Până şi asta o să treacă

(Milena Busquets)

    Când la pasión şi la tristeza se izbesc una de cealaltă se nasc primele rânduri ale acestei cărți: ,,…niciodată nu m-am gândit că o să ajung la patruzeci de ani...niciodată nu m-am imaginat la patruzeci de ani...şi totuşi, iată-mă. La înmormântarea mamei şi, în plus, la patruzeci de ani...în satul ăsta care, din senin, mă face să-mi vină foarte tare să vomit...aşa de prost îmbrăcată...o să ard toate hainele pe care le-am purtat azi, pentru că sunt îmbibate de oboseală şi de tristețe"

     Sunt vocea şi împrejurările poveştii de viață în care descindem; de la un capăt la altul al ei şi de la primul până la ultimul cuvânt, totul e învelit într-un strat de durere incandescentă care tocmai prin temperatura aceasta înaltă a confesiunii reuşeşte să atingă katarsisul.
     Ziua înmormântării mamei pare momentul cel mai oportun pentru ca fiica să i se adreseze, să-i spună totul, aşa cum niciodată nu a reuşit s-o facă, prilejul ca, odată cu mama, să-şi îngroape şi propriul trecut, al unei vieți în profundă derivă, terminată, făcută franjuri.
Se spun vorbe grele, cuvinte de reproş, se fac mărturisiri cumplite dinăutrul unei fiinţe sfâşiate de dor.
     Aşezată în preajma statuii unui înger amenințător cu aripile ca două spade, fiica, eliberându-şi durerea, nu în lacrimi, ci în cuvinte, devine asemenea unui vulcan aprins care aruncă lavă, valuri peste valuri, incandescente, nesfârşite, mistuitoare - o fiere amară care trebuie dată afară: Mamă, mi-ai promis că atunci când o să mori viața mea o să fie pe un făgaş şi în ordine şi că durerea o să fie suportabilă, nu mi-ai spus c-o să-mi vină să-mi smulg măruntaiele şi să mi le mănânc.

     Are patruzeci de ani, o cheamă Blanca şi naufragiază pentru câteva zile după înmormântarea mamei sale în casele şi-n viețile foştilor soți, reluând cărări care n-au dus şi nu vor duce niciodată nicăieri; căutând spații largi, aerisite, luminoase, care să țină la distanță axfisierea, prăbuşirea definitivă;  sexul, sticlele de vin, crochetele cu brânză, dialogul permanent cu mama - toate au rolul de a umple golul de viață şi un cotidian ireal, lipsit de orice fărâmă de sens sau de speranță.
     Povestea aceasta este despre eleganța despărțirii, atunci când, aflată în ultimele zile ale vieții, mama îi mărturiseşte fiicei sale, printre altele, fără a-i surprinde privirea:
- A fost o onoare să te cunosc!
     Asistăm aici poate una dintre cele mai teribile, mai năucitoare şi mai însemnate despărțiri din întreaga literatură contemporană!

     Povestea aceasta este însă şi despre imposibilitatea despărțirii, atunci când după treizeci şi patru de zile după moartea mamei, fiica continuă, zi de zi, împărtăşirea gândurilor, a durerii, a furiei, a urletului mut eliberat noaptea, la capătul unei zile unde fusese bine ferecat.
E-un soare de iad şi sunt obosită - se aude la final glasul fiicei orfane odată reîntoarsă la Cadaqués, Cadaqués adică rădăcinile, casa părintească, insolitul copilăriei şi începuturile vieții. Acolo de unde au pornit toate câte sunt şi toate care nu mai sunt, un drum care refăcut, fără mamă, doare, cum are să doară de acum oricare altul....
     Există lucruri peste care viața totuşi nu poate trece, oricâte ar rezolva timpul şi oriunde ne-ar conduce paşii, paşii noştrii sau paşii celuilalt, sunt lucruri peste care nu se poate trece, lucruri care te însoțesc pretutindenea...moartea părintelui, lipsa mamei, trăirea orfană...

 

 Milena Busquets, Până şi asta o să treacă, ed.Polirom, Iaşi, 2015