Viaţa Domnului Leguat

(Nicolas Cavaillès)

Suntem pe valea râului Veyle, în comitatul Bresse, la Saint-Jean-des-Aventures, undeva în Alpi. Aici începe viața domnului Leguat, mă rog, a mezinului François. Timpul se scurge repede dar cu bună ştiinţă, ca şi cum s-ar îndrepta spre ceva sigur. La 26 de ani va prelua frâiele întregii familii, a domeniul de la Sauzey şi a bunurilor sale. Gentilom de provincie, se descurcă strălucit în afacerile cu arendaşii, cu morarii şi păstorii din împrejurimi. Domnul Leguat devine astfel…nobil. Numai că el e un nobil protestant şi acesta se cheamă că vântul istoriei celei mari se va abate năpraznic asupra micii sale poveşti.
    Vin vremuri când oamenii sunt încolțiți şi loviți din toate părțile: de Veyle care iese des din matca lui înecându-i, de ciumă care se abate odată la trei-patru ani, de crima îngrozitoare pe care ținutul o consemnează anual, de foamete, de taxa pe sare şi de alte biruri care fac ca viața să fie ceva nu tocmai la îndemână. Şi în cele din urmă vântul sălbatic al istoriei va aduce scânteia aceia care va pune foc lumii şi aceasta se va prăbuşi: când zgomotele profane ale unora (catolicilor) vor tulbura predicile şi liniştea celorlalți (calviniştilor), capelele şi liturghia celor dintâi vor fi profanate de urina celor din urmă; apoi cimitirile protestanților vor fi fost cofiscate şi morții lor împrăştiați prin glod. O parte a Franței se ridică acum împotriva celeilalte, doborând-o...este începutul vânătorii de oameni. Protestanții sunt scoşi în afară, în afara legii (edictul de la Fontainebleau) şi nevoiți să plece. Anii 1687 şi 1688 sunt ani ai exodului, ai fugii în Elveția sau în Prusia, iar pe domnul Leguat, ei bine pe domnul Leguat îl regăsim acum în mijlocul valurilor nesfârşite de fugari: nu are nimic, nici măcar bagaje; el se îndreaptă însă către Țările de Jos, fără nădejde, cătrănit şi hăituit: doar puterea de a merge mai departe şi instinctul rătăcirii îl mai animă.
    Abia de aici înainte s-ar zice că începe adevărata viață a domnului Leguat, când sensul ei s-a risipit cu totul, definitiv, când viitorul nu mai înseamnă nimic şi nu mai e nevoit să îngrijească de ceva anume. Nu de aceea se spune că singura preocupare a omului care a pierdut totul este aceea de trece de acum înainte dincolo, în moarte, cât mai uşor şi mai liniştit cu putință ?
Dar Olanda nu-i o mamă a acestor orfani ai istoriei cum nici Amsterdamul nu-l primeşte pe Leguat cu brațele deschise; din contră, vedem un om adăpostindu-se prin docuri, ferit, căutând numai capătul, capătul zilelor şi al nopților negre, sumbre şi jilave.
Țara aceasta nu-i o mamă dar faptul de a fi totuşi o putere colonială, ei bine asta nu e ceva care să se uitate, aşa încât le oferă acestor năpăstuiți, cu atâta generozitate, şansa unui destin glorios: insulele din Oceanul Indian, iată Paradisul aşteaptându-şi copiii civilizatori!
    La 10 Iulie 1690 Leguat are peste cinzeci şi doi de ani şi etatea sa, singura dealtfel, îl aşează în postura de şef peste un grup de oameni temerari: sunt doisprăzece la număr şi cu toții alcătuiesc echipajul Rândunicii (Hirondelle), o mică dar rapidă fregată care părăseşte în acea zi de vară portul olandez. Misiunea Rândunicii este de a deschise şi de a  pregătii calea coloniştilor. Despre oamenii ei vârsta spune totul: 12 ani, 18 ani, 20 de ani, 23, 26, 27...32...toți tineri francezi: normanzi, bretoni, picarzi, alsaci ori lyonezi angajați împreună într-o aventură mai degrabă inconştientă, unde pericolul morții va constitui până la capăt factorul dominant, hotărâtor.
Chiar dacă pe punte tinerii mateloţi îşi vor fi risipit fulgerător liniştea, lăsând vrajba să se instaleze în sufletele şi-n năzuințele lor, Rândunica şi veteranul scutier Leguat vor traversa apele parcă veşnice ale Oceanelor fiind zăriţi în dreptul coastelor britanice (insulele Shetland), în Canare, la Capul Verde, apoi vor fi atingând Ecuatorul, Tropicul Capricornului, sudul cel mai de jos al Africii (Cape Town) şi tot aşa...până la destinația lor ireală.
    Când necuprinsul, orizontul, cerul şi adâncurile, când ziua şi noaptea vor fi apă şi numai apă, când mâinele, ceasul de azi şi amintirea de ieri tot apă vor fi, când nimic nu va mai putea fi salvat din calea apei şi toate numai din ea îşi vor închega chipul, când la acestea se vor adăuga vânturile sălbatice şi valurile de zece ori mai înalte decât Rândunica - atunci urâtul mărilor şi al oceanelor vor pune stăpânire cu disperare pe ființele lor, un urât marin ca un demon desprins dintr-o apocalipsă acvatică. Atunci vor simți şi vor vedea cu ochii lor ceea ce vrea să însemne întunericul cel din afară şi scrâşnirea dinților. Dar Iadul îi va expulza din propriile lui măruntaie atunci când Insula...Insula Rodrigues se va naşte în acea zi din nimic...o Insulă pe care Leguat va pune piciorul încercând, vreme de un an, să o înțeleagă, s-o cultive, să-i numească fiecare firicel de iarbă spre a o putea stăpăni.

Edenul se va dovedi însă mai puternic decăt omul: ceea ce fusese o debarcare salvatoare, providenţială şi triumfătoare se transformă într-un naufragiu interior amar: sunt prea tineri pentru a permite Insulei ultimul cuvânt, ultima cucerire, geografia cea de pe urmă...nimeni nu vrea să aştepte moartea aici, nimeni cu excepția domnului Leguat.

Ceea ce se va întâmpla însă de acum înainte în povestea noastră ține de putința sau de neputința locuirii propriei singurătăți, de josnicia civilizației occidentale, de nostalgia vieții sălbatice, de arta povestirii propriului destin şi, în mod esențial, de împăcarea cu acesta.
    Viața Domnului Legaut chiar a existat. Undeva la 1707 el însuşi a aşezat-o în scris, apărând simultan în limbile engleză şi franceză. Aceste lucruri se întâmplau oricum pe vremea unor oarecare Daniel Defoe, Jonathan Swift şi Jules Verne!
Dacă mergeți astăzi într-unul din golfurile Insulei Rodrigues sau dacă vizitați rezervația de țestoase uriaşe de acolo ori vă plimbați prin sătucul francez Saint-Jean-sur-Veyle, pe strada principală (strada şcolii şi a bisericii care coboară sigur până la râu) veți vedea că toate se numesc la fel : François Leguat!
Povestea aceasta este un omagiu!

Nicolas Cavaillès, Viaţa Domnului Leguat, ed. Humanitas, Bucureşti, 2015