții afectați, adică înpuținați cumva.
    Să nu ne resemnăm în fața unui război a tuturor contra tuturor

Dar e preferabil să insistăm, spune Patrick Boucheron, asupra unei anume ,,politici a fricii" cu toate ambivalențele sale dureroase, decât să avem de a face cu teroarea, unilaterală şi asimetrică.

A trăi cu terorismul, sfidându-l, contra lui

Scriitorul israelian Etgar Keret, tatăl unui copil de 10 ani, oferă mărturie despre cum îți poți trăi viața sub amenințarea bombelor şi a atentatelor.


    Emoția imediată care m-a cuprins deîndată ce am auzit despre atentatele teroriste care au lovit Parisul a fost o formă de depresie. Pentru că dacă terorismul provoacă în mod spontan teama, el suscită mai întâi, pentru mine, care trăiesc zilnic în Israel, o mare tristețe în fața umanității. Terorismul ne aminteşte că unii dintre noi au făcut alegerea inumanității. Spre deosebire de război, scopul actului terorist nu este acela de a combate un inamic, ci de a elimina orizontul uman, a împiedica acceptarea celui de lângă, a aproapelui, a diminua spațiul nostru mental prin creşterea disperării. Terorismul speră în orice caz să umbrească tot optimismul din umanitate. Pe lângă tristețea pe care o resimt față de victime şi de familiile lor, se adaugă teama de a vedea cum elanul xenofob şi mişcările extremiste de dreapta câştigă teren.
    În Israel, dreapta iese adesea şi mai puternică în urma atentatelor care se petrec. Teroriştii sunt cei mai buni avocați ai acestei definiții a naturii umane potrivit căreia este imposibil de ameliorat ceva, că orice încercare de progres duce la un rău şi mai mare.
    Stânga liberală consideră contrariul, şi anume că societatea şi omul sunt perfectibili, că putem spera câştigând în solidaritate şi bunăvoință. Este ceea ce cred şi eu. În Europa ideea aceasta nu a murit. Trebuie să reziste în Franța, în ciuda atentatelor care o îndoliază. Îmi amintesc că după atentatul contra primului ministru Yitzhak Rabin, în 1995, în loc să se spună că nu ne vom lăsa intimidați, că teroriştii nu îşi vor atinge scopul, un val de teroare s-a abătut peste Israel, cu riscul de a ne pierde capacitatea noastră de empatie. Deoarece viața însăsi fusese pusă sub semnul întrebării, empatia devenise realmente un lux. Radicalii şi extremiştii evrei s-au folosit de teamă, de suferință şi de disperare pentru a face să abdice orice rațiune şi a lăsa locul liber înclinațiilor celor mai anti-liberale. Trebuie să ne păzim de toate formele de isterie şi de teama care determină în mod automat dorința răzbunării. Dar sunt conştient că acest discurs e dificil a fi auzit. Pentru că oricine care critică deciziile autorităților în asemenea situații, comite o trădare. Este ceea ce se petrece adesea în Israel.     Durerea şi teama devin combustibilul unor propuneri legislative care n-ar avea niciun sens aktfel într-o situație stabilă. Fiecare atac terorist este deci o nouă provocare pentru democrație. Legile trebuiesc adoptate pentru asigurarea securității, fără îndoială, însă cu multă reținere şi precauție. În Franța, nişte fanatici au distrus familii şi au răspândit răul.     Amenințarea teroristă nu trebuie scăpată din vedere. Dar războiul se desfăşoară în esență pe acest front: prin păstrarea propriilor principii şi idealuri. Acest război va fi purtat la nivel personal pentru ca terorismul să nu ne sărăcească existența, să nu ne compromită speranțele sau să ne restrângă empatia. A trăi cu terorismul nu înseamnă a-i accepta existența ci a trăi în ciuda lui, a-i fi potrivnic, indiferent de amenințare.
    Chiar şi într-un climat de teroare, încerc să-mi păstrez acelaşi mod de viață, să merg în parc la joacă cu fiul meu, să frecventez aceleaşi magazine, fără de care sentimentul fricii s-ar implanta şi mai mult.
    Benyamin Netanyahou a asemănat atacurile din Paris cu cele care ating adesea Israelul, spunând în substanță că ele trebuie să trezească aceleaşi reacții. A gândi că toate atacurile teroriste sunt egale şi comparabile, este un mod de a te servi de suferința francezilor pentru a face să se creadă că atacurile comise de către Daech şi cele comise de palestinieni în Israel sunt de aceeaşi natură, că în ambele cazuri e inutil de a negocia. Fals. Eu condamn terorismul vehement, oricare ar fi el. În acelaşi timp trebuie să privim lucrurile mai în profunzime. Terorismul radical al Daech nu reclamă nimic şi nu există niciun mijloc de a negocia cu el sau de a-l neutraliza. În Israel în schimb, terorismul e legat de probleme concrete. Palestinienii se bat pentru a obține o anumită formă de independență. Asta nu exclude violența. Dar ne putem gândi cel puțin că a desfăşura un proces prin care le îngădui palestinienilor să existe, majoritatea atentatelor nu vor mai avea loc. Oamenii nu trebuie să se iubească pentru a nu se omorî, ci doar să se poată sprijini pe perspectiva unui viitor pozitiv.
    Eram de curând în Anglia. O femeie m-a întrebat: cum reuşiți să trăiți în Israel, dumneavoastră şi familia dumneavoastră cu amenințarea omniprezentă a terorismului? I-am răspuns aşa: şi dumneavoastră, cum reuşiți să trăiți în Londra, cu aşa o climă? Dacă aş sta aici vreme de un an, aş muri! Ce poți face contra condițiilor atmosferice? Nimic.
    Ei bine, mi-am educat fiul în această optică, străduindu-mă să îi explic sensurile acestei violențe: ocupația, perchezițiile, voința de independență a palestinienilor - ca la final el să poată înțelege motivațiile acestor acte incalificabile. În mod natural el este îngrijorat, pentru că trăim într-o astfel de societate unde e imposibil de ținut la distanță informațiile despre amenințări. Nu am fost prinşi niciodată în mijlocul vreunui atac. Terorismul rămâne pentru fiul meu doar un concept. Dar ştie că în Ierusalim au loc adesea atacuri teroriste. Mă întreabă cu regularitate la ce distanță suntem noi de Ierusalim. Va face în curând zece ani şi trăieşte într-o realitate a terorii de când s-a născut. Nu înțelege de ce ar fi ținta unui atac, atâta timp cât nu a făcut nimic rău. Când era mai mic m-a rugat să caut pe internet în ce țară oamenii nu se omoară între ei. Am rămas perplex, gândindu-mă că aşa ceva nici măcar nu există. Consider că această căutare a libertății din partea lui nu are nimic de-a face cu idealurile politice pe care le împărtăşesc cu soția mea. Cred că este vorba mai degrabă aici de un sens primar: nimeni nu poate accepta violența şi moartea drept orizont al vieții. Umanul se poate adapta la toate situațiile dar nu le va accepta în niciunul din cazuri în mod pasiv.          Pentru un copil, dorința de a schimba realitatea sau de a trăi într-o altă lume, pare a fi din fericire încă posibilă, mult mai posibilă decât pentru un adult.

Oroarea care a pătruns în cotidian

Intelectualul tunisian Hamadi Redissi explică cum Daech a transformat terorismul islamic şi care sunt efectele acestor mutații asupra societății civile în țara sa precum şi în Franța.


    Atentatele au izbucnit la Paris în timp ce eu eram la Institutul de Înalte Studii din Nantes. După ce mi-am contactat apropiații, imediat m-am gândit: avem de-a face cu ,,ultimii barbari". Carnagiul comis în aglomerația parisiană ca şi atacurile teroriste desfăşurate la Sousse, la Muzeul Bardo şi cele recente de la Tunis, amintesc în mod tragic lumii întregi că barbaria nu a rămas în spatele nostru. Aceste atentate sângeroase confirmă de fapt o tendință de care mă temeam, aceea că islamul radical prinde din ce în ce mai mult o formă irațională. Asistăm la transfigurarea jihadismului, la ceea ce sociologul Micharl Löwy numeşte ,,producția deliberată de cruzime".
    Islamul radical din anii 1980 a întrebuințat în general toate pedepsele din lume pentru a justifica pretinsul război sfânt. Niciuna din aceste reguli, înscrise din epoca clasică în tradiția islamică (pe care nu le apăr nicicum) - nu dețin vreo valoare acum pentru aceşti terorişti. Dreptatea în război nu are niciun sens pentru aceşti barbari. Pe scurt, totul e permis  pe fondul nihilismului. Pentru că teroriştii Daech nu ucid numai inamicii sau dezidenții; nu vor decât să genereze un haos sălbatic, potrivit cuvintelor unuia dintre ei înscrise într-o carte numită, în arabă, Administrarea sălbăticiei. Avem de-a face cu o tendință către inumanitate. Această nouă formă de terorism se înscrie în ceea ce eu numesc islam postautoritar, accesibil oricărei societăți, de la democrație la anarhie, cea din urmă promisă de Daech în propriul program de propagandă, Dabiq (numele unei localități apropiate de Alep, unde se crede că va avea loc ultima bătălie cosmică, de la sfârşitul lumii). Am citit cu mare atenție. Apare în text alianța inedită între ideea de exil, acțiunea în numele unui Califat imaginar şi o perspectivă mesianică, eshatologică. Această mitologie delirantă a islamului determină stadiul ultim al radicalizării sub care se instaurează astăzi teroarea. Daech se gândeşte la sfârşitul timpului şi aşteaptă să administreze haosul prin cea mai arhaică  inginerie a morții.
    În Tunisia, mulți indivizi izolați, sensibili la această retorică apocaliptică, pentru că nu au niciun alt angajament în societate, s-au lăsat îndoctrinați. La origini, terorismul tunisian este desprins din Al-Qaida. El a însoțit democratizarea țării, de mai bine de patru ani, fiind organizat şi susținut de către rețelele locale, regionale sau internaționale, atât în zonele de câmpie cât şi în munți, înainte de a se propaga în oraşe.
    Paradoxal, favorizate de o lege votată în 2011, o mie de asociații religioase au fost create în Tunisia, promovând un discurs radical. Țara s-a văzut cuprinsă de tot felul de forme de violență. Operațiunile teroriste s-au înmulțit progresiv. Jandarmeria şi poliția nu reuşesc să asigure siguranța, în vreme ce operatorii de turism şi turiştii încep să evite țara, mai ales după atentatul comis la Muzeul Bardo.
    Aproape 3000 de candidați la jihad au părăsit Tunisia pentru a merge în Siria sau Libia. Guvernul Troicii (între 2011 şi 2013) a reacționat cu o anume formă de neglijență, dacă nu chiar de complicitate, neadmițând imediat această realitate. S-au căutat mai degrabă explicații fanteziste. Noul guvern de azi a decis în sfârşit să închidă vara asta aproape 100 de moschee salafiste care nu dețineau autorizație, şi care nu puteau fi verificate de către stat, tăind din faşă propovăduirea urii şi îndoctrinarea. Dar cum putem şti ce fac în continuare imamii din peste 5000 de moschei din țară? Există regiuni unde autoritatea statutui este slabă. În ceea ce priveşte măsurile luate pentru distrugerea rețelelor teroriste ele sunt doar de natură militaro-polițienească. Descurajarea atinge un nivel insuficient.
    Societatea civilă în schimb s-a mobilizat rapid pentru a para terorismul şi teama. Au avut loc manifestații la care s-au adunat sute de mii de persoane, în special pentru a denunța asasinarea politică a prietenului meu avocat Chokri Belaïd, în 2013.
    Populația a început să expulzeze social ancorara terorismului. Există un front unit contra lui. Tunisienii întâmpină aceeaşi situatie pe care o trăiesc şi francezii astăzi: teroriştii au propria lor ,,logică" şi propriile calcule, absolut insensibile față de presiunea opiniei publice.     Un mare Congres al intelectualilor, împotriva terorismului, din care fac şi eu parte, s-a reunit în August anul trecut. Am căutat un răspuns colectiv, şi nu neapărat asigurator, pentru a stăvili această amenințare. Concluzia noastră poate părea trivială, dar nu e deloc inutil să se insiste aicim, ca şi în Franța, pe necesitatea de a revitaliza educația, de la o vârstă fragedă şi până la universitate. Trebuie continuat să se vorbească de ororile comise de aceşti barbari şi a-i înlătura. Pentru că, indiferent dacă societatea tunisiană nu trăieşte cu teama în stomac şi îşi continuă cursul existenței fără a-şi modifica obiceiurile - ceea ce vă va surprinde fără îndoială - banalizarea terorii rămâne o veritabilă amenințare. Tunisienii se informează e adevărat, dar la final se arată din ce în ce mai pasivi. Un cioban ajunge să fie sugrumat sub ochii fratelui său de către teroriştii Daech.
Nimeni nu iese în stradă pentru a da mărturie despre propria sa teamă, despre furia şi despre propria indignare. Absența temerii din partea cetățenilor tunisieni se transformă în indiferență. Oroarea pătrunde astfel în cotidian.


Pretindem că nu credem...şi totuşi nu ne putem împiedica să nu îl consultăm. Cărei nevoi îi corespunde Horoscopul? Răspunsul se găseşte în scrierile filosofilor la fel de bine ca şi în stele.

De ce ne citim horoscopul?

Pentru că noi credem că totul ne este scris.
(Chrisipp, sec III î.Hh.)
    Nu citim horoscopul pentru a găsi adevărul ci pentru că vrem să credem că cea mai banală zi deține aliura destinului şi că nu trăim nimic în van. ,,Totul este predestinat", afirmă Chrisipp, unul dintre fondatorii stoicismului. Dar fatalitatea aceasta nu este obiectul unei credințe superstițioase, ci principiul unei anumite cunoaşteri potrivit căreia totul în Univers se supune unei ordini raționale şi imuabile, toate evenimentele având o înlănțuire necesară. Le revine filosofilor deci şi nu ghicitorilor a ne învăța să acceptăm ceea ce nu poate fi împiedicat să se întâmple.

Pentru că astrologia este servitoarea filosofiei
(M.Ficino, sec XV,d.Hr.)
    Este dificil pentru noi modernii, astăzi, să înțelegem cum un filosof poate, pe de o parte să-l venereze pe Platon, iar pe de alta să ne trimită în stele. Scopul lui Ficino era de a întemeia o astrologie filosofică care să ne arate cum ,,să sesizăm acțiunea şi forța corpurilor cereşti" pentru a realiza înăuntrul nostru ,,echilibrul pe care natura nu l-a realizat". Trebuie de asemenea să ne orientăm după planetele temperate, precum Jupiter sau Luna, să fim moderați ca Saturn, serioşi şi contemplativi, precum Venus.
Un filosof demn de acest nume va fi în acelaşi timp medic, astrolog şi ,,preot de un anumit fel".

Pentru că ne este teamă de viitor
(Thomas Hobbes, sec. XVI-XVII)
    Răul cel mai rău ca şi binele cel mai mare nu sunt niciodată certe. ,,Inima ne macină zi de zi". Potrivit lui Hobbes, pentru a alunga această ,,teamă perpetuă" căutăm indicii în astre sau în religie. Dacă omul este un creator de dumnezeu, este pentru că e bântuit de ceea ce i se poate întâmpla cât şi pentru dorința de a cunoaşte. Din angoasa față de viitor se nasc toate credințele şi tot ei îi datorăm şi respectul legilor şi stabilitatea socială. Cu alte cuvinte, astrologia este un alt mod de a supune spiritele; este o continuare a politicii prin cu totul alte instrumente.

Pentru că vedem semne peste tot
(Freud, sec, XIX-XX)

    Nimic nu e mai insuportabil ca lipsa de sens. Este motivul pentru care, explică Freud in ,,Psihopatologia vieții cotidiene" (1904), căutăm semne peste tot. Citirea horoscopului demonstrează această tendință oarecum superstițioasă şi paranoică care cere ca totul să fie subiect de interpretare şi ca nimic să nu fie întâmplător. Noi credem că realitatea conține semnificații ascunse, aşa încât, după Freud, singurul lucru care ne scapă este forța motivațiilor noastre inconştiente. Nu facem decât să proiectăm în lumea exterioară propriile psihoze. Astrologia, precum religia şi metafizica trebuie din această cauză să fie supusă unui examen psihanalitic.

Albert Einstein

Lumea - este ea într-adevăr comprehensibilă?

Una dintre cele mai celebre teorii ştiințifice face anul acesta 100 de ani: teoria relativității generalizate. Ori, autorul ei, Albert Einstein, nu este doar omul lui E=mc2, ci şi un gânditor şi un locuitor al lumii, pacifist fără iluzii, cititor al lui Spinoza, atras de o anumită formă de ,,religie comică, hazlie", cum o arată Françoise Balibar în prefața dosarului nostru. Albert Einstein era convins că realul, în ciuda misterelor şi absurdului, este comprehensibil în sine şi în afara interacțiunilor pe care le avem cu el. S-a angajat pe acest subiect într-o dispută istorică cu fizicienii cuantici, mai cu seamă cu Niels Bohr. Un război al fizicienilor cu consecințe metafizice!

    În 1905 Einstein are 26 de ani. Elaborează teoria relativității restrânse, stabilind o legătură fundamentală între spațiu şi timp, având drept consecință o formulă de-o simplitate dezarmantă: E=mc2. Zece ani mai târziu, în 1915, oferă tuşa finală teoriei sale, prin teoria relativității generalizate, concepția revoluționară asupra gravitației.
Aceste două teorii arată că de fapt, conceptele obişnuite, familiare, nu sunt cel mai bine adaptate înțelegerii lumii fizice, ba chiar că sunt înşelătoare şi că trebuiesc înlocuite de altele mai abstracte.

Matematicile, cheia înțelegerii universului?
    Ca mulți alți fizicieni, Einstein se minuna de capacitatea pe care matematicile aderă la realitatea fizică: cum e posibil, se întreba el, ca matematicile, care sunt produsul minții noastre şi independente de orice experiență, să se poată adapta într-o manieră atât de admirabilă la obiectele realității? Să fie rațiunea umană capabilă, fără recursul la experiență, de a descoperi prin simpla gândire, proprietățile obiectelor reale?


Capitolul Cărți. Selecția festivă

Despre curiozitate, de Alberto Manguel, ed. Acte Sud


    De la o călătorie, de aici porneşte totul, afirmă scriitorul-cititor Albero Manguel, argentinian prin naştere, cetățean canadian, cu educație în limba germană, scriitor în engleză, vorbitor de franceză, italiană, spaniolă, portugheză şi puțină latină. Totul porneşte aşadar de la curiozitate, de la această mişcare de neoprit care proiectează toți oamenii, de la naştere către necunoscut. Nomadă prin excelență, curiozitatea încarnează acel ,,de ce?" infantil care conduce către un alt ,,de ce", către ,,cum?", către ,,ce?", ,,ce ştiu?" şi ,,cine sunt?".
     Uneori, curiozitatea rătăceşte ducându-ne către problemele misterului, ale interdicției, ale nebuniei. Ea sfârşeşte apoi prin a urma sfatul Iepurelui alb (din Alice în Țara Minunilor): ,, Începeți cu începutul şi continuați până la sfârşit: deci, opriți-vă."
Este ceea ce face aici Alberto Manguel pentru care Divina Comedie este acea carte inepuizabilă pe care o caută toți marii cititori şi care conține, la un monent dat în viață, căutarea sinelui şi a lumii*. Avându-l pe Dante ca ghid, autorul ne face părtaşi la propriul său parcurs în istoria umanității, a cărților, a cunoaşterii, şi a limbii. Despre Curiozitate* devine cartea tuturor cărților: autobiografia unui cititor.
    Fiecare oprire se desfăşoară în jurul unei întrebări: ce vrem să ştim? Ce este limbajul? Care ne este locul? Călătoria porneşte de la istoria întrebării şi se încheie întrebându-se asupra adevărului imaginarului. Ne intersectăm cu Socrate, Hume, Toma d'Aquino, Primo Levi, Oppenheimer, cu Talmudul şi Biblia, cu poetul sanscrit Bhartrihari, cu mistica andaluzului Aboulafia, cu scrierile incaşe, cu istoria sofiştilor şi cu reprezentările morții...o erudiție uluitoare se lasă citită ca o imensă poveste.

Philosophie Magazine, mensuel, nr.95, Decembre 2015/Janvier 2016