QUIMERA

(Paul Ţanicui)

    Am citit Quimera lui Paul Țanicui pe nerăsuflate. Am stat lângă Mauro însoțindu-l pretutindeni, la fiecare pas, din atelierul auto improvizat la parterul casei de cel care îi fusese cândva tată şi până dincolo de ocean, în Lumea Nouă, a internatului catolic şi a New York-ului grandios. Quimera ar putea fi un bildungsroman; asta dacă Mauro şi-ar afla împlinirea spre final, dar lucrurile nu stau întocmai: viața aici apartine unui destin dintre acelea care nu-ți sunt scrise în frunte ci puse exact sub tălpile cu care păşeşti! Ceea ce complică totul şi face ca libertatea să fie mereu în chestiune, interogată, disputată şi salvată (ori nu) cu fiecare experiență trăită, cu fiecare colț de stradă traversat. Nimic nu-i pică lui Mauro din cer, poate numai încercările, lungul şir de încercări prin care parcă mai mult i se ia şi prin care, el însuşi, şi tu, ca însoțitor al său (pentru că această lectură nu poate fi asumată altfel decât personal) ajungi să înțelegi un adevăr vechi: că reuşita în viața aceasta are o natură sisifică, că ne găsim în permanență într-o lume unde urcuşul poate deveni oricând o prăbuşire. Povestea lui Sisif este tragică, spunea Camus, tocmai pentru că eroul este conştient. Dar la Mauro există copilăria, acel înveliş, acel univers capabil de a vindeca tragismul şi de a-l feri pe erou de întunericul deznădejdii.
     Quimera este în definitiv o poveste despre cum rămâi singur, singur înaintea vieții dar şi a morții. O poveste scrisă şi învelită cu grijă într-un ezoterism profund, într-o atmosferă tainică, străbătută de o lumină apofatică care cade peste toate lucrurile acestea profane, misterios şi tremendum.
     Unde suntem în această carte, e greu de spus: cert este că pornim din străzile unei copilării amare în care tatăl alunecă încet dar sigur către moarte, orbit de alcool, iarbă şi maşini, în vreme ce mama, adulteră, dispare în repetate rânduri,  trăgând după sine uşa grea a abandonului. Apoi apare o altă stradă, strada pe care spirala timpului o perforează direct în inimă eliberând fantoma unui restaurant de noapte în care indivizii vin să se amuze dinaintea unei cutii muzicale vii, a unui tonomat uman capabil să le satisfacă orice dorință. Este nimeni altul decât Mauro, cel înzestrat cu darul îngerilor dar gol ca o nălucă, ca o himeră cântătoare.
Himerei căreia i se cere acum să cânte orice, să cânte totul, de la romanțe la cântece patriotice, de la arii de operă la cântece religioase, balade, valsuri, tangouri, cântece vechi cu tradiție, rumba catalana, cantes de ida y vuelta, bulerías şi alte cante flamenco, canțonete, madrigaluri, cântece de nuntă, de cătănie, de jale sau de sărbători, de dragoste sau ură.
Şi abia acum, prin această muzică catalană, prin acest cântec andaluz, pare că istoria noastră prinde rădăcini. Suntem deci pe un tărâm iberic; dar îndoiala persistă, încă nu putem fi siguri că apartamentul acela mizer (ale cărui camere înguste sunt despărțite nu de pereți ci de cearceaşuri) unde Mauro îşi va regăsi mama, acest apartament din Oraşul Vechi, nu este cumva situat în Centrul nostru Vechi. Ar putea fi. Paul Țanicui, asemenea unui magician al spaţiului şi al timpului o ştie foarte bine!
     Dar povestea continuă, oprindu-se puțin în loc la un moment dat, atunci când pătrundem în lagărul unei copile orfane şi abia trecute de 14 ani pe care Madame o ajută să se prostitueze. Aurelia ia lucrurile aşa cum sunt şi trage nădejde că viața va avea totuşi grijă de ea. Să fie Aurelia şi Mauro învelişurile aceleiaşi inimi, foițele aceluiaşi creier, straturile unei singure ființe a cărei soartă, să nu uitam, se găseşte sub propriile ei tălpi şi nu scrisă undeva în frunte?
     Istoria înaintează încă şi mai departe unde descindem în curtea interioară a unei biserici catolice, mai exact într-un internat spartan de o sărăcie lucie: căni din tablă înverzite de atâta folosință, duşuri reci şi zgârcite din care apa se scurge într-un firicel de ac, frigul stranei, sandalele cu două numere mai mari, şi multe altele care însă lui Mauro îi plac şi pe care le va socoti întotdeauna ca fiind bune. Este locul unde copilăia îşi va trăi aventurile ei insolite (evadarea în camera plăcerilor şi a dorințelor de tot felul, aşezarea înainte mesei cu zaruri mereu impevizibile ori chiar asumarea castelor pedepse) - locul unde scrisul va ieşi acum la iveală ca un har ascuns. Scrisul care nu-l va trăda şi nu-l va abandona niciodată pe Mauro, aşa cum oamenii o vor face, în repetate rânduri.
     Când fiul şi mama sa vor lua cina, pentru ultima oară, atunci, la lăsarea serii, pe colinele din Montjuïc (acest tărâm catalan cu gust de  tartă cu smochine) - abia acum vom şti cu adevărat unde ne aflăm! Este Spania, iar mama şi profilul ei se vor pierde treptat în acea seară; până dimineața nimic nu va mai rămâne din ea, doar amintirea unui trup cald şi perna ei, goală; dimineața în care hălăduind pe străzile Barcelonei, paşii destinului îl vor călăuzi pe Mauro către ocean, şi de aici, cum spuneam, către Lumea cea Nouă.
     America nu-l va primi însă cu brațele prea larg deschise; va trebui să lupte pentru supraviețuire, să primească lovituri şi să dea altele la rându-i, să învețe cum se ambalează cafeau, din saci direct în pungi frumos etichetate, cum misiunea Sfântului Anton este un paravan al contrabandei şi al erotismului clandestin, cum prietenia e singurul lucru sfânt de pe lumea asta şi cum vocea sa, da, chiar vocea sa, avea puterea de a-i aduna pe oameni, de a-i strânge în jurul unui altar părăsit. 

     Poate că Paul Țanicui a vrut să facă din Quimera imaginea unei copilării salvate, a unui timp universal, recuperat. Şi a reuşit cu atât mai mult cu cât privirii de deasupra paginilor, pagini care se succed cu nerăbdare, i se dezvăluie o lume familiară, insolită, pe care fiecare va şti să o recunoască şi să redescopere înăuntrul ei lucruri atât de uitate, de pierdute, atât de rătăcite.
     Există o voce a înțeleptului care traversează toată această aventură umană şi pe care Mauro o aude de fiecare dată atunci când căderea pare iminentă, când prăbuşirea amenință cu hăul. Ea spune atunci aşa: când suntem împăcați, faptele noastre vorbesc de la sine. Nu te irosi. Nu căuta să înțelegi ce nu e de înțeles. Încrede-te în steaua ta şi ea îți va arăta încotro ți-e drumul. Lasă zilele care ți-au rămas să-ți umple viața. Păcatul...ei bine păcatul dragul meu e al celor care nu se căiesc şi n-au făcut-o nicioată. Dumnezeu a dat, tot El a luat, dar a luat de fiecare dată ca oamenii să învețe să primească...să nu uiți asta.
Este vocea care străbate şi care se aude din întreaga Quimeră, care face ca viața, în tragismul ei, să fie bună, adică nelipsită de sens, un sens pe care Mauro îl bănuieşte numai şi lăsându-se purtat de uimire, departe de Rambla lui, acolo în inima Americii...unde poate că era ceva în aer...se simte fericit!
Trebuie deci să ni-l imaginăm pe Mauro fericit!

Paul Ţanicui, Quimera, ed. Humanitas, Bucureşti, 2015