RUGUL

(György Dragomán)

   

    Suntem într-un orfelinat. Este anul imediat de după Revoluție. Privindu-şi vârfurile încălțărilor pe podeaua neagră cu miros de motorină a sălii de lectură, Emma trebuie să-şi ia rămas bun de la cei apropiați. Dar nu poate, cuvinte au devenit acum de negăsit. Îşi adună maşinal lucrurile ferecându-le în valiza ei cu fermoar stricat şi pe care doar cureaua veche a Tatei o mai poate închide. Emma şi-a pierdut de curând părinții. Ei se scriu întotdeana cu literă mare, se scriu cu majusculă: sunt Mama şi Tata şi toate se petrec ca şi cum ei ar continua să fie. Bunica, care şi ea tot cu majusculă se scrie, tocmai s-a materializat de niciunde acolo, în acea zi, într-unul din fotoliile biroului doamnei directoare. Bunica în schimb e o prezență la fel de reală precum e ceasul de mână pe care tocmai l-a aşezat pe încheietura Emmei şi a cărui oră 12 e un punct negru, cel mai negru dintre toate celelalte (ceasuri) care formează cadranul.
 

    Suntem la poarta orfelinatului, tencuiala e roasă la colțuri, cinci linii drepte de cărbune şi o alta care trece peste, tăindu-le, apar pe mâna Emmei, trasate acolo de Bunica, stăpănă peste timp şi destin - ca semn al sfârşitului de drum; sunt cele 152 de zile de orfelinat; din ele Emma a păstrat doar un ciob înnegrit, ca un dinte – e tot ceea ce a rămas în urma arderii pe rug a monstrului din tablouri, atunci când în curtea orfelinatului au înălțat un maldăr din portrete, lozinci, pancarte şi cărți groase. Aşa s-a terminat atunci cu conducătorul suprem.
     Suntem apoi în fața magaziei de lemne, un loc pus de Bunica sub interdicție de moarte: crengi lungi de nuc, surcele, tufe mari de trandafiri roşii şi albi şi o bucată de cretă ruptă în două din care se scurg  cuvinte...numele tuturor celor rele care vor arde împreună cu crengile unde au fost însemnate. Când creta se termină, Rugul se aprinde. Focul e acum gata să se mute în lăcaşul lui. Iată-le înaintea rugului aprins: Bunică şi nepoată, desculțe, cum încep să frământe în picioare un pământ care se încălzeşte într-atât încât se transformă într-o humă mişcătoare; sub tălpi se simt valuri, forme şi adâncuri; se țin cu putere de coate, sprijinjndu-se una pe cealaltă; nu trebuie sub niciun chip să privească în jos; NU! în timp ce joacă pământul în picioare încep să cânte, din ce în ce mai tare, cântă neîncetat, până când vocile li se usucă şi devin guturale; atunci rugul se prăbuşeşte, huma se pietrifică: Osul Pământului e gata...gata să-şi primească linia ochilor, a gurii şi, la sfârşit, tăciunele aprins - în inimă; Bunica ştie cum şi unde să traseze liniile, ştie să extragă din mijlocul focului tăciunele roşu, cu mâna goală, şi să-l aşeze în piept Aceluia!

     Suntem acum puțin mai în urmă, în timp, în piața oraşului: s-au adunat aici oameni ai locului, femei şi bărbați, tineri, bătrâni şi copii; cântă, rostesc lucruri teribile, lucruri interzise a fi doar şi numai gândite; cuvinte care în mod normal îngrozesc carnea făcând-o să tremure, acum o încălzesc, îi încălzesc strângându-i laolaltă pe toți acei oameni fericiți pe care gerul iernii îi împresoară; gerul şi soldații înarmați. Se va trage. Vor muri pe pietrele acelea înghețate, cu lacrimi de sânge la colț de ochi şi de gură, îmbrăcați, ținându-se de mână; vor muri cu toții, chiar şi aceia care vor continua să trăiască;  vor dispărea cadavrele; vor apărea în schimb troițe pline de icoane, de chipuri şi de lumânări, râuri de lumină care să-i călăuzească înapoi pe cei dispăruți.
     Suntem încă şi mai departe în timp: în fața aceleiaşi magazii de lemne; dimineața e rece; plouă torențial şi i se pare că nu ea, ci altcineva, o alta e azvârlită peste prag, afară din casă, direct în mijlocul curții; stă în genunchi, gata să se prăbuşeacă la pământ; cade; din noroiul negru şi-n apa aceea murdară se distinge o cizmă uriaşă...e un soldat...se apropie din ce în ce mai dureros...

…dar totul a început din clipa în care au găsit-o pe ea... în mijlocul pădurii, ascunsă şi rătăcită în noroaie şi-n sălbăticii, departe de lumea sfărâmată de război; au găsit-o hăituită, fără glas şi fără amintiri. Pe acestea din urmă (dar şi pe multe, multe altele, pe toate de fapt) avea să i le redea el...tânărul medic chirurg venit de pe front mutilat psihic şi distrus sufleteşte. Aşa s-au întâlnit Bunica şi Bunicul. S-au vindecat unul pe celălalt în ospiciu şi au rămas împreună. Povestea Bunicului: şcoala militară, Facultatea de Medicină, frontul, frica de a nu a nu fi rănit, dorința de moarte, prizonieratul, lagărul de muncă, ospiciul...tabăra de reeducare (cinci ani la Canal), măturător al străzii, meditator, profesor de franceză...abur materializat.

     Povestea Bunicii: un mister nesfârşit, o prezență fascinantă şi înfiorătoare, o ființă telurică. De fapt, Bunica e stăpână a lumii, peste timp şi spațiu; nimic nu se întâmplă şi nimic nu poate fi nici măcar tăinuit fără ştirea ei; fermă şi dominantă, justițiară şi protectoare, Bunica ştie să administreze doze de adevărată magie. Dansează de mama-focului pe muzica lăutarilor, bea vodcă, îşi poartă părul în coc, strâns cu agrafe colorate, se rujează în oglinda geamului...ea e, cea care desenează zi de zi linii şi chipuri în făină mai înainte ca aluatul să se încălzească şi să prindă viață sub frământarea propriilor palme. Bunica găteşte  bucate dumnezeieşti, ridică stive de gogoşi, munți de magiun cu ierburi şi ştie să prepare un lichior formidabil din nuci verzi pe care le crestează şi le pune la macerat, în vodkă. Ea e cea care administrează lumescul şi nelumescul, fizicul şi metafizicul, firescul şi nefirescul - cea care aşează capcane magice în jurul magaziei de lemne, care aprinde Rugul pentru ca Osul Pământului sau cel numit şi Namăna să prindă cheag...

     Pentru Emma, Bunica este centrul universului, ființa datorită căreia şi prin voința căreia o lume întreagă se desface, asemenea unei chemări la viață şi la vindecare. Departe de a fi o prezență sufocantă şi în ciuda unei fragilități intime , dezarmante, puterile Bunicii merg într-atât de departe încât nimic nu-i poate fi ascuns: vede ceea ce e nevăzut şi aude ceea e nerostit; citeşte gânduri, intenții şi dorințe. Nu-şi menajează în niciun moment nepoata orfană vorbindu-i despre cei care i-au fost Mamă şi Tată, aducându-i în cotidianul gesturilor şi al amintirilor. De fapt, sosirea în oraşul natal al Mamei, curajul, nu atât de a o urma pe femeia aceasta stranie care-şi spune Bunică, ci acela de a rămâne lângă ea - toate acestea se transpun în sufletul Emmei ca acceptarea unei lungi înfruntări cu realitatea aşa cum este ea, plină de cruzime şi de neajunsuri.
     Poate că tocmai de aici provine senzația aceea permanentă de echilibru fragil, de viață care atârnă de capătul unui fir de ață, care pâlpâie numai în raza unui soare sălbatic - impresia că oricând, la orice salt înainte, întregul se poate surpa şi sparge în mii şi mii de cioburi reci, că legătura ce pecetluieşte viața, cu miezul ei diafan, translucid şi magic, poate oricând să se frângă.

     Rugul lui György Dragomán ar putea fi un roman-geologic, unul în care straturile pământului se frământă la nesfârşit unul peste celălalt, adăpostind sub ele istoriile oamenilor şi redându-le acestora din urmă amintirea. Căci acolo unde se aşterne uitarea, acolo s-a sfârşit totul, spune Bunica.
     Sigur că vei răbda şi vei suferi îndelung citind acest roman (românesc prin geografie dar maghiar prin limbă şi tradiție) însă pe Rugul lui György Dragóman nu omul este acela care arde, ci arde răul din lume, ard toate acelea care alungă liniştea nopții cu lună plină sau binele dimineților în care cineva îți bagă sub nas cana fierbinte de cacao cu lapte, îți aşează în palme castane coapte şi te anunță că va frământa pentru tine în acea zi aluatul unor gogoşi urieşeşti.

György Dragóman, Rugul, ed. Polirom, Iaşi, 2015