Le Magazine Littéraire

(Noiembrie 2015)

Cifra
421
Cercetătorii Universității din Glasgow lucrează la un dicționar de scot, dialect scoțian vorbit de către 1,5 milioane de persoane. Ei spun spre exemplu că există 421 de cuvinte pentru descrierea zăpezii. Unii termeni privesc definirea stării fulgilor, felul în care ei cad puternic (feefle) sau uşor (feuchter). O apariție în zapadă este un snaw-ghast, o aversă uşoară este un flindrikin, iar fulgii măturați de vânt sunt spitters.

Umorul lui...Arturo Pérez-Reverte
,,Mai bine citesc Xenophon decât Houellebecq"
14 Septembrie

 
Citesc mult clasicii greci şi pe cei latini. Pentru mine, Plutarh si Xenophon sunt adevărați stimuli, mă hranesc. Nu am timp pentru a citi Amélie Nathomb, nici chiar Houellebecq. Nu am nimic personal contra lor, dar nu pot pierde timpul într-o lectură care nu îmi spune nimic. În rest, în cărțile pe care le citesc , nu vreau să mă regasesc în lumea aceasta, ignorantă şi brutală, pe care o cunosc deja; nu, ceea ce caut în carți este doar o consolare.

Infografic. Observatorul Depozitului Legal

    Din secolul al XV-lea, Biblioteca Națională a Franței înregistrează un exemplar din fiecare apariție. De patru ani ea publică un raport, Observatorul Depozitului Legal care oferă o imagine de ansamblu asupra producției editoriale în Franța. Primele constatări sunt fără surprize: se publică din ce în ce mai multe cărți, tirajele scad, iar editurile sunt în majoritate din Paris.
     Producția editorială a crescut la 80 255 de cărți în 2014, cu 7,3% în plus față de 2013. Tirajul mediu a trecut de la 1500 la 1200 de exemplare. În 2000 erau de exemplare. Această situație priveşte mai ales romanul: mai mult de patru cărți din zece sunt opere de ficțiune.
     Editorii care publică cele mai multe cărți sunt: Hachette, Gallimard, Albin Michel, Flammarion, Actes Sud, Le Seuil, dar de asemenea site-urile Edilivre şi Édition du Net. Autopublicarea, altădată văzută ca ultima soluție, priveşte astăzi o mare parte din titlurile înregistrate.

Cu bastonul rupt

Mark Twain nu a scris ci şi-a dictat autobiografia, precizând că nu va putea fi publicată decât la 100 de ani după moartea sa. Acest al doilea tom confirmă cât de atipic a fost americanul. (de Alexis Brocas)

    Trebuie să ne ferim de adjectivul exemplar atunci când raportăm un scriitor la națiunea sa. Să-l luăm astfel pe Samuel L. Clemens, zis Mark Twain: un vechi marinar de vapor pe Mississippi care a început să muncească la vârsta de 15 ani, a participat la marea aventură a naşterii presei, la Războiul de Secesiune şi care era prieten bun cu învingătorul, generalul Grant; care i-a creat pe Tom Sawyer şi pe Huckleberry Finn, mici americani emblematici şi care a scris aforisme pentru o sută de ani de politică americană. Clinton s-a servit de ele în campania din 1992 pentru a-l ataca pe George Bush I (,,Loialitatea față de ideile îmbătrânite şi pietrificate nu a rupt niciodată vreun lanț în lumea asta şi nici nu a eliberat vreun suflet"), Colin Powell pentru a-l descuraja pe Dominique de Villepin în campania sa împotriva războiului din Iraq (,,Nu e nimic mai trist în a vedea un tânăr pesimist altfel decât un bătrân optimist"), Barack Obama, în 2008, pentru a preciza relația sa cu Statele Unite (,,Patriotismul e atunci când îți aperi țara în permanență şi guvernul atunci când merită")
     Pornind de aici, pentru cititorii care au mers dincolo de operele sale de tinerețe, şi cei care le-au parcurs cu atenție - Mark Twain a fost un scriitor mai degrabă singular decât exemplar. Acest lucru reiese din autobiografia de față, ea însăşi una aparte. În locul scrierii, Mark Twain a dictat. Şi în schimbul derulării cronologice a existenței sale a preferat vagabondajul memoriei. Apoi, pentru a-şi păstra libertatea fără teama de a ofensa pe cineva, Twain a cerut ca aceasta să nu poată fi publicată decât după 100 de ani de la moartea sa: ,, Sunt mort. Mi-ar plăcea ca cititorul să nu uite acest fapt important. Dacă eram viu aş fi scris o autobiografie potrivit regulilor obişnuite ale timpului".

Umor devastator

 
     După un prim tom care a făcut un mare zgomot, al doilea (din cele trei prevăzute) permite să-l distingem pe Twain de națiunea sa pe care a iubit-o atât de mult şi căreia i-a conferit simboluri, obsesii şi credințe. Spre exemplu, mărturia lui Barack Obama: ,, De când am citit cartea asta, înțeleg mai bine America". În mod cert, atunci când e scris de el, de cel care ,,a avut geniul de a fi original şi curajul de a da un parfum eminamente american la tot ceea ce a creat", Mark Twain nu poate fi negat sub nicio formă. Scrisoarea dezortografică a unui cowboy către Helen Keller sau corespondența unei tinere văduve sunt salutate ca exemple de literatură autentică şi spontană - ştim că Twain milita pentru simplificarea ortografică şi prefera expresiile vi din stradă decât cuvintelor moarte, de lemn, ale scriitorilor. În volum sunt celebrați printre alții şi câțiva eroi naționali, precum generalul Grant, fostul preşedinte al țării. Dar Twain însuşi adulat de către contemporanii săi scoate în lumină şi alte figuri politice mai puțin virtuoase decât generalul Grant.
(...)
Un sălbatic agnostic

 
     Ştim că Twain a fost un sălbatic agnostic. Această autobiografie o arată într-o manieră feroce din moment ce el analizează cu o logică greu de mulțumit morala (sau mai degrabă lipsa moralei) Dumnezeului Vechiului Testament, promisiunea paradisului sau misterul suferințelor abătute asupra celor nevinovați. ,,Există un lucru remarcabil apropo de creştinismul nostru: aşa rău, nemilos, avid şi prădător cum e, în special în țara noastră, este oricum de o sută de ori mai bun decât cel biblic cu crima sa originară, cu invenția iadului. Oricum, nu se poate adera la simboluri naționale precum cele care amestecă banii, religia şi democrația. ,,Deviza noastră publică este În Dumnezeu noi ne încredem, şi când citim aceste cuvinte pe un dolar (...) pare întotdeauna că tremurăm atinşi de un sentimentalism pios. Asta este deviza noastră publică. Pare însă că deviza personală e alta: Când un anglo-saxon vrea un lucru, îl ia".
     Mark Twain anarhist? Din contră: un legalist, care în autobiografia sa, exprimă des teama, reală sau imaginară, de a vedea democrația americană virând spre monarhie.

 

Traducerea Monstru
Scriitorul american David Foster Wallace a lăsat în urma lui o operă ieşită din comun. Cartea sa centrală, Infinite Jest, era încă netradusă în franceză. În cele din urmă traducerea s-a făcut, nu fără răutăți şi disensiuni (de Alain Dreyfus)

    Există cărți pe care nu le poți lăsa şi cărți care nu te lasă, cărți care te urmăresc. Este cazul Comediei infinite (L'infinite Comédie) a lui David Foster Wallance. Venerată încă de la apariția ei în Statele Unite în 1996, opera unui scriitor talentat care s-a sinucis în 2008 la 46 de ani, Infinite Jest este abia acum tradusă şi în limba franceză.
    L'infinite Comédie numără 1488 de pagini pe hârtie biblică (fină), din care mai mult de 150 sunt note, unele atât de dezvoltate încât crează altele. Argumentul îl aflăm imediat, plasat într-un viitor apropiat: entertainemen-ul şi dependența care îşi împart democratic regatul cu narcisismul şi obsesia pentru performanță. Tranzacția a devenit atât de fericită încât Statele Unite, Mexicul şi Canada au fuzionat într-o entitate numită ONAN, populată de onanieni. Povestea se deschide cu un zoom asupra familiei Incandenza, fondatoarea unei academii de tenis şi asupra elevilor de aici, supra-antrenați, toxicomani şi înverşunați intelectual. Îşi fac totodată apariția în paragrafe, agățați ca nişte păianjeni de tavan şi pensionarii unui centru de dezintoxicare şi alcolicii.
     E greu de clarificat dacă noi suntem cei care citim un roman-monstru sau este el cel care ne citeşte pe noi. Asistăm la desfăşurarea simptomelor unei dependențe nirvaneşti care are efecte nocive în sensul ,,pierderii apetitului, al maniei, insomniei, oboseliilor cronice, coşmarurilor, neputinței, aritmiei cardiace, transpirației instantanee de tip saună, confuziei mentale, tremurului motoriu, producției excesive de salivă, anxietății generalizate, teamei şi terorii, ruşinei". Aceste experiențe pe care le-am putea crede rezervate unor nefericiți veseli au generat de fapt un public excepțional.

Francisco Goya
Lumină tardivă

Pictorul a fost multă vreme un curtezan oportunist înainte de a deveni un înger al morții. Scriitorul Michel del Castillo încearcă să elucideze această transformare misterioasă (de Serge Bramly)

   Goya nu e un subiect uşor. Cu excepția legăturilor extraconjugale, a atacului care la vârsta de 47 de ani l-a făcut să-şi piardă definitiv auzul şi a exilul final, lunga sa viață a fost cu totul ieşită din comun. Era un provincial îndesat, dur, cuceritor, dogmatic, adesea oportunist, sumbru şi paradoxal; în acelaşi timp catolic, monarhist, adorator de femei, de corridă păgână şi plin de accente mistice (mai degrabă magice, chiar satanice) şi de înclinații filosofice, ca să nu spunem revoluționare; visceral ataşat bunurilor sale, pregătit a face orice pentru a avea recunoaşterea curții regale, în permanență avid de bani şi aflat într-o continuă căutare a prestigiului şi a  recunoaşterii sociale, Francisco Goya a fost un geniu bulversant.
     Goya nu a avut cea mai romanescă viață cu putință, însă Michel del Castillo l-a urmărit cu pasiune pe cărările sale, cu o anume indulgență şi cu acea cunoaştere instinctivă, spontană pe care o avem față de un văr, față un consătean. Mai puțin don Quichotte şi mai mult Sancho Pança, spaniol oricum până în vârful unghiilor.
    Pentru a înțelege mai bine personajul, realitatea şi dimensiunea sa, Michel del Castillo se lansează într-o incursiune în vreme, componenta biografică a cărții de față fiind plasată într-o Spanie aflată în criza timpului, a luptei tectonice între Inchiziție şi Secolul Luminii.
Există o literatură debordantă asupra lentului parcurs al său până la ceea ce s-a numit opera neagră. Multe întrebări au rămas fără răspuns, în primul rând cele cu privire la metamorfoza, la transformarea survenită la maturitate şi la formarea acelor premoniții întunecate.

Grand entretien
Claudio Magris
,,Să respectăm spațiul alb care există în viața fiecăruia"

Autorul Dunării a făcut recent o escală la Paris. Am profitat pentru a discuta cu el despre relația dintre scris şi existență (existanța proprie şi a celorlalți). ,,Viața hrăneşte literatura, dar se întâmplă ca acesta din urmă să schimbe tocmai viața care a hrănit-o"

    Eseist, profesor universitar, traducător, germanist, cronicar, Claudio Magris, nu este numai autorul Dunării, o memorabilă urmărire a fluviului în căutarea țărilor şi a oamenilor riverani, ci şi un mare cititor care nu ezistă să citeze pentru a resuscita.

Ați putea preciza cât cântăreşte ficțiunea în cărțile dumneavoastră?
C.M. Relația dintre literatură şi jurnalism eu o înțeleg altfel. Se împlinesc 48 de ani de când scriu pentru Corriere della sera. Pentru scriitor, jurnalismul este o tentativă de a se confrunta cu realitatea, cu praful ei adesea sângeros. Ca şi în literatură, jurnalismul presupune precizie, pe de o parte, şi imaginație, de cealaltă parte. Problema raportului dintre biografie şi roman se reduce la întrebarea dacă o viață trebuie povestită, reconstruită sau inventată. Un dicton grec ne asigură că scriitorii spun multe minciuni. Deci că inventează. Dar etimologia ne spune că în invenție, inventio, invenire, se găseşte şi ceva ce ajunge să fie ,,găsit", ,,descoperit". O istorie, un personaj, un detaliu. Toate invențiile se hrănesc din evenimente care s-au întâmplat, din oameni care au existat. Scriitorii o recunosc: Mark Twain spunea că realitatea este mult mai bizară, mult mai stranie şi mult mai fantastică decât ficțiunea.
(...)
Dunărea nu este de asemenea biografia unui fluviu?
C.M.: Ideea îmi place. În fond, în această carte am vorbit mult despre oameni, dar nu am spus nimic, aproape nimic despre fluviul însuşi. E plin de mici romane acolo. Édouard Glissant mi-a spus într-o zi la o discuție amicală: Ai scris de fapt inconştientul fluviului. Într-adevăr, am rămas pe malurile fluviului, despre care, în fond, nu ştim nimic. Asta e valabil si pentru oameni.

Împărtăşiți ideea că biografia este un tărâm al exactității în timp ce  romanul ține de tărâmul adevărului?
C.M. Cu condiția de a nu uita că romancierul se preocupă totodată de exactitate, de concordanță şi precizie, dar şi de cea a limbajului, de alegerea precisă a cuvintelor. El trebuie să fie fidel, chiar dacă se află în domeniul grotescului de exemplu. E animat de o logică artistică, poetică, muzicală, care are propria necesitate. Exactitatea biografului nu este decât factuală. În Memoriile lui Hadrian, care vă amintesc, este un roman, nimic nu a fost inventat, Marguerite Yourcenar nu a inventat niciun detaliu, nici măcar plimbările; totul corespunde realului. Dante şi Shakespeare ei înşişi nu pot fi considerați atot-puternici şi atot-ştiutori. Chiar şi ei sunt nevoiți să respecte această parte a liniştii şi a misterului, acest spațiu alb* care există în viața fiecăruia dintre oameni.

Când ne retragem pentru a scrie resimțim o anumită culpabilitate față de viața reală?
C.M.: Nu e doar sentimentul de vinovăție: dovedim un soi de melancolie luând distanță față de viață, situându-ne  cumva în afara ei. Îmi amintesc de o întrebare formidabilă din partea unei studente chineze: Ce se pierde în scris? M-a pus atunci în dificultate pentru că răspunsul nu putea fi unul scurt. Chiar şi atunci când avem mult respect şi admirație față de personaje reale, chiar şi atunci când există libertatea de a exprima sentimentele negative, faptul de a-i confrunta pe oameni în adevărurile lor este dificil prin definiție. De aceea este greu pentru un scriitor să povestească relațiile dintre părinți şi copii, pentru că adevărul este o exigență absolută. Ne simțim atunci culpabili de a fi furat ceva foarte intim.

L.A. exponențial
Prin intermediul a 17 voci diferite, romanul de față ne conduce în mijlocul revoltelor care au izbucnit în Los Angeles-ul lui 1992 şi, de acolo, într-o Americă care rămâne invizibilă. (de Alexis Brocas)

    Violentă, caustică dar totuşi riguros structurată, cartea lui Ryan Gattis asupra revoltelor din Los Angeles a consternat critica franceză după ce mai înainte tăiase respirația americanilor.
     O concentrare a 17 narațiuni la persoana întâi relatând şase zile diferite, separate prin pagini negre - pagini prin care autorul induce starea de distrugere, de K.O. Cum mărturiseşte bravul pompier Smiljanic, unul din rarele personaje pozitive ale romanului, ,,există o Americă ascunsă în spatele a ceea ce arătăm lumii întregi". Este această Americă - a tinerilor din găştile latino, a dealerilor independenți, a muncitorilor de jos - pe care revoltele îi fac să apară în fața camerelor tv şi pe care autorul i-a adus în paginile sale.
     Când eşti amenințat de o bandă, nu chemi poliția: îți baricadezi casa punând plăci de fire peste ziduri şi te postezi în fața intrării, cu prieteni şi cu arme. În această Americă, prenumele date de părinți copiilor dispar sub cele ale străzilor, în măsura în care legăturile familiale sunt depăşite de acelea ale găştii - şi dacă gaşca ta îți execută propriul frate, asta e deja ceva pe care trebuie să-l accepți, fără a suferi.

Europa anilor zero

Europa nu este o insulă. Ne aminteşte adevărul acesta în fiecare zi dar nu vrem s-o credem. Islanda de exemplu, s-a considerat un timp insula absolută, la adăpost într-un spațiu al prosperității şi al omogenității sociale. Bula s-a spart totuşi în 2008 şi asta se poate vedea în Illska, cartea islandezului Eiríkur Örn Norddahl. Illska, însemnă ,,răul" - ceea ce ar putea fi însă înşelătot pentru că nu există în carte nimic moralizator.

 
     Povestea debutează cu Agnes, studentă la istorie, obsedată de Holocaust, ea însăsi fiică de emigranți lituanieni evrei. Împarte totodată cu indecisul Omar o viață de cuplu confortabilă dedicându-se studierii neonazismului în Islanda. Îl va întâlni pe Arnor însă, un tânăr militant cu care va ajunge să aibă relații intime. Triunghiul amoros devine astfel o vânătoare încrucisată, politic-incorectă (o evreică şi un nazist).
     Paralel este atins şi un subiect sensibil care ține de istoria Islandei, prin prisma unui amestec al complexelor de inferioritate şi de superioritate: cum au ajuns islandezii să fie considerați drept arieni de către ceilalți scandinavi, cum de li s-a spus că sunt aceia în care Hitler vedea un posibil eşantion al rasei pure?

De la jupoane la curea
În timpul Războiului de Secesiune, o femeie se travesteşte pentru a-şi înlocui bărbatul pe front. (de Thomas Stélandre)

  Crescut de bunica sa la o fermă din Indiana, Laird Hunt a reinvestit acest spațiu în volumul Indiana, Indiana (2007). Acțiunea din Oameni buni(Bonnes Gens, 2014) se situează deasemenea la o fermă, dar în Kentucky: povestea acestei răzbunări a sclavilor negrii contra stăpânei lor albe a căştigat premii şi notorietate în Statele Unite. Neverhome, al cincelea roman publicat în Franța, a cunoscut la rândul său un frumos destin.

     Mai mult decât un povestitor, Laird Hunt este o portavoce. Opera sa dominată de eu, abundă în cuvinte, femei, bărbați, bătrâni, tineri, negrii şi albi. În Neverhome, caracterul lui Constance, care ni se adresează direct, reiese chiar din primele pagini: Eram puternică, el nu, aşa că eu am fost cea care a plecat la luptă pentru a apara Republica. Suntem în plin război de secesiune, Constance părăseşte ferma din Indiana şi îl înlocuieşte, travestită în bărbat, pe soțul ei Bartholomew în contingentele nordiste. Devine Ash (cenusă), soldat printre alți soldați. Cu singura diferență că e teribil de fericit să se afle acolo.
     Istoria americană estimează la 400 numărul femeilor care au luptat atunci între 1861 şi 1865 în locul bărbaților. Autorul s-a strecurat în pielea uneia dintre ele: de ce ar trece la arme o tânără din moment ce legea o scuteşte, ba chiar îi interzice? Îmi doream să miros alte brize. Să beau de la alte izvoare, să simt alte călduri. Să merg mai departe cu ceilalți. Să-mi înfig talpa, să-mi încrunt privirea, să nu fug.
Neverhome descrie astfel o buclă între doua dorințe: aceea de a părăsi căminul pentru a găsi (ceva) şi cea de a-l recăştiga pentru a se regăsi. Constance nu se simte nicăieri acasă, nu e ea însăşi, în timp ce Bartholomew, marele absent din acestă poveste, pur si simplu aşteaptă.

Novalis, din nou
Poet dar totodată filosof şi om de ştiință, Novalis este unul din primii magi ai romantismului german de la sfârşitul secolului XVIII. Un eseu biografic şi o antologie care vin să facă dreptate acestui gigant prea puțin citit.

,,Aştept de foarte mult timp recenzia dumneavoastră", îi scrie Novalis pe 26 Decembrie 1797 lui Friedrich Schlegel, unuia dintre cei doi celebrii frați de care se simte cel mai apropiat. ,,Cu ea ar putea începe o nouă eră în literatură. La care voi participa cu bucurie". Acea recenzie va fi Athenaeum, care va cunoaşte numai şase numere dar care va inaugura într-adevăr o nouă epocă în literatură, cea a romantismului. Francezii se consideră buni cunoscători ai romantismului prin marii lor scriitori din perioada 1820-1830: dar romantismul francez, mult mai întărziat şi mai puțin radical, nu şi-a găsit împlinirea cunoscută de romantismul german. A trebuit să fie aşteptați Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé pentru ca acelaşi masiv să fie escaladat până în vârf, de pe un alt versant totuşi. Romantismul este deci prin excelență german. Actorii lui au creat o revoluție, iar Novalis vine să o demonstreaze.
     Totul a început la Jena în timpul unei fantastice perioade (1798-1800) unde cei doi frați Schlegel şi soțiile lor împărțeau aceeaşi casă, atrăgând în jurul lor o comunitate remarcabilă de tineri artişti. Dintre toți, Novalis, alias Friedrich von Hardenberg, mort de tuberculoză la 25 Martie 1801, la vârsta de 28 de ani, este cel mai emancipat dintre poeți. Asemenea anturajului, Novalis este filosof şi cercetător (a studiat chimia, geologia) dar are marea intuiție căpoezia deține în mod latent cheia pentru toate: ştiința şi filosofia culmină sau vor culmina într-o bună zi cu ea. Trebuie să spunem că prin el, poezia redevine conştientă de sine însăşi asa cum nu o mai făcuse din timpul Renaşterii. Ea se constituie ca un ideal demn de atins, în permanentă devenire.
     Pentru cine nu-l cunosc prea bine pe Novalis (şi chiar şi pentru cei care l-au citit) recomand fără ezitare eseul pe care i l-a consacrat Frédérich Brun, eseu care inaugurează catalogul noii ediții cu titlul promițător, Poesis. Pe de o parte eseu biografic, Novalis şi spiritul poetic al lumii* este o carte justă, pentru că e realistă, prezentând o viziune exactă şi documentată a destinului lui Novalis, fără a căuta să impună cititorului o interpretare gata făcută, ci întreținând o relație intină şi fraternă cu poetul. F. Brun a vizitat locurile în care a trăit Novalis. În căutările sale a cunoscut când dezamăgirea, când entuziasmul.
     Eseul de față este scris pentru timpurile noastre. Romancier contemporan, Frédérich Brun se întreabă pentru ce (şi cum) să citim Novalis astăzi, altfel decât sub motivația unei curiozitați erudite. Iar convingerea sa este că Novlis, asemenea altor autori actuali, are înca multe să ne spună, pentru că gândirea sa vine din tărâmul înțelepților şi se îndreaptă către viitor, dar de asemenea pentru că abordează misterul lui Eros. Sophie von Kühn nu este Béatrice a lui Dante: atracția pe care o exercită asupra tânărului poet va fi de toate felurile, dar nu eterică. Novalis nu este un spirit pur. Mistic, da, dar misticismul lui va include şi trupescul. Actul carnal, dar şi faptul de a bea sau de a mânca sunt pentru el gesturi ale comuniunii, în sensul religios al termenului.

Fiona Kidman
Kiwi şi spinii săi.

Autoare a numeroase cărți, scriitoarea neo-zeelandeză adoră să spună ,,poveşti'' dar şi să dezgroape întrebări care deranjează în țara sa. Deşi recunoaşte că Noua Zeelandă s-a schimbat mult în ultimii ani, Fiona Kidman consideră că mult timp aceasta a adăpostit o societate sufocantă, în primul rând pentru populația Maori şi pentru femei. (de Gwenaëlle Abolivier)

    La cei 75 de ani ai săi, Fiona Kidman este una dintre cele mai importante personalități ale literaturii contemporane neozeelandeze. Autoare a douăzeci de romane, dintre care trei au fost traduse în limba franceză la editura Sabine Wespieser, propune acum The Infinite Air, unde povesteşte viața aviatoarei Jean Batten, cea care a realizat de una singură, în 1936, primul zbor între Anglia şi antipozi. Parcursul literar al Fionei Kidman este legat de istoria Noii Zeelande, o țară tânără aflată în căutarea identității. După al Doilea Război Mondial părinții săi au fost nevoiți să se mute în nord, la Bay of Island. Abia intrată la şcoală, copila de şase ani ajunge la spital. Aici învață să citească, într-un spațiu al adulților. Sub senzația de izolare, Fiona Kidman începe să scrie scrisori verişoarelor rămase în Sud. Apoi mici texte şi poeme pe care le trimite către New Zealand Herald.
     A citi şi a povesti devin aşadar acele activități liniştitoare pe care nu le va părăsi vreodată. Mai tărziu, se va dedica în special  destinelor de femei. ,,Am crescut într-o societate foarte încuiată şi am fost şocată să văd câte restricții erau impuse propriei mele mame. M-am revoltat astfel contra lor."
Emanciparea femeilor şi lupta lor pentru libertate vor fi în centru vieții şi al operei romancierii.
,,Noua Zeelandă s-a schimbat mult în ultimii ani. Şi în egală măsură literatura-kiwi s-a eliberat de Mama-Anglie". Fiona Kidman este unul din aceia care au deschis calea. Şansa ei a fost de a o întâlni pe responsabila bibliotecii din Rotorua, care impresionată de cunoştințele sale literare încă de atunci, din timpul liceului, o va încuraja să-i descopere pe marii autori străini: Tolstoi, Cehov, Zola şi nu în ultimul rând pe Flaubert. ,,Imaginați-vă Madame Bovary în franceză! După ce în engleză fusese cenzurată. Am comandat unicul exemplar existent la Biblioteca Națională". La acea vreme Fiona frecventează cluburile de jazz şi îl întâlneşte pe Ian, viitorul soț. În anii 1960 a te căsători cu un barbst maori nu era văzut cu ochi buni, aşa încât presiunea din partea părinților nu a fost singura pe care a trebuit să o înfrunte. Această uniune îi va influența întreaga operă. Evadatul, primul roman tradus în franceză în 2006, se inspiră din viața soțului ei care lucra ca pescar de balene în portul Arapawa.
     Pe parcurs, un alt eveniment a fost determinant. În 1962, tânără bibliotecară într-un liceu de băieți şi însărcinată cu primul copil, a auzit spunându-i-se: Nu puteți continua să veniți aşa, în halul ăsta la muncă, mergeți mai bine acasă şi apucați-vă de tricotat! M-am dus în schimb şi m-am aşezat să scriu prima piesă de teatru. Este perioada în care vizitează femeile din cartier şi constată că în spatele vieții liniştite se ascunde multă suferință. Toate acestea vor constitui rezervoarele povestilor cărora le va da viață, punănd în lumină tensiuni şi forțe subterane. Va povesti traumatisme care se perpetuează odată cu generațiile.
     În 1979, Fiona Kidman provoacă scandal cu primul său roman, A Breed of Women, unde deapănă experiența colectivă a unei epoci. Eroinele sale sunt alcoolice, femei care  comit adulterul. Succesul e fulminant, cu 9000 de exemplare vândute într-o săptămână, însă provoacând reacții violente. Când a apărut cartea mi-am dat seama că viața mea nu va mai fi aceeaşi. Pentru o vreme îndelungată avea să fie urmărită şi judecată cu ostilitate.
     Există la femeile precum Fiona Kidman, femei cu privirea senină, o uriaşă dorința de libertate. Ele sunt în permanență rebele, chiar dacă cu timpul ajung să fie pedepsite.
     În 1986, când apare Le Livre des secrets (tradusă în franceză în 2014), înregistrează un enorm succes, dar asta îi va aduce interdicția de a mau intra timp de douăzeci de ani în mica comunitate din Waipu, din nordul Noii Zeelande. În această saga care urmăreşte legătura mamă-fiică, trei generații de femei îşi dezvălui secretele. Avea să fie acceptată în cele din urmă din nou cu ocazia unui dineu de reconciliere îşi va explica în felul următor demersul: dacă a existat vreo vrăjitoare, atunci aceasta am fost eu, autoarea!
     A ştii dacă literatura joacă un rol în dialogul dintre europeni si maori, rămâne o chestiune delicată într-o țară în care distanța dintre bogați şi săraci se accentuează. Cea care a primit în 2009 Legiunea de Onoare continuă să ne spună că Noua Zeelendă nu rezonează doar cu strigătul haka al All Blacks.

Pascal. Bucuria secretă.

Pascal? De ce, la ce bun să ne reîntoarcem la acest nume, şi unul dintre cele mai mari mistere din creştinism? În aparența sa familiaritate, Pascal semnifică o operă extraordinar de diversă: ştiință, teologie, morală, retorică, dar de asemenea eseu, corespondență, fragment, apologie, poezie, care încarnează un întreg volum, de 800 de cugetări.

 
Cugetările, o carte virtuală.

   Să ne reamintim că la moartea sa, Pascal lăsase fragmente aparent în dezordine. De la o ediție la alta, prin aportul editorilor însă, Cugetările şi-au schimbat radical fizionomia şi perspectiva.

    La mai puțin de trei săptămâni de la moartea sa, Pierre Nicole scria: ,,Va fi prea puțin cunoscut de posteritate, iar ceea ce ne-a rămas din opera sa este insuficient pentru a înțelege adevărata profunzime a acestui spirit." Epitaf sau profeție, acest sfat premonitoriu nu a fost băgat în seamă în epoca, socotit ca fiind lipsit de argument. Scrisorile provinciale au cunoscut un succec răsunător: din ele se desprinde imaginea unui tânăr savant, dar epistolele au apărut sub anonimat şi publicarea lor a rămas înconjurată de mister.

    În privința Cugetărilor, spre deosebire de Fericitul Augustin, Părinte al Bisericii şi principală referință teologică pentru Pascal, există aici un clar-obscur, mult mai sumbru decât la Augustin. Acesta din urmă a vorbit despre prezența în noi a Învățătorului intim, despre prezența lui Dumnezeu în toate sufletele. Potrivit lui, pentru a-L găsi pe Dumnezeu este suficient să ne întoarcem la noi înşine, ocolo unde El sălăşluieşte, ,,mai initim decât decât însăşi intimitatea noastră". Nimic asemănător la Pascal însă, care-L întâlneşte pe Dumnezeu mai ales în-afară: în universul fizic, în Biblie, în Biserică, în Euharistie, în cei săraci. Desigur, Pascal nu neagă prezența lui Dumnezeu în noi, vorbind spre exemplu despre ideea ,,inspirației divine" dar aceasta este o temă  marginală doar.
     În privința Bibliei, rar s-a văzut  omul care să o cuprindă atât de bine sau ca Biblia să-l cuprindă aşa de bine pe un om, cum a făcut-o cu Blaise Pascal, în acel Mare Secol în care catolicismul şi partizanii Reformei rivalizau în slujba unui interes din ce în ce mai ştiințific față de Biblie, recunoscând în ea o sursă inepuizabilă a vieții lor spirituale.
Pascal medita asupra Cărții sfinte în timp ce se ruga. Spunea adesea că Textul sacru nu este obiect al spiritului ci a-l inimii, că nu este inteligibil decât acelora care au inima curată. Omul Nopții de foc se recunoştea în cei doi pelerini de pe drumul Emausului pe care Hristos cel Înviat i-a întâlnit în cale.
     Cugetările răspund unui mare desen apologetic: Evangheliile, principala fibră a corpului lor, joacă din punct de vedere metodologic rolul de probă magistrală, datorită autorității lor şi vechii de asemenea, pe care Pascal, asemenea contemporanilor săi, nu le-a pus sub semnul întrebării. Asta nu-l împiedică însă să recunoască meditația asupra Evangheliilor ca fiind inseparabilă de  Biserică, cea care le-a primit, le-a influențat şi le-a santificat. Evanghelia nu este un şantier arheologic ci un întreg al cărui centru este imaginea lui Hristos, cel în care toți profeții şi-au aflat împlinirea. Scriptura face să transpară Prezența si Cuvântul: ,,Linişteşte-te, căci nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit (...) Eu sunt prezent prin cuvântul meu în Scriptură, prin spirit în Biserică, prin puterea mea în preoți, prin rugăciunea mea în credincioşi".

Pascal în prezent (de Eugène Green)

Potrivit celei de a patra coperți Folio a Scrisorilor provinciale, ,,certurile dintre iezuiți şi jansenişti ne apar ca aparținând unei alte lumi şi nu privesc decât problematica grației divine". Opera lui Pascal este adesea văzută ca un exemplu interesant de stil, rezultatul unei gândiri logice admirabile, dar al cărei conținut este azi depăşit, ținând de o epocă apusă.
     Şi totuşi, în criza civilizației pe care o trăim, găsesc că gândirea lui Pascal nu a fost niciodată mai actuală. Omul, convins de propria sa măreție şi de ceea ce derivă din accesul său la rațiune este totuşi departe de natura sa originală pe care a distrus-o, aneantizându-şi identitatea specifică.

     În general, timp de mai multe secole, societățile umane au creat structuri fondate pe rațiune spre a impune ceea ce ele consideră drept adevărat, rezultând însă regimuri dictatoriale sau un haos sângeros.
În secolul al XVII-lea, iezuiții, moştenitori ai tradiției aristotelice şi scolastice, reprezentau cultura rațiunii absolute şi, în conflict cu opozanții jansenişti, ei erau ,,modernii". Pascal, unul dintre cele mai mari spirite ştiințifice ale epocii sale propunea însă ca model de existență ceea ce am putea numi drept ,,oximoron baroc": posibilitatea de a trăi simultan doua adevăruri, unul privind lumea vizibilă şi materială, altul, domeniul invizibilului şi al spiritului.
Începând cu secolul al XVIII-lea, istoria este ritmată de revoluții care caută să schimbe ordinea socială, resimtită ca injustă, printr-o alta dominată mereu de conflicte ierarhice, cu noi forme de dominație. Pascal era împotriva violenței politice, nu pentru că vedea în structurile existente o voință divină - le spune nobililor de pildă în Trei discursuri despre condiția celor puternici că trebuie să se considere ca egali ai tuturor oamenilor, că aceasta le este starea lor naturală - ci pentru că vedea cât de periculos poate fi să dezlănțui violența în numele rațiunii. Potrivit lui, adevăratul progres social nu poate veni decât printr-o evoluție interioară a oamenilor orientată către altruism şi comuniune.
Gândirea aceasta e cât se poate de actuală: voința lui Dumnezeu guvernează toate lucrurile cu bunătate şi aşează religia în spirit prin intermediul rațiunii şi în inimă prin intermediul grației, dar acolo unde se vrea a se aşeza aceeaşi religie în spirite şi-n inimi prin intermediul forței şi a amenințării, acolo nu mai e vorba de religie ci de teroare.
     Oricum, dintre toate elementele gândirii pascaliene, cel de care avem cea mai mare nevoie astăzi este conceptul de grație. Lumea comtemporană îşi întemeiază propria gândire morală pe un singur principiu, cel al rațiunii, ceea ce implică o viziune laică a grației, specifică iezuiților: comportamentul omului nu depinde decât el însuşi; nu se mai vorbeşte despre un loc sub cer ci de un loc în societate. Pentru Pascal însă posibilitatea de care omul dispune de a face binele depinde de grația acordată de către Dumnezeu, lucru care scapă totuşi rațiunii noastre, fiind de neînțeles. Prin urmare omul trebuie încurajat să facă binele fără a ştii dacă beneficiază sau nu de acest dar divin, şi fără aşteptarea vreunui beneficiu direct.
Doctrina pascaliană a grației divine presupune acceptarea existenței în condiția umană a unei părți a misterului, ceea ce civilizației actuale îi lipseşte cel mai mult. Mai mult, există loc şi pentru miracole sau minuni, atunci când, bulversând în mod excepțional legile perceptibile raționonal, Dumnezeul ascuns, devine vizibil.

Le Magazine Littéraire, Novembre, 2015