philosophie magazine

(noiembrie 2015)

CIFRA
88 este numărul persoanelor omorâte zilnic prin împuşcare în USA. Contestând sloganul National Rifle Association - ,, Armele nu ucid pe nimeni; oamenii sunt cei care se ucid între ei" - filosoful olandez Peter-Paul Verbeek susține că lucrurile nu sunt obiecte neutre ci din contră, ele indică finalitatea pentru care sunt făcute. ,,Lucrurile nu sunt intermediari neutrii între oameni şi lume ci mediatori: ele mediază activ această relație". Cum ciocanul este o invitație la a bate cuie, pistolul va fi deci o invitație la a trage.

TWEET-ul
,,Munca începe atunci când frica de a nu face absolut nimic se impune în cele din urmă asupra groazei de a face prost" (Alain de Botton, filosof britanic, 27.09.2015)

Etica protestantă şi spiritul Wolkswagen
    Constructorul auto a trişat infirmând teoria lui Max Weber potrivit căreia Europa de Nord ar fi mai serioasă şi mai virtuoasă decât vecinii ei de la Sud. Explicații.

Pe 18 Septembrie trecut, conducerea Wolkswagen recunoştea că a introdus pe autovehiculele sale Diesel un soft trişor, capabil de a falsifica emisiile motorului în momentele testului. Cel putin 11 milioane de autovehicule din întreaga lume sunt implicate, dintre care 8 milioane în Europa. Imediat valoarea acțiunilor constructorului german a scăzut cu aproape 40% .
    În sine însele, aceste peripeții nu sunt atât de surprinzătoare: primul obiectiv al unei întreprinderi capitaliste este acela de a fi rentabilă, nu de a proteja mediul.
Apoi, această afacere răstoarnă câteva prejudecăți bine înrădăcinate. Nu scria Max Weber, apropo de țările din Sudul Europei şi Asia, în Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1905): ,,lipsa conştiinciozității muncitorilor acestor țări - Italia de exemplu, comparativ cu Germania - a fost şi rămâne unul din principalele obstacole ale dezvoltării lor capitaliste"? Dincolo de indignare şi ironie, să încercăm să desprindem trei lecții filosofice din acest scandal:
1. Tehnic vorbind, un motor care poluează puțin costă scump pentru a-l fabrica. Nu este deci posibil să satisfaci pe de o parte normele de mediu şi pe de altă parte portofelurile automobiliştilor. Wolkswagen a tranşat dilema...în favoarea clienților. Acolo unde marca din Wolfsbourg a ridicat ştacheta mult prea sus a fost chiar marea campanie publicitară de a vinde americanilor ,,Clean Diesel"-ul său.
La 31 Octombrie 1517, Marin Luther publică cele 95 de teze contra comerțului papal cu indulgențe: ,,E o invenție omenească mai degrabă menită a pescui banii în conturile lor", scria Luther apropo de instituțiile ecleziaste.
Simbolic vorbind indulgențe de-a dreptul sunt ceea ce vindea Wolkswagen automobiliştilor. Ştim că maşinile poluează, orice ar fi! Constructorul german făcea comerț cu sentimentul de a nu polua rulând un Diesel.
2. Sistemul nostru de reglementări în domeniu este fondat pe o distincție depăşită între partea materială (motorul, emisiile de gaze ale țevilor de eşapament) şi partea digitală (softurile inevitabil integrate maşinilor). Într-o manieră incomprehensibilă, constructorii de automobile trebuie să răspundă asupra normelor de hardware dar nu sunt obligați să dezvăluie autorităților datele lor confidențiale în materie de teste. Nu cumva asta încurajează ipocrizia?
3. În marketing există o noțiune importantă: brandul de țară. Made in Indonesia şi made in Germany au forțe de pătrundere diferite. În mod normal, imaginea unei țări rezistă unui scandal frapant venit din partea unei inteprinderi sau alta – ne amintim că la începutul anilor 2000, afacerea Enron nu a devalizat brandul made in USA. Originalitatea afacerii Wolkswagen - în care 20% din capital este deținut de Landul Saxonia Inferioară - reflectă percepția asupra seriozității germane. Să revenim la Weber: în marea sa carte asupra spiritului capitalist, el afirmă că germanii percep preceptele morale ale unui Benjamin Franklin ca superficiale, pentru că ,,virtuțile, indiferent că sunt profesate în America, nu inspiră decât ipocrizie". Părinții Fondatori ai națiunii americane, spune Weber, introduc în realitate onestitatea şi punctualitatea la (locul de) muncă, pur şi simplu pentru că sunt utile şi pentru că îmbogățesc, le cresc veniturile. Germanii sunt ei înşişi, un popor mult mai profund, care-şi interiorizează regulile şi nu se interesează de calcule utilitariste. Numai că iată, vine un mic ONG american care oferă  o magnifică lecție de etică protestantă primului constructor mondial de automobile.

,,Odată Califatul proclamat, Verbul are o forță mobilizatoare"
Profesor de retorică la Cap (Africa de Sud), Philippe-Josepf Salazar a citit discursul Statului Islamic. Potrivit lui, Califatul se serveşte de verb ca de o armă. De unde necesitatea de a adapta propriul nostru vocabular.

Arătați în eseul dumneavoastră că în lumea musulmană cuvântul are o funcție foarte precisă.
Philippe-Joseph Salazar: Când ne convertim la Islam, pronunțăm o unică formulă laconică, aproape tautologică: ,, Afirm că nu există niciun alt Dumnezeu decât Allah şi că Mahomed este profetul Său". Pentru a vă converti la creştinism, trebuie să treceți printr-o pregătire parcurgând traseul spiritual al lui Hristos; există aici, printre altele, dialogul cu preotul, botezul... Islamul însă pretinde a avea o evidență  atât de mare încât o singură frază este suficientă. Pe de altă parte, în cel de al şaptelea verset al primei sure a Coranului, fatiha, credinciosul îi cere lui Dumnezeu să îl conducă pe calea cea bună, departe de a celora care au cunoscut mânia Ta şi rătăcirea. Aceste cuvinte împart lumea în trei categorii: cei care sunt pe drumul cel bun (musulmanii), aceia care cunosc mânia divină (evreii), şi cei care rătăcesc (creştinii).

Subliniați că de fapt Califatul s-a născut printr-o proclamație
Mediile occidentale nu au înțeles ceea ce s-a petrecut, în acea zi din vara lui 2014 când Al-Baghdadi a intonat în moschea din Mosul predica de refondare a Califatului. Noi am reacționat ironic: cum speră să fondeze un astfel de Stat? Ceea ce nu a fost sesizat, este faptul că nu există în modul de gândire al jihadiştilor, altă sursă posibilă de legitimare a puterii politice, alta decât predica respectivă, prin care un ghid spiritual, în aceeaşi măsură şi un ghid politic, se angajează să-i conducă pe credincioşi. Trebuie făcută o paralelă între acest act şi sacralitatea pe care o dobândeau regii Franței în catedrala din Reims. Odată Califatul proclamat, toți musulmanii sunt chemați a ieşi din rătăcirile lor. Verbul are deci o forță mobilizatoare.

Criticați totodată vocabularul nepotrivit al liderilor şi al mediilor occidentale
Priviți ezitarea grotească în jurul termenului care desemnează inamicul nostru: trebuie să-i spunem Stat islamic, Isis, Isil (versiune oficiala a ONU), Daech (versiunea televiziunii franceze)? Ne e teamă să recunoaştem că inamicul nostru deţine un teritoriu şi suveranitate. Eu consider justă utilizarea cuvântului Califat, chiar dacă desemnează o formă politică non-occidentală. Oricum, nu mai ştim astăzi ce semnifică noțiunile de Teroare sau terorism. ,,Sunt terorizat'"sau ,,dreptul de a teroriza", au rădăcini romane. Pentru juristul Pomponius (secolul II după Hr.), teroarea este cea care permite unui magistrat să-l țină la respect pe criminal, inspirându-i o ,,teamă oportună". Etimologic, ,,a teroriza" înseamnă ,,a vâna teritoriu". Utilizarea Terorii de către Statul Islamic semnifică deci  nici mai mult nici mai puţin un act de preluare teritorială.

Cu alte cuvinte, putem înțelege periculozitatea unui adversar pornind de la discursul său şi nu de la puterea sa militară şi logistică?
Cele două sunt legate în paralel: avem obligaţia de a face un audit militar şi financiar al Califatului, dar totodată de a înțelege gândirea şi forța sa persuasivă. Nu uitați că verbul jihadist fascinează 30.000 de tineri europeni care se alătură Califatului în luptele din nisipul deşertului. Acestor tineri, autoritățile noastre le propune astăzi un tratament psihologic, ca şi cum ar fi bolnavi. Mi se pare mai legitim a recunoaşte în ei combatanți inamici şi de a-i trata ca atare. În definitiv, fiecare să-şi asume responsabilitățile. Jihadiştii au făcut o alegere politică şi a li se răspunde printr-un mecanism terapeutic şi de îngrijire (de-radicalizarea) implică negarea în sine a realităţii.

Notre-Dame des Vertiges

    Publicăm o mărturie care ne plasează în intimitatea scriitorului-călător Sylvain Tesson. După un accident care era să-l coste viața, a fost nevoit să se ,,reabiliteze" la kinetoterapeut. A preferat în schimb să urce în fiecare zi scările care conduc în vârful catedralei Notre-Dame-de-Paris. Un exerciți pe cât de fizic pe atât de spiritual.

Descoperim prea târziu ceea ce avem sub ochii noştrii. Viața se scurge fără să ne dăm seama.
Am locuit vreme de zece ani în fața bisericii Saint-Severin din al cincelea arondisment al Parisului: complexitate a goticului, este biserica care l-a încântat pe Joris-Karl Huysmans, şi locul unde Emil Cioran venea să-şi reînprospăteze disperarea.
Catedrala Notre-Dame-de-Paris se înalță la câteva sute de metrii mai la est, pe Île de la Cité. În neolitic, se traversa brațul Senei în piroagă. S-au găsit vestigii ale acestor ambarcațiuni aproape de Bercy. Astăzi există poduri. Şi eu, biet orb, traversam unul dintre ele, zilnic, fără a-mi ridica ochii către galeria regilor mutilați, fără a privi turnul, fără a arde de dorința de a urca în vârf.
Parisienii nu merg la Louvre, moscoviții ignoră muzeul Puşkin, madrilenii neglijează muzeul Prado. Pe urmă fiecare traversează lumea pentru a se proiecta în muzee îndepărtate. E absurd să călătoreşti astfel.

Chemarea la ordine
Mi-a trebuit un accident pentru a mă îngriji de ceea ce se găseşte lângă mine, în mâinile mele. A fost un an dur. Problemele s-au abătut asupra familiei mele. Uneori, m-am întrebat ce i-am făcut cerului. Mama murise şi eu cădeam de la o fereastră. Nu-mi dau seama cum s-au întâmplat toate acestea. M-am trezit pe o margine de pat de spital şi am petrecut patru luni întins într-un corset. Medicina avansată, dăruirea infirmierelor de la Pitié, dragostea celor apropiați, sfințenia unei ființe dragi, lectura unor romane bune, toate acestea m-au salvat. Şi m-am ridicat, capabil de a merge. Trebuia să-mi refac muşchii şi medicii mi-au recomandat exerciții. O reeducare, spuneau. Nu-mi place acest cuvânt, mă face să mă gândesc la metodele sovietice. Perspectiva orelor într-o sală de sport mă demoraliza şi am realizat dintr-o dată că exista o cale chiar în apartamentul meu, exista catedrala. Nava mare din piatră era acolo, adăpostită de Insulă, nu aveam decât să urc la înaltimea turnurilor ei pentru a-mi recăpăta forțele.
Iată mărturia acestor zile ciudate petrecute în turnurile de la Notre-Dame, acestor întâlniri ale curenților de aer.

Întoarcerea la turnuri
În fiecare dimineață părăseam locuința cu paşi mici. Coboram scările imobilului, mergeam cu precauție traversând squarul René-Viviani, nu departe de biserica Saint-Julien-le-Pauvre. Devenisem un bătrân, luasem cinzeci de ani în zece metrii. Era 10 dimineața, vizitatorii îşi făceau apariția. În cele din urmă am reusit să găsesc ritmul unor zile cu plimbări la ore fixe. M-am conformat astfel principiului lui Kant. Filosoful părăsea biroul său de lucru, în fiecare zi, la aceeaşi oră şi urma un traseu neschimbat. Era de părere că trăirea situaţiilor şi împrejurărilor fireşti, banale ale vieții, o reînprospătează pe aceasta.
 Ziua e marcată prin bătăile orologiului şi trăieşti satisfactia onorării unui asemenea eveniment. Simţi cum timpul se structurează, se construieşte. Întâlnirea mea cu turnurile de la Notre-Dame era un semn că zilele treceau cu bine.
Salutam gardienii. Instituția Clădirilor din Franța căreia i-am adresat o scrisoare m-a gratifiat cu liberă trecere. Puteam acum rupe rândul şi îmi începeam lenta mea urcare. Sunt patru sute cincizeci de trepte pentru a ajunge în vârful turnului sudic. Se urcă mai întâi până la jumătatea turnului nordic, traversezi pasajul fațadei, deasupra rozetei occidentale şi te alături turnului sudic pentru a continua ascensiunea către vârf.

A urca către cer
Primele zile au fost pe Himalaya. Plămânii mei nu aveau suficient aer, picioarele îmi tremurau, spatele scârția, inima alerga. Am mers încet, cu mâna pe balustrada de metal. Cu cinci luni în urmă umbra mea mă parasise, corpul îmi era decăzut. Îl urcam acum către cer pentru a-l întări.
La început eram jenat de a-i încetini pe vizitatori. Se călcau în picioare în urma mea. Nu puteau trece pe lâgă mine pe aceeaşi treaptă. Erau veniți din Japonia, Chile, Australia. Traveraseră pământul pentru a admira Notre-Dame, pentru a vedea Parisul de la înălțime, pentru a se ruga, pentru a fi.
Îmi petrecusem viața alergând pe munți şi iată-mă acum, la 42 de ani, pedepsit să urc o scară. O viața pe drum pentru a ajunge aici! Mă simțeam îngrozitor. Acele scări le vedeam întotdeauna drept expresia cea mai dură a pedepsei primite din partea destinului. Fiecare treaptă îmi reamintea: nu trebuie să tratezi cu lejeritate propria-ţi viață.

Virtutea spiralei
Scara în spirală m-a frapat. Îţi permitea să te înalți învârtindu-te în jurul tău. Pe o scară dreaptă, e invers: urci în spatele tău, te proiectezi cățiva metrii în spațiu. Spirala deține valoarea speranței - o speranță mai degrabă greacă decât creştină. Speranța creştină conduce către viitorul şi sfârşitul drumului, către lumină. În schimb, spirala greacă trimite către o reîntoarcere permanentă la sine. Eterna reîntoarcere este deci scara în spirală.
M-am gândit la geniul arhitecțillor care au inventat spirala. Au observat ei mai înainte natura pentru a pune la punct propria descoperire? (...) De fapt, întreaga meditație capătă forma unei spirale: gândirea care se întoarce asupra sieşi şi care se scufundă lent în străfundurile psihicului.

Memoria pietrelor
Pe scară domneşte prospețimea. Mirosul pietrei, apos, metalic, nu s-a schimbat, e acelaşi probabil din secolul al XII-lea, data când a debutat construcția catedralei Notre-Dame. Astăzi creştinilor le place să se roage în cripte. Se imaginează în catacombe, acolo unde se ascundeau primii credincioşi. Cred în memoria pietrelor. Ele absorb ecoul conversațiilor, al gândurilor, încarnează mirosul oamenilor. Pietrele sălbatice ale grotelor şi cele sfinte ale bisericilor radiază o forță anume (în raport cu divinitatea).
Mă întorceam la viață. Aveam timp pentru a observa în detaliu fosilele încrustate în pereți. Calcarul din Notre-Dame e plin de fragmente de mici organisme din Cretacic. Parisul e făcut din calcar fosil, oraşul se ridică pe cochilii şi scoici. O vanitate a oamenilor care au construit unul din edificiile cele mai impozante ale monoteismului folosindu-se aşadar de mici melci.
Apoi scările se deschid în pasajul care leagă cele două turnuri şi deîndată are loc o explozie de lumină. Nu-i o metaforă ci lumina Soarelui însuşi. De fiecare dată primeam mângâierea sa ca pe o binecuvântare şi îmi aminteam de confesiunea pe care mi-a făcut-o Monseigneur Gollnisch, director al Operei Orientului. Îmi mărturisea, în şoaptă, într-un câmp de refugiați zoroastrieni din Iraq: ,, Dacă n-aş fi fost creştin aş fi devenit adorator al Soarelui" Notre-Dame este deci o catedrală a lui Hristos dar în egală măsură un templu solar.

Parisul la picioarele
De fiecare dată, Parisul se schimba. Cerul imprima nuanțe imperceptibile asupra oraşului. Am observat că Parisului îi prieşte mai bine lumina portocalie...cerul tragic face să crească oraşul; iar capitala răspunde ,,sub comandamentul turnurilor Notre-Dame", cum scria Péguy la sfârşitul volumului Sept contre Paris.
Mai jos, pe esplanadă, avem un alt spectacol uman. Haussman a aerisit locul pentru a asana Parisul, pentru ca băiețeii să poată speria porumbeii alergănd. Mai târziu, deveniți bătrâni, ei îi hrănesc, aşezați pe bancă.
Am renunțat să mai număr vârfurile bisericilor care străpung oraşul. Îmi aminteam de o recentă controversă naţională: politicienii noştrii au legiferat pentru interzicerea iezlei Crăciunului în incinta primăriilor. Turnurile Franței creştine, acestea, erau încă deasupra. Le vom smulge oare şi pe ele într-o zi pentru a satisface principiul laicității? Vom face efortul de a uita că țara are rădăcini. Deocamdată ne ramân crucile de pe cer.

Gurile monştrilor
M-am gândit mult timp la mângâierea garguilor. Accidentul m-a facut să sufăr de o paralizie facială, fața mea suferind o întindere a pielii. Gura, sucită, cazută într-o parte, nasul, strâmb, obrazul drept, strâmb. Pe scurt, aveam aerul unui personaj din Freaks. Garguii îmi consolau dizgrația. Stăteau împietriți pe parapeți contemplând Parisul cu gurile lor de monştrii.
Erau dogmele secolului XVII care mă priveau. Epoca clasică şi-a impus în Europa canonul său estetic. Exista convingerea că frumusețea constă în simetrie. Singură, deconstrucția cubistă, de la începutul secolului XX avea să corecteze imperativul echilibrului formal. Portretele lui Picasso consolează subiecții atinşi de paralizii faciale. Ele indică faptul că ridurile pot iradia o forță.
Dacă aş fi trăit în Parisul gotic, în oraşul medieval impasibil la rigorile simetriei, familiar dragonilor, viselor lui Bosch, hemiplegia mea facială ar fi trecut neobservată. Gândindu-mă la Quasimodo, aici, sub clopotniță, m-am liniştiit: chiar şi un monstru are dreptul la iubire. Barbey d'Aurevilly, dupa Hugo, l-a făcut subiectul unui roman. Părintele din L'Ensorcelée (Vrăjitorul), desfigurat din cauza rujeolei, seduce o enoriaşă normandă. Nimic nu e pierdut îmi şoptesc garguii: orice bestie are frumusețea sa (toute bête a sa belle).
Garguii au fost desenați de către Viollet-le-Duc. Ei îi supraveghează pe parisieni de un secol şi jumătate. Tot ei asistă la întoarcerea bețivilor în plină noapte, la săruturile clandestine ale amanților în zorii zilei, la cavalcada delincvenților şi a polițiştilor. Ei sunt memoria oraşului. Nu-şi părăsesc niciodată lojele şi îi înțeleg. Din moment ce ne-am ales reşedința la înalțime, trecem uşor peste dorința de a plonja în vale.

Uneori, clopotul
Clopotul sună. O aversă de metal cade peste Paris. Anul trecut au fost ridicate noile clopote care să țină companie lui Emmanuel, singura piesă rămasă în urma ravagiilor Revoluției. Catedrada cădea sub Teroare. Revoluționarii au mutilat-o, au degradat-o.
În timpul acelor zile petrecute sub auspiciile turnurilor, am mers să ascult conferința lui Michel Zink, la muzeul Cluny, consacrată Evului Mediu. L-am ascultat într-o sală unde sunt aşezate vestigiile regilor de la Notre-Dame.
,,Observați, spunea el, statuile au fost vandalizate de oameni care făceau ceea ce islamiştii Daech fac astăzi". Şi ne-am gândit atunci: ,,Uneori aceştia triumfă, poate că într-o zi, Daech va fi la putere..."
Clopotele au bătut anul acesta în repetate rânduri pentru a comemora dramele naționale sau cele din lumea întreagă: în timpul crimelor de la Charlie Hebdo sau al asasinatelor copților egipteni comise de musulmanii fanatici. Agentul de securitate care mă vizita în clopotnița sudică a pronunțat fraza următoare indicându-mi vasele de bronz: ,,Unul se numeşte Maria iar celălalt Emmanuel". L-am întrebat pentru cine continuă să tragă aceste clopotele?

Privire de ansamblu
Traversez pasarela fațadei către turnul sudic. Trebuie făcut slalom printre turişti. Am observat cu acest prilej vizitatorii de la Notre-Dame. Toți fotografiază, milioane de fotografii, fără încetare. Făra a privi Parisul prin ochiul său. Ce a făcut lumea să merite aşa ceva? Mai există loc pentru intimitatea unui suvenir, pentru un gând? Acest bluff tehnologic, cum spune Jacques Ellul, mă întristează. Subminează bucuria de a trăi, seacă fantasticul, misterul omului şi poezia sa vie. De ce se tem aceşti bravi vizitatori care se ascund în spatele blindatelor lor portretistice? Nu vorbesc. Nu râd. Tehnica a fost inventată pentru a servi omului, nu invers. Tehnologia îl disciplinează, dar îl aşează în slujba aparatelor. Omul a devenit angajat al propriilor sale instrumente.
Suntem din ce în ce mai numeroşi cei care dezvoltăm o adevărată alergie spirituală în fața acestor iluzii virtuale. În curând ne vom refugia în pădure. Ne vom înfrăţi cu fiarele, cu pădurile, cu morții şi cu cărțile noastre. Ne vom dezlega de maşini. Vom tăia copaci, von goli cupe de vin, vom face dragoste, vom citi poeme. Şi vom fi vi pentru că vom fi deconectați.

Esmeralda la Oficiul de Ocupare a forței de muncă (Pôle Emploi)
Salut gardienii. O tânără cu păr negru seamănă cu Esmeralda. E un criteriu ăsta pentru Clădirile Franței (Bâtiments de France) pentru a recruta personalul? Îmi imaginez un anunț la Pôle Emploi: ,,Căutăm o tânără esmeraldă care să păzească turnurile de la Notre-Dame". În vârful turnului sudic am discutat cu o altă gardiană. Lucrase înainte la muzeul Gustave-Moreau. În prezent, supraveghează garguii. Am discutat despre Huysmans, Salomé, despre poezia decadentă şi am întrebat-o dacă preferă să-şi petreacă ziua păzind cerul...o tânără supraveghetoare care citea Crimă şi pedeapsă.
In fiecare zi am simțit cum îmi revin forțele. Exista ceva alchimic în aceste ore de exerciții. Ca şi cum misterul, puterile catedralei mi-ar fi irigat întregul corp. Astăzi sunt refăcut, merg drept şi salut întotdeauna turnurile de la Notre-Dame când trec pe la picioarele lor. Le redau cu modestie prin intermediul acestor rânduri binele pe care ele însele mi l-au oferit.

Natura are întotdeauna dreptate?

Creşterea dereglărilor climatice concentrează atenția lumii asupra angajamentelor asumate de state cu ocazia apropiatei Conferințe asupra climatului de la Paris - COP 21.
Doar că obiectivele afişate cu privire la reducerea emisiilor de gaze sunt departe de a fi suficiente. În fața crizei ecologice ştim că trebuie mers mult mai departe. Dar în ce direcție? Două viziuni se confruntă aici. De o parte, ecologia prezervării consideră că trebuie să stopăm exploatarea resurselor naturale până la conservarea lor. De partea cealaltă, o ecologie activistă care nu acordă niciun privilegiu particular evoluției spontane a naturii şi aspiră să vindece bolile mediului înconjurător printr-un surplus al invențiilor ştiințifice şi tehnologice.
Între aceşti doi poli se situează fără îndoială acele alegeri hibride care aşteaptă să fie luate. Am putea recunoaşte ca filosoful Bruno Latour, ca natura şi omul nu sunt în conflict, ci în complementaritate unul cu celălalt? Şi fatalmente în dezacord?

Şi daca evoluția înseamnă plantatul?
Natura face bine lucrurile, spune proverbul. Dar nu are niciun motiv, adaugă Francis Hallé, biologist şi botanist, vechi profesor la Universitatea din Montpellier, autor al Éloge de la plante (Seuil, 1999; rééd. Point-Science, 2014).
Acela care apăra ultimele păduri primare tropicale - ele neconstituind mai mult de 5% din pădurile planetei dar deţinând 75% din rezerva biodiversității - este convins că nu vom putea salva ceea ce rămâne în afara acestora decât reevaluînd regnul vegetal însuşi. ,,Încerc să smulg lumea vegetală unei profunde nedreptăți. Sub pretextul că plantele nu se miscă şi nu fac zgomot, mulți nu le consideră drept ființe vi. Cel mult, ni le reprezentăm ca pe nişte animale imobile". Nu înțelegem nimic din lumea aceasta de care noi depindem fizic, prin prisma fotosintezei, vegetalul permițându-ne să respirăm, oferindu-ne oxigenul. ,,Un copac este în realitate o uzină de epurare. Iar plantele pot fi considerate drept depoluatori naturali. Nu vreau să şochez dar cred că plantele au evoluat mai mult decât noi, au mers mult mai departe în calea lor decât am făcut-o noi". Potrivit lui Hallé, nu atât ignoranța cât falsele reprezentări nedreptățesc lumea vegetală.
,,Să privim pădurile primare ecuatoriale. Ne imaginăm o pădure luxuriantă, plină de vegetație şi de liane în care nu putem avansa decât cu ajutorul unei macete. E complet fals! Există o urmă distinctivă acolo pe care poți foarte bine chiar rula cu bicicleta. Pe sol nu e nimic cu excepția cimitirului de frunze. Pentru un motiv simplu: aproape că nu există lumină sub copaci. Totul se petrece la înălțime, la întâlnirea dintre pădure şi atmosferă. Grație amestecului excepțional al apei, luminii şi temperaturii ecuatoriale, aici avem un record absolut al numărului de specii.

A gândi făra creier
Ce este o plantă? ,,În primul rând este o suprafață de captare a energiei." La animal, organele care recepționează energia sunt mult mai numeroase, dar sunt situate la interior, în tubul digestiv, în vreme ce la plante ele sunt exterioare. Atent la forma şi la arhitectura plantelor, Hallé avansează o ipoteză provocatoare: ,,O anumită omologie funcțională uneşte suprafața internă şi digestivă a animalului cu suprafața externă şi asimilatoare a plantei în aşa manieră încât ne putem reprezenta animalul ca pe o plantă care s-ar întoarce asupra ei înseşi îngropându-şi frunzele şi rădăcinile în tubul digestiv, iar planta ca pe un animal care îşi poartă măruntaiele ca pe o haină." O comparație care ne permite să înțelegem mai bine de ce planta îşi administrează mai bine energia decât o face omul sau animalul. Noi ne absorbim energia intermitent şi într-o cantitate mult prea mare, ceea ce ne constrânge să eliminăm o masă considerabilă de deşeuri, naturale sau artificiale. ,,Animalul e un predator care se hrăneşte urmărindu-şi prada şi lăsându-si în urmă excrementele. Planta captează energia în permanență fără a-şi agresa prada. Ea se hrăneste din lumina solară care e inepuizabilă şi îşi stochează propria energie pentru a creste în înălțime." O gestionare mult mai echilibrată a energiei din care ar fi bine să ne inspirăm: ea permite anumitor arbori a trăi mii de ani. Cel mai batrăn are astăzi 42 000 de ani.

Putem spune că plantele sunt inteligente?
,,Termenul inteligență nu e cel potrivit, inteligența fiind capacitatea de a face o alegere între mai multe soluții cu riscul unei erori. Plantele nu se înşală însă niciodată. Priviți maniera prin care îşi găsesc lumina în pădure. Planta va căuta informația, o va recupera şi va adopta în consecință cel mai bun comportament. Fără a face vreodată cea mai mică greşeală. Şi fără intermedierea unui organ specializat în tratarea informației. Totul se întâmplă ca şi cum ea ar gândi fără a avea un creier." Această inteligență ,,în act" a plantelor se remarcă totodată şi în comunicarea care se desfăşoară între ele. ,,Plantele îşi vorbesc. Şi țin cont una de cealaltă." Vorbim chiar despre o ,,timiditate" a arborilor. ,,Nu ştim de ce, dar o constatăm. Arborii sunt mult mai rezervați în creşterea lor atunci când vecinii aparțin aceleiaşi specii." Durată de viață mult mai îndelungată, mod de viață echilibrat, inteligență practică, respect față de ceilalți...,,Plantele mi se par mult mai civilizate", nu ezită să concluzioneze Francis Hallé.

O imagine mai puțin fermecătoare şi mult mai haotică a naturii descoperim interogându-l pe Pierre-Henri Gouyon, profesor la Muzeul de Istorie Naturală, specialist în Darwin şi în teoriile evoluției şi autor al lucrării Harmonie de la Nature à l'épreuve de la biologie (Inra,2001) ,,Viul nu este un ordin stabil, afirmă el, ci un sistem în dezechilibru permanent. Dacă e să reținem un singur lucru din teoria darwinistă a evoluției, aceasta ar fi ideea divergenței. Problema, precizează Gouyon, este că noi tindem să realizăm o lectură ,,creaționistă" a teoriei evoluției. ,,L-am înlocuit pe Dumnezeu cu evoluția. Se spune: evoluția a creat speciile...şi la final ea a creat omul. Nimic mai fals. Specii diferite, precum leul şi tigru se pot reproduce. Şi apoi, ultima specie apărută nu este omul ci țânțarul din metroul londonez."

Fixitate şi dinamism
Potrivit lui  Gouyon, această reprezentare fixistă asupra naturii se întâlneşte pretutindenea: de la industria OMG care vrea să breveteze şi deci să fixeze ansamblul plantelor cultivabile, dar de asemenea la câțiva apăratori ai naturii care vor să conserve natura prin înghețare. ,, În arhipelagul Svalbard din Norvegia, pe insula Spitzberg, ecologiştii sunt pe cale să aşeze toate semințele tuturor plantelor cultivabile din lume într-un frigider subteran, un seif mondial al grânelor. Ca şi cum semințele existente ar fi rezultatul unei creații definitive şi nu ceva aflat într-un proces perpetu de constituire. Biodiversitatea este însă o realitate dinamică şi e total greşit să credem că o vom salva înghețând-o." Gouyon contestă ideea de puritate genetică, abandonată de om dar nu şi de plantă sau de animal. ,,Diversitatea este carburantul naturii." Din fața dinamismului actual al îngropării diversității sub impactul acțiunii omului nu vom scăpa, spune Gouyon, făra a pune în funcțiune motorul diversității genetice.
Imaginea bogată a lui Francis Hallé asupra pădurii primare, plămân natural şi inteligent al Terrei care trebuie protejată de incursiunile omului şi cea a laboratoarelor diversitații, singurele capabile să reconstruiască biodiversitatea, propusă de către Pierre-Henri Gouyon - sunt două reprezentări diferite, nu şi incompatibile, ale echilibrului necersamente dinamic specific Naturii care ni se oferă.

Cu picioarele pe Pământ

În ultimul său eseu, filosoful Bruno Latour reia şi rafinează faimoasa ipoteză Gaia care face din planeta noastră un sistem viu.

În ultima dumneavoastră carte luați în serios ,,ipoteza Gaia" formulată de către James Lovelock în 1970. Îl comparați chiar pe Lovelock cu Galilei.
Bruno Latour: Munca unui filosof, cred, este de a citi cărțile cu atenție, de la început până la sfârşit - ceea ce puțini oameni mai fac. Ceea ce m-a interesat la acest autor a fost faptul că a formulat cu rigurozitate o evidență pe care alții doar au presimțit-o: Terra nu e inertă. Iată descoperirea sa. Cu alte cuvinte, mediul înconjurător nu este un univers pasiv pentru ființele care tind să-i supraviețuiască. Din contră, mediul este în întregime traversat de viu. Exemplul cel mai evident este compoziția atmosferei: oxigenul pe care-l respirăm este produs de plante, prin fotosinteză.
Apoi, fitoplanctonul marin emite aerosoli de natură organică şi sulfură de dimethil din care se formează picăturile de apă care dau naştere norilor şi precipitațiilor. Ştim de asemenea că învelişul pădurii amazoniene modifică compoziția chimică a norilor; Amazonia conține o enormă masă de ceață dedesubtul ei care joacă un rol major in reglarea termică a Terrei. Am descoperit recent micro-organisme care trăiesc până la 4 kilometrii în adâncime, în porii rocilor vulcanice, la temperaturi ridicate - ea însăşi o zonă propice vieții pe care biologii o numesc ,,zona critică", mergând până la adâncimi la care nici nu gândim. Ceea ce am crezut neînsuflețit - aerul, norii, rocile - e de fapt saturat de viață şi într-o permanentă transformare. Aceasta este ipoteza Gaïa.

Lovelock spune uneori că Gaïa este binevoitoare şi că protejează viaţa. Sunteți de acord?
Absolut deloc, şi din punct de vedere filosofic, de aici porneşte problema. Pentru mine, genialitatea lui Lovelock este aceea de a fi sesizat faptul că mediul înconjurător e animat şi modificat de organisme vi. Dar foarte rapid, anumiți cititori ai săi, şi adesea el însuşi, au mers mult mai departe: au dedus că Terra ar fi vie în sensul că ar constitui ea însăşi un mare organism sau o ființă. Greşeala conceptuală, după mine, este de a imagina că istoria vieții pe Terra ar fi dirijată, că ar urma calea unui destin, că s-ar afla sub protecţie cvasi-divină. Dacă spuneți ca Gaïa e o entitate în sine, un organism gigantesc şi că este binevoitoare, nu sunteti foarte departe de Providența divină. Dar eroarea de față e frecventă pentru că oamenii de ştiință, biologii în particular, nu dețin cu adevărat un concept alternativ Providenței. De aceea, atunci când încearcă să tragă concluziile generale ale cercetărilor lor, recad adesea într-o viziune religioasă a lumii şi teologia lor e una rudimentară, cum puteţi vedea, caricaturală.

Aşadar Gaïa nu este binevoitoare?
Nu are niciun sens să acordăm Terrei sentimente sau intenții de acest tip. Vă reamintesc că în mitologia greacă Gaïa e o zeița teribilă. Ea dă naştere lui Cronos, dar şi unei mulțimi de monştrii - ciclopi, Titani, precum şi altor crearuri cu cincizeci de capete şi o sută de brațe...De altfel ea se comportă foarte rău şi reuşeşte să încurajeze rebeliunea lui Cronos contra tatălui său, apoi cea a  nepotului său Zeus contra lui Cronos. Citirea acestui mit trebuie să ne pună în gardă atunci când vorbim despre ipoteza Gaïa. Oricum, să nu uităm că în cele din urmă avem de-a face cu un mit.

De o manieră mult mai ştiințifică, putem arăta că procesul de dezvoltare a vieții pe Terra a fost unul haotic. Când cantitatea de oxigen a crescut puternic în atmosferă - acum 2,2 miliarde de ani - toate formele de viață care depindeau de CO2 şi de sulf au fost distruse.
Da, acest eveniment a fost numit ,,marele moment oxidant"

Pornind de la Gaïa, al doilea concept care inspiră şi hrăneşte gândirea dumneavoastră e acela de Antropocen
În august 2012, al 34-lea Congres Internațional de Geologie care s-a ținut la Brisbane, în Australia, a fost marcat de o dezbatere aprinsă: geologii sunt şi astăzi în dezacord asupra introducerii oficiale a unei noi ere pe scara timpului geologic. Această eră se numeşte Antropocen. Ideea este aceea de a găsi un nume nou pentru a descrie faptul că anumiți compuşi chimici inediți, produşi ai activității umane, sunt pe cale a se sedimenta în sol. Altfel spus, umanitatea nu doar că se găseşte în situația de a schimba climatul, ea exercită un impact şi asupra rocilor. Noutatea legată de Antropocen este ideea  de ,,Mare Accelerare" propusă de anumiți geologi: spre dosebire de toate celelalte ere geologice anterioare (Paleozoic, Mezozoic, Neozoic) care s-au întins pe o durată foarte îndelungată de timp, Antropocenul corespunde unei schimbări a compoziției solului survenită într-un foarte scurt timp, de câteva secole numai. E în sine un fapt stupefiant.

Philosophie Magazine, mensuel, nr.94, Novembre 2015