Furia şi alte povestiri

(Silvina Ocampo)

  

    Lectura prozei scurte a Silvinei Ocampo s-a dovedit a fi fost în cele din urmă totuşi una de lungă durată. Este cumva o lege nescrisă a acestor povestiri, aceea de a fi puține la trup dar cu profunzimi din care cu greu te mai poți întoarce pentru a reface parcursul. Toate micile istorii care alcătuiesc volumul de față cer timp, răbdare şi chiar o anume detaşare, asta  după ce şi cel de pe urmă punct va fi fost aşezat. Altfel, încercând să abordezi o lectură-fulger, de galop, riscul sufocării devine iminent. Anduranță şi chiar întârziere (buna întârziere în lectură)- despre acestea vorbim când descidem în proza scurtă a scriitoarei argentiniene.
     Cu excepția poate a celei dintâi povestiri, nimic altceva nu este insolit în ceea ce urmează: universul care se încarnează sub ochii cititorului este cel al morții subite sau al vieții care se curmă brusc, total nefiresc şi în plină activitate domestică. Coborâm dintr-o dată în ceea ce pare a fi nici mai mult nici mai puţin decât iadul cotidian al oamenilor. Aici toate aventurile şi destinele se vor termina prost, tragic sau vor rămâne, în cel mai bun caz, suspendate undeva în chip nefericit. Suntem aşezați în mijlocul unor lucruri, a unor edificii care se surpă din interior, în preajma unor personaje aflate în derivă, care îşi încep căderea, căderea ultimă. Oameni atinşi de flagelul alienării sociale  şi cupluri care naufragiază - aceştia par a fi adevărații centrii magnetici ai istoriilor care se succed. Impresia de apocalipsă cotidiană este amplificată şi de imaginea unei copilării care îşi pierde inocența căpătând accente malefice prin prisma prezenței nemijlocite a delincvenței sau chiar a criminalității juvenile.
     În esență vorbim despre o lume în care totul se poate cumpăra, cu sau fără bani, unde oamenii devin victimele propiei naivități, aceea de a crede că semenii lor se pot schimba atâta timp cât există cineva care să creadă în ei, o lume în a cărei noapte nu te vei putea niciodată ascunde, pentru că noaptea toate zgomotele se aud iar lumina lunii este precum lumina conştiinței; o lume în care obiectele pe care le adunăm sunt efectiv borne care ne arată câți kilometrii am străbătut în viață, o viață care se va stinge şi ea de fiecare dată când ceva este părăsit, când locurile şi oamenii locurilor rămân în urmă. Ei bine, într-o astfel de lume, lasă să se înţeleagă autoarea, dacă omul rezistă, atunci asta se datorează fie bunătății Cerului, fie propriilor resorturi şi puteri interioari, cu totul şi cu totul nebănuite.

Silvina Ocampo, Furia şi alte povestiri, ed.Univers,Bucureşti,2015