Mic tratat despre întâlnire şi dialog

(Pierre Claverie)

    Suntem în vara lui 1996, la Tibhirine, în Algeria. Mai exact la mănăstirea călugărilor trapişti Notre Dame d'Atlas. Ce nume! În scurt timp va fi un masacru aici, călugării vor fi răpiți şi ucişi pe fondul unei mişcări de radicalizare a islamului pe care Tunisia o cunoaşte odată cu sosirea unor imami din Arabia Saudită şi din Egipt. 
    După căştigarea independenței țării toleranța va fi zero față de tradițiile non-arabe ale diverselor populații autohtone. În timp ce coloniştii francezi părăsesc țara, islamul se radicalizează tot mai mult. Clericii care hotărăsc totuşi să rămână o fac crezând într-un apostolat al prieteniei. Pentru ei, ca şi pentru Pierre Claverie, dialogul este temeiul şi instrumentul, singurul capabil a reinstaura pacea: o lucrare la care trebuie să revenim necontenit, fiindcă numai dialogul poate dezarma fanatismul, atât fanatismul nostru, cât şi fanatismul celorlalți. 
Un dialog care presupune  acceptarea sinceră a diferenței celuilalt, fără compromisuri în cele esențiale. 
    Tot în acea vară, la două luni de la uciderea călugărilor din Notre Dame d'Atlas, părintele Pierre Claverie va fi la rândul său asasinat. Ne va rămâne gândirea sa, ideile acestea veşnic actuale şi exemplul unuia dintre cei mai mari apologeți ai apropierii şi ai deschiderii dintre creştini şi musulmani.

     Pentru Pierre Claverie creştinismul este prin natura lucrurilor o punere în act a dialogului şi a întâlnirii. Astfel, dialogul, împreună cu întâlnirea (condiție de posibilitate a sa) sunt întâi de toate întemeiate metafizic, în Ceruri: La început era Cuvântul arată că Dumnezeu vorbeşte şi că la originea a toate se află comunicarea, deci dialogul. Apoi, prin Întrupare, El instaurează însăşi prezența, întâlnirea.
     Avem de-a face aici cu una dintre cele mai dificile încercări ale omului, cu întiderea pentru el a unor corzi interioare până la atingerea unor puncte critice: cu atât este mai surprinzător, mai absurd şi mai scandalos creştinismul cu cât invită la asumarea şi trăirea diferenței, ca experiență care îmbogățeşte şi care transfigurează. Este aproape un supliciu această ieşire din sine şi acceptare a celuilalt. Iar uneori, atunci când ne găsim înaintea unor asemenea încercări, poate că este mai bine să începem prin a ne odihni, prin a ne destinde, prin a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze măcar puțin în viețile noastre. Să pornim deci prin a nu mai încerca să facem față, prin a nu ne mai zbate să potrivim lucrurile, să negociem, să ajustăm sau să schimbăm comportamente...să Îl lăsăm şi pe Dumnezeu să lucreze, să-i cedăm inițiativa, să ne destindem: destindeți-vă, dormiți, plimbați-vă fără să vă gândiți la nimic. Atunci se va putea schimba ceva în inimă; şi nu doar în acte, în gesturi, în purtări. Dacă ne pregătim să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze...o va face în felul Său"
Pentru că adevarata schimbare nu vine printr-un gest de voință (aceea este o schimbare doar în afară) ci din inimă, acolo şi de acolo se poate schimba omul.

Diferența imediată

    Fiecare dintre noi are ochi de văzut şi urechi de auzit. Dar fiecare vede şi aude lucrurile diferite, percepe realitatea mijlocit, în felul său. Aşa încât, dincolo de ceea ce ne aseamănă, de ceea ce avem trupeşte în chip comun, vedem lumea diferit.
     Omul este o ființă unică, spune Pierre Claverie, unică în primul rând ca individ diferit de celălalt şi în plus ca persoană aparținând unei culturi, o cultură distinctă de o alta. Privim diferit lumea şi o înțelegem diferit. De aici trebuie pornit, de la evidența diferenței şi a distanței dintre noi. Vom ştii să înțelegem atunci că dacă vorbim străin şi în contradictoriu despre aceleaşi lucruri, asta nu se datorează unei rele-voințe sau dintr-o rea-credință, ci faptului obiectiv că suntem înzestrați cu o sensitivitate unică şi că nu deținem decât un singur punct de vedere, nimic mai mult. Asta nu ne scuteşte însă de responsabilități. Simțurile noastre nu sunt neutre ci din contră, sunt crescute într-o anume cultură, educate să fie cumva. Nu, nu există om pur şi simplu! Şi asta este lesne de observat dacă privim în jur şi vedem cât de diferit ne-am organizat spațiul de viață, de la spațiile cele mai vaste la cele mai mici.

Diferența mediată

   Prin raportarea noastră în timp la ceea se găseşte în jur, în afară, s-au creat mai multe feluri sau categorii de spații: spațiile fixe, spațiile flexibile, spațiile private şi ceea ce s-ar numi distanțele bune. Spațiile fixe sunt oraşele noastre, iar istoric vorbind, întâlnim aici două moduri de organizare. Pe de o parte (a) oraşele melc, cele concentrice - alcătuite din raze care cotesc sub formă de cochilie, având în centru, ca pe o culme,  biserica, catedrala, moscheea sau castelul. Adesea aceste aşezări se gasesc chiar pe o înălțime, un munte sau o colină. Interesant este că străzile lor se învârt ca nişte raze care coboară. Sunt oraşe organizate pentru traiul laolaltă. Aici oamenii trăiesc împreună, se întâlnesc tot timpul, nu scapă, nu se pierd unii de alții.  
Apoi, pe de altă parte (b) există oraşele tablă de şah unde întregul spațiu este aşezat în unghi drept, unde străzile sunt numerotate şi se întretaie în acelaşi unghi, drept. Aici vedem oameni trăind la distanță unii de ceilalți, fiecare în pătratul său, pe insula sa. Va fi necesar ca un stat puternic să mențină traiul laolaltă. De altfel vorbim în ambele cazuri de două moduri diferite de a privi lumea, de două imagini diferite ale vieții.
Spațiile flexibile se deschid atunci când intrăm într-o casă. Depinde însă în ce fel de casă; pentru că există casele cochilie în care nu avem nevoie de despărțituri, de pereți şi de camere, casele-cort specifice Orientului, unde fiecare trăieşte cu şi mai ales, lângă fiecare. Contactul vizual, fizic este aici necesar, iar uşa unei astfel de case va rămâne întotdeauna deschisă. La capatul opus se plasează vilele şi apartamentele occidentale, o reproducere la scară mică a urbei-tablă de şah, cu încăperi şi camere despărțite de pereți şi de ziduri, bine delimitate şi riguros specializate. Aici dimpotrivă, uşile şi uşa vor avea grijă să fie întotdeauna închise.
Spațiile private privesc nu atât camerele sau dormitoarele noastre cât în primul rând relațiile personale şi raportul cu vecinătatea. Pentru arabi de pildă, relația e foarte strănsă, aproape neexistând distanță. Pentru occidentali aceasta variază. Am putea spune că spațiul privat se constituie în funcție de dimensiunea distanței dintre mine şi celălalt; ori aici apar cel puțin trei categorii ale distanței: (a) distanța de alertă: vine cineva, nu-l cunosc, devin agitat, sunt în alertă...e valabil şi în cazul mistreților de exemplu, arată părintele Claverie; (b) distanța de fugă sau de retragere: atunci când simți la cel de care te-ai apropiat un anume instinct de a fugi, de a da înapoi; (c) distanța de ripostă: când depăşim pragul al doilea făra a calma neliniştea celuilalt, agresivitatea se descarcă în mod instinctiv, fără rea-intenție. Când toate aceste trei distanțe sunt estompate printr-o potrivită gestionare a apropierii şi a dialogului, ei bine abia atunci intimitatea se transformă în ceea ce se cheamă distanța bună, spațiu al întâlnirii şi al înțelegerii reciproce.
    Drept concluzie la tot ceea ce am spus până aici, dialogul este acea întâlnire a oamenilor care are loc în distanța bună dintre ei.

Strategia întâlnirii sau cum să nu ratezi întâlnirea cu celălalt

    La început sunt doi oameni, două persoane cu două universuri personale şi în plus, culturale, diferite. Fie se vor evita, şi nu le va fi deloc greu, fie vor dori să se întâlneacă, şi atunci vor avea nevoie, spune autorul, de o adevărată strategie a întâlnirii. Cred că de fapt în aceasta constă bunul mers cotidian al vieții noastre.
    Să nu ne facem totuşi  iluzii: nu am depăşit cu adevărat pragul instinctual în relația cu celălalt, încă îl respingem pe acela care nu ne seamănă, încă trăim cu o concepție canibală despre lume, o viziune în care doar musulmanul este om, sau doar europeanul:  pe celălalt, barbarul, îl putem exclude, eventual arunca în cazan, el oricum nu e om.
    Este universal acceptat faptul că cele trei mari religii monoteiste au rădăcini comune, că suntem cu toții frați şi deci, nu străini. Complet fals, spunea Pierre Claverie şi încă de pe poziția de episcop. E fals pentru că în realitate fiecare aşează altceva în spatele acestor cuvinte şi le semnifică complet diferit. Prin urmare, adevărul este că de fapt noi nu suntem la fel:
,,Eu sunt aşa, tu eşti aşa, să încercăm să descoperim acest lucru şi să ne apropiem unul de altul. Pentru ca bazele să fie cu adevărat comune, trebuie să lepădăm iluzia că termenii acoperă aceleaşi realități. Prefer să-mi spun a priori că celălalt este altul. Iar dacă e altul, e vorba desigur de o diferență. (...) Nu voi fi niciodată celălalt, nici în locul celuilalt, oricât aş dori să intru în comuniune cu el, să-l cunosc, să-l iubesc: este cu neputință".

 Nicio apropiere şi niciun dialog nu vor avea viață dacă nu pornesc sincer, de la recunoaşterea şi acceptarea diferenței.
,,Singura posibilitate de a-l iubi pe celălalt este să-l iubesc în diferența lui. Altfel ne mâncăm unul pe altul". Acesta este esența  strategiei bunei întâlniri cu celălalt. Un imperativ căruia nimeni, niciodată nu i s-a putut sustrage, fiindcă singuri, singuri nu suntem nimic.

    Ceea ce propune Pierre Claverie aici nu este altceva decât o adevărată anatomie a toleranței. Ea se întemeiază pe bunul simț critic şi pe o anume smerenie spirituală care alcătuiesc împreună imaginea omului ca ființă unică, diferită de celălalt şi deci, egală aceluia: atâta timp cât nu renunțăm la convingerea că suntem buricul pământului, că deținem adevărul şi îndreptățirea de a-l impune, cu alte cuvinte, dacă nu ne lepădăm de suficiența de orice fel - respectul, apropierea, dialogul, întâlnirea şi toleranța nu vor avea nicio şansă.
,,Să-l lăsăm pe celălalt să-şi exprime propriul adevăr, să-l lăsăm să existe. Asta înseamnă respect"
     Este desigur îndreptățit, fericit şi de bun simț să recunoaştem că există mai multe căi de a trăi credința, de a ajunge să-L descoperi Dumnezeu: există calea creştină, cealaltă, a iudaismului, o alta, musulmană. Ceea ce nu este însă deloc fericit este de a-i vorbi unui musulman sau unui evreu chiar despre naşterea lui Dumnezeu (a Aceluiaşi Dumnezeu!) din fecioară, adică despre Întrupare. Asistăm aici la blasfemia blasfemiilor, pentru că e de negândit atât pentru musulman cât şi pentru evreu, ca Dumnezeu să se amestece cu umanul, să devină om. 

     Este plăcut desigur să fluturăm Biblia şi Coranul ca find nişte cărți sfinte scrise sub Acelaşi Dumnezeu, însă calea Lui nu este deloc aceeaşi în paginile lor.
     Şi dacă tot suntem aici, spune părintele Claverie, să luăm puțin calea lui Dumnezeu din Biblie, să ne uităm cu cine se întâlnea Hristos şi la cine intra El în casă să cineze.
     Ei bine, ştim deja răspunsul - majoritatea sunt din rândul celor stigmatizați, excluşi într-un fel sau altul de comunitate, străini valorilor ei şi deci, diferiți: femeia samariteancă, vameşul vândut romanilor, femeia adulteră, lunaticul, schilodul, orbul; apoi chiar şi atunci când ne vorbeşte în parabole Hristos se adresează tot acestora din urmă: celor decăzuți, ereticilor, rătăciților, celor dați la o parte şi excluşi. Pe aceştia îi cheamă mai întâi, cu ei se începe, cu diferența aşadar, cu ceea ce e străin şi departe. 
    Hristos este maestrul şi arhé-ul întâlnirilor, ştie cum să se apropie, cum să privească, ce să spună. Toate întâlnirile Sale, toți cei care i-au ieşit în cale, fie că au fost oameni bolnavi, femei adultere, vameşi sau imperatori - oricum încarnări evidente ale străinului - toți aceştia au rămas în cele din urmă în apropierea Sa. Pentru Pierre Claverie, temeiul şi putința acestor magnifice întâlniri (vindecatoare, eliberatoare) cheia lor stă într-o alta, una singură: întâlnirea din pustiu. Ce dovadă de apropiere şi de acceptare mai mare poate exista decât aceasta prin care Dumnezeu Însuşi se lasă ispitit, tolerează ca Diavolul (Străinul) să se apropie, să aibă inițiativă, să fie?

    Ce facem atunci când constatăm că drumul lui Dumnezeu este unul în Coran şi altul în Biblie? Ce facem când vedem că nu vorbim despre acelaşi chip, că Dumnezeul lui Hristos nu seamănă deloc cu Cel al lui Mahomed, că de fapt, în Coran chipul lui Dumnezeu nici nu există, şi că pornind de aici, de la această diferență şi contradicție majoră, trebuie totuşi să conviețuim?

Allah Akbar înseamnă că Dumnezeu e mare, că e Cel mai mare. Ori, pentru creştini Dumnezeu poate fi şi Cel mai mic, Cel mai umil, Cel mai neînsemnat. Ce facem atunci?
    În primul rând, să nu căutăm să fim desăvârşiți înaintea celorlalți, ne îndeamnă autorul. Să fugim pe cât putem de ideea perfecțiunii. Căci desăvârşirea înțeleasă vom vedea metaforic, este cea care crează imposibilitatea întâlnirii şi a dialogului: când două lucruri sau persoane desăvârşite se întâlnesc evenimentul se petrece sub forma ciocnirii a două mingi de biliard, rotune, pline, perfecte dar care tocmai din cauza perfecțiunii acesteia a lor vor fugi, se vor îndepărta una de cealaltă. Nu deținem nici legitimitatea şi nici nevoia de a fi sau a pretinde a fi desăvârşiți, asta ne-ar condamnă instantaneu la izolare. 

     La final, să amintim că volumul face loc totodată şi unei bogate exegeze a Fericirilor din Noul Testament (în cheia dialogului) precum şi condiției rugăciunii, atât a celei din spațiul musulman (unde chiar dacă nu toată lumea se roagă, toți sunt chemați în schimb, la rugăciune) cât şi a celei creştine (manifestare exemplară a întâlnirii cu Celălalt, prezent pretutindenea, în orice activitate şi a dialogului cu Acesta, care nu va fi un monolog atâta timp cât El este perceput ca diferit, ca prezență aparte). In definitiv, spune autorul, rugăciunea, ca dialog pur, este tocmai locul în care omul se obişnuieşte cu prezența.
    
    Publicarea conferințelor părintelui Pierre Claverie sunt nu doar binevenite ci şi extraordinar de actuale astăzi într-un prezent în care asistăm la criza unei întregi civilizații.Individualismul şi autosuficiența omniprezente, spiritul de competiție şi neîncrederea generală sunt doar câteva dintre suferințele lumii contemporane. Ele conduc spre ceea ce am ajuns prea bine să recunoaştem drept radicalizare individuală, închistare culturală şi alterofobie.

Pierre Claverie, Mic tratat despre întâlnire şi dialog, ed.Humanitas, Bucureşti, 2015