Despre Ierarhiile Divine

(Madeea Axinciuc)

    Aceasta nu este o carte despre îngeri. Este mai degrabă un studiu asupra condițiilor de posibilitate ale lumii care populează să spunem aşa, spațiul dintre imanent şi transcendent, dintre aici şi dincolo, dintre Unul şi Multiplu.
     Primele pagini (alcătuite sub forma unui Cuvânt Înainte) au caracter metodologic, vin să descrie ceea ce s-ar putea numi ,,bunul simț academic" şi anume amenințarea şi pragul părelniciei pe care orice studiu şi carte nou apărută trebuie să îl treacă. Şi nu doar părelnicia amenință autenticitatea unei scrieri ci mai ales plagiatul, cel comun (din păcate intrat astăzi în categoria banalului) dar cu atât mai mult cel academic: furtul, preluarea artificială a unui discurs, a unui întreg limbaj. Prin aceasta plagiatul academic este cu atât mai nociv şi mai deplorabil cu cât pretinde autenticitate printr-o dublă falsificare, a cărții şi a autorului ei. Plagiatul academic (clonarea limbajului sau limbajul clonat, asumat prin imitație) neagă virtutea fundamentală a limbajului în general şi a celui de specialitate în particular - anume valoarea de instrument aflat (firesc) la îndemâna cercetătorului (autorului) şi apărut în contextul unei căutări şi a unei aşteptări naturale din partea sa. Cu alte cuvinte, nu poți pretinde cunoaşterea într-un domeniu, spiritul critic, pertinența argumentării şi autencititatea (sinceritatea) acolo unde nu te-ai cufundat în prealabil, dacă nu ți-ai asumat din interior temele, subictele, metodele şi valorile a ceea a ceea ce studiezi şi despre care pretinzi că vorbeşti.
Ori domeniul filosofiei religiei sau studiul religiilor în general presupun cu atât mai mult o asfel de sinceritate.
     Acestor lămuriri preliminare, esențiale, le urmează Prima introducere în care autoarea expune miza cărții de față. Asadar, avem de-a face cu o abordare care va porni din teritoriul filosofiei religiei şi al religiilor comparate, deschizând discuția cu privire la sensul şi dinamica ierarhiilor divine aşa cum apar acestea în diverse tradiții religioase şi filosofice. Primele întrebări care vor apărea sunt urmatoarele: poate fi aşezat fenomenul religios în concept? Cum e cu putință studiul academic al Sacrului? Care sunt metodele potrivite abordării şi înțelegerii fenomenului religios?

    Se impune clarificarea din start şi a unei importante precauții metodologice, anume cea legată de convenționalitatea limbii şi a oricărui limbaj de specialitate, mai exact conştientizarea faptului că întotdeauna, abordarea ştiințifică a fenomenului religios se va face cu rest (ceva va scăpa întotdeuna conceptualizării, rămânând în afara formei cuvântului) tocmai datorită naturii apofatice a obiectului către care ne îndreptăm. La aceasta precauție metodologică se adaugă o alta: cercetarea fenonenului religios prin aplecarea asupra altor tradiții religioase şi de gândire, altele decât cea europenă (în care am crescut şi cu care suntem obişnuiți a privi şi a înțelege lumea) va fi întotdeauna marcată de subiectivitatea matricei, a filtrului şi a formelor acestora de gândire pe care ni le-am format deja. Cu alte cuvinte, geografia Sacrului este tributară subiectivități specifice a privirii.

     În cea de A Doua Introducere, Madeea Axinciuc punctează o critică la adresa ştiinței moderne şi a peisajului ştiințific actual care a compromis ideea bunăstării omului prin reducerea acesteia la bunăstarea economică, materială, fizică, marginalizând importanța disciplinelor umaniste şi importanța lor în cunoaşterea de sine a omului.
De unde venim, cine suntem şi încotro mergem - au devenit întrebări cel mult secundare, nepotrivite, de catacombă.

Despre Sacru

    Un prim capitol al lucrării este consacrat ideii Sacrului aşa cum a fost aceasta clasicizată prin abordările lui Rudolf Otto şi Mircea Eliade. Dar pentru Madeea Axinciuc, esența şi obiectul acesta fundamental al oricărui fenomen religios, Sacrul, necesită a fi reevaluat şi recontextualizat. Ambii autori vorbesc despre sacru şi manifestările sale ca fiind net disticte de cele ale profanului, dar fără a se numi care sunt respectivele granițele dintre cele două fenomene. Se subînțelege numai, constată autoarea, că aceste granițe se instituie subiectiv (în funcție de experiența religioasă a fiecăruia dintre noi şi implicit de capacitatea de a avea o asemenea experiență); în plus, acordându-se importanță sporită manifestărilor sacrului, se neglijează reversul, anume universul profanului şi manifestările sale în raport cu acelaşi fenomen religios.

Problema Ierarhiilor

    Este uimitor faptul că indiferent de situare, indiferent de ce tradiție religioasă sau de gândire am aborda, tema ierarhiilor divine, a ordonării ierarhice a lumii (de la Unu la Multiplu) este omniprezentă. Astfel, se disting două tipuri universale de reprezentare a ierarhiei: cea axială şi cealaltă, concentrică. Potrivit primeia, lumea este ordonată în trepte, pe un traiect vertical, între un sus şi un jos, mişcarea angajată fiind cea de ascensiune. Pe de altă parte, reprezentarea concentrică implică ideea de centru al lumii în jurul căruia se ordonează celelalte trepte (sfere), mişcarea fiind aici nu de ascensiune, ci de apropiere către centru.
     De aici am putea concluziona în felul următor: în timp ce un discursul religios construit pe reprezentarea axială a ierarhiei va pune accentul pe exterioritatea lumilor, acordând fluiditate timpului (Dionisie Areopagitul), un altul, aşezat pe reprezentarea concentrică va favoriza interioritatea acestora, acordând fluiditate spațiului (tradiția iudaică, cea hindusă).
Dar delimitarea aceasta între axial si concentric este în realitate una strict metodologică, afirmă autoarea: în definitiv, cele două reprezentări sunt complementare şi coincid privite sub semnul principiului.
     Să reținem aici că ierarhiile şi modul de reprezentare al acestora vorbesc despre necesitatea unei deschideri între om şi divinitate şi a relației stabilite astfel. Religia este cea care mediază această deschidere, religie înțeleasă ca re-ligie, adică ca refacere a legăturii cu divinul, potrivit înțelesului etimologic. Iar refacerea legăturii se realizează, în tradițiile religioase care sunt construite pe reprezentarile exiale, prin treptele urcării, ale ascensiunii sufletului precum şi prin treptele coborârii, ale întrupării divinului. Mişcările sunt sincrone, cum se arată: în timp ce sufletul urcă, divinul se manifestă.
De altfel, problemei mişcării în interiorul ierarhiilor divine, cartea de față îi alocă o atenție deosebită.

Mişcarea

    În primul rând sunt evidențiate cele trei mari cadre de manifestare ale prezenței divine: (1)reprezentări sub forma viziunilor sau a viselor; (2)epifanii, adică prin mijlocirea unui loc, lucru sau ființe, toate exterioare propriului trup; (3)prin intermediul propriului trup, transfigurat acum prin experiența mistică.
     Beneficiind de fundamentul tradiției filosofiei antice, a celei aristotelice şi neoplatoniciene, gândirea Evului Mediu stabileşte doua tipuri de mişcare: cea fizică, a corpurilor şi cea a sufletului. Cea dintâi este o deplasare spațio-temporală implicând schimbarea locului (spațiul) şi pe cea a stării (devenirea), în vreme ce mişcarea sufletului nu este tributară materiei implicând cu totul alte coordonate: privirea interioară, gândul, emoția, trăirea, intenția, atenția. Această din urmă mişcare, a corpului ne-material, sufletesc este specifică ființelor angelice fiindcă ,,îngerul nu face altceva decât să Îl laude pe Domnul, bucurându-se de El şi împlinind voia Lui" potrivit tradiției religiilor abrahamice. De altfel putem constata că mişcarea aceata interioară este prezentă în toate celelalte tradiții religioase atunci când vorbim despre tehnici de concentrare şi de meditație.

Ierarhia şi Unu

    Ierarhia există şi se legitimează, se justifică prin raportare la Unul, la Principiul întemeitor a toate. Mai exact, spune autoarea, avem de-a face cu o consecință a (auto)exilării, a depărtării față de Unu: o anume întoarcere a priviii ce poate îmbrăca forma căderii sau a  rupturii cvasi-ireversibile (imaginea diavolului din religia creştină).
     Deşi este temei al ierarhiei, deşi se manifestă şi este prezent (în chip paradoxal) în fiecare treaptă/sferă a ierarhiei şi în întregul ei,  Unul nu trebuie înțeles ca parte a acesteia; fie că discutăm despre ,,ultima treaptă" (abordarea axiologică) sau despre ,,centru" (în viziune concentrică)  - Principiul se găseşte dincolo de acestea, fiind complet indeterminat. Sau potrivit unei metafore consacrate, Unul este prezent pretutindeni şi nicăieri, cu centrul peste tot şi circumferința niciunde. Natura Unului, ca Unu, ca Principiu face ca El să rămână transcendent oricărei existențe şi deci oricărei reprezentări: este mai presus de orice afirmație şi de orice negație (Dionisie Areopagitul).
     Limbajul acesta apofatic, simbolic se păstrează şi la nivelul reprezentării ierarhiilor fiindcă orice am spune despre forma şi structura acestora, spunem prin simbolizare: treptele sau sferele nu urmează una celeilalte, nu există un început şi un capăt al uneia de unde o alta să pornească, iar trecerea nu se face secvențial. Imaginile au doar o funcție simbolică, geografia acestor lumi sustrăgându-se formelor de percepție umană.

Despre statutul religiilor

    O altă temă cardinală a discursului filosofic consacrat fenomenului religios este cea a statutului religiilor şi a relațiilor dintre acestea. Se atinge aici subiectul nevralgic al autorității, mai exact al imaginii de lagăr al minții în care ne găsim atunci când discutăm în termeni de religii superioare, religii înalte, sau de evoluție a spiritualității religioase. Ei bine, nu există religii sau tradiții religioase, spune autoarea, unele mai înalte decât altele sau superioare; la fel cum nu există religii involuate sau primitive.  Mai mult, este ilegitim să discutăm despre superioritatea religiilor monoteiste (abrahamice) înaintea celor politeiste. Conținutul teologic al unei religii nu constituie un element de supremație ci poate fi, din contră, un semn al decăderii acesteia dacă privim lucrurile prin prisma destinului ,,marilor civilizații".
     În esență, o religie este autentică atunci când oferă o cale de desăvârşire spirituală. O cale care poate fi potrivită sau nu, dar în niciun caz superioară altor căi. La fel trebuie înțeleasă desăvârşirea spirituală: treptele acesteia nu sunt mai înalte într-o religie decât în alta; ele sunt doar diferite de la un univers religios la altul şi de la om la om. Aşadar indiferent de situarea sa spirituală, omul are aceeaşi şansă la desăvârşire. Există o ierarhie divină dar nu există o ierarhie a religiilor!
     În ceea ce priveşte prejudecata monoteistă, neajunsul şi pierderea majoră provine din neputința de a surprinde şi de a înțelege însăşi natura divinului, ale cărui manifestări sunt întotdeauna diverse şi imprevizibile şi care depăşesc cadrele consacrate, canonice. La fel, într-un lagăr al gândirii politeiste de data aceasta, taina euharistiei poate părea în ochii celui ce nu înțelege, un ritual primitiv sau idolatru.
     Revenind la monoteism: pentru Madeea Axinciuc, el nu se justifică prin niciun argument fiind complet nelegitim prin raportare la universalitatea fenomenului religios, a Sacrului. Textele, teologiile, doctrinele, ritualurile, nu constituie argumente suficiente pentru legitimarea fenomenului religios drept monoteist.
Observăm cum în tradiția culturii europene, paradigma monoteistă a condus la insituirea unei ierarhizări a religiilor, cele abrahamice (creştinismul, iudaismul şi islamul) fiind de la sine* superioare celorlalte, politeiste, păgâne. Uşor de adăugat acestei prejudecăți intoleranța religioasă şi forța militară (violența) pentru a obține prețul monoteismului în istorie.
     Religiile, spune autoarea, indiferent unde apar şi se dezvoltă, pornesc de la o experiență umană universală, cea a trăirii fenomenului religios, a întâlnirii cu Sacrul, aşa încât Unul este deschis pentru orice religie. În plus, calitatea de monoteism nu ține de doctrina unei religii ci provine din desăvârşirea pe care o poate atinge credinciosul în trăirea Sacrului, în unirea cu Acesta. Budda nu a fost buddist, la fel cum Hristos nu a fost creştin şi nici Mahomed musulman! O discuție despre statutul religiilor, despre relațiile şi dialogul dintre ele în prezent, trebuie să pornească de la evidența mai sus amintită.
     De altfel, ultimele capitole ale cărții sunt consacrate acestei teme, a posibilității unui dialog autentic astăzi între religiile lumii având drept scop realizarea a ceea ce s-a numit ,,pacea religiilor". Ecumenismul va putea depăşii cadrele formale şi sterile în care este închis în prezent devenind realitate abia atunci când vom şti să renunțăm la prejudecata monoteistă şi supremația doctrinară, atunci când fenomenul religios va fi eliberat de balastul ideologic - este mesajul de final al cărții.

 

Madeea Axinciuc, Despre Ierarhiile Divine, ed. Humanitas, Bucureşti, 2015