Spovedanie la Tanacu

(Tatiana Niculescu Bran)

   Irina este o tânără crescută la orfelinat. De mai mulți ani păstrează legătura cu o familie din Germania care vrea să o adopte peste doar câteva luni. În Germania Irina a fost deja, a lucrat sezonier şi împreună cu fratele ei au reusit să pună ceva bani deoparte, pentru viitor. Mai sunt doar câteva luni aşadar până la plecarea definitivă din țară. Luni care se vor dovedi esențiale şi în care viața sa se va schimba cu totul intrând pe un cu totul alt drum.


O bătuse gândul să se spovedească. Este concentrat aici, în forma primei propoziții a cărții, atât începutul cât şi sfârşitul poveştii de față. Autoarea anunță cumva subliminal tragismul ce are să se coboare: este cea dintâi rotire a bulgărelui, începutul sfârşitului, căderea continuă a lucrurilor şi a oamenilor.
    O bătuse gândul să se spovedească şi prima care-i venise în gând fusese buna ei prietenă din orfelinat care acum era călugătiță la Mănăstirea Tanacu.  Euforia revederii se stinse repede însă în peisajul extrem de auster de la Tanacu.
    Mănastirea era una nouă, de curând întemeiată şi îngrijită de părintele Daniel Corogeanu împreună cu alte câteva maici. Lipsită de curent electric, de orice altă infrastructură sau de alte elemente specifice modernității, Tanacu era un aşezământ monahal modest cu o viață de obşte dintre cele mai austere şi mai aspre.
Pentru părintele Corogeanu bine ar fi fost ca Irina să rămână mai multă vreme aici, lângă maici, poate chiar definitiv dacă ar fi fost vrednică de asta - oricum, numai să nu plece din țară şi să-şi piardă şi credința şi sufletul pritre acei străini atei ai Occidentului atât de stetil spiritual. În plus l-ar fi ajutat şi pe el cu banii aceia strânşi la muncă în Germania, un ajutor binevenit pentru extinderea Mănăstirii unde şi aşa întâmpina mari neajunsuri: materialele de construcții erau scumpe, nimeni nu oferea nimic pe degeaba, lucrătorii trebuiau şi ei plătiți iar de la Mitropolie nu primea niciun leu. De altfel, relația dintre Tanacu şi celelalte ierarhii bisericeşti era ca şi inexistentă asta după ce părintele Corogeanu se alăturase unui protest inițiat de monahii mai în vârstă, protest care se dovedise  a fi fost extrem de deranjant şi de incomod pentru Mitropolitul Daniel, viitorul Patriarh.

Protestul.

   Circula atunci o directivă nescrisă (cum atâtea alte reguli şi legi sunt şi rămân nescrise în ortodoxia românească) prin care Mitropolia Moldovei cerea preoților şi monahilor să găzduiască şi să participe la slujbe alături de catolici sau de protestanți. Acțiunea se încadra într-o politică nouă de ecumenism promovată de BOR. Desigur, cei mai tineri dintre ierarhi, absolvenți adesea ai unor Institute Teologice din Occident, îmbrățişaseră ideea, nu însă şi duhovnicii bătrâni, cei vechi, care vedeau în ea o tendință eretică ce amenința direct integritatea credinței şi a sfintei tradiții ortodoxe. Printre aceştia se număra şi foarte tânărul preot de la Mănăstirea Tanacu care iată, căzuse în dizgratia mai marilor săi. Prin urmare, orice ajutor pentru mănăstire îi era de enorm folos, orice om care se alătura comunităţii era un câştig.

Căderea.

   După numai câteva săptămâni de viață la mănăstire, timp în care a părut că se integrează foarte uşor şi ia parte la toate activitățile obştei cât se poate de natural, ba chiar şi-a exprimat nevoia de a se spovedi, maicile fiind convinse că în cele din urmă va putea rămâne alături de ele - Irina începe să se simtă rău şi este dusă la spitalul din Vaslui, aflat la doar o jumătate de oră cu maşina. Internarea şi diagnosticul sunt şocante şi severe: schizofrenie de tip dezorganizat.
   După o perioadă critică (de comă) urmată de o alta, de recuperare, starea Irinei nu este prea îmbucurătoare, oricum, departe de orice posibilă externare. Şi totuşi exact asta se întâmplă. Medicul are, s-ar părea, propriile sale criterii de judecată: (a) îngrijirea pe care o va primi la mănăstire nici nu se compară cu ceea ce poate oferi spitalul şi în plus (b) ținând cont de starea deloc bună a pacientei, oricum e mai bine să mori la mănăstire decât la spital, unde şi aşa statisticile sunt pline. Prin urmare Irina părăseste spitalul cu o rețetă în ambulatoriu.

Cazul Tanacu.

   Presa a relatat în vremea respectivă despre o tânără care a decedat la Mănăstirea Tanacu din județul Vaslui din cauza unui proces de exorcizare la care a fost supusă de către preotul Mănăstirii. Ulterior s-a aflat că Irina Corneci se aflase în tot acest timp sub tratament psihiatric. Preotul a fost excomunicat de către Biserica Ortodoxă Română, BOR-ul neştiind absolut nimic despre cele petrecute la Tanacu şi negând orice implicare. Apoi autoritățile l-au condamnat pe Daniel Corogeanu la ani grei de închisoare - 14, apoi reduşi la 7 şi ulterior eliberat după 4 ani, pentru bună purtare. Nu asta contează. Contează starea proastă a lucrurilor. Contează că un om devine în timp victima tuturor celor din jurul său, oameni, instituții, societate, lume. Contează că într-o stare bună a aceloraşi lucruri Irina n-ar fi sfârşit într-un asemenea mod. Victimă a părinților care au abandonat-o, victimă a orfelinatului românesc în care a crescut şi unde abuzul sexual nu poate fi prevenit, victimă a sistemului medical subfinanțat şi incapabil de a oferi condiții decente de tratament, victimă apoi a dezordinii din practicile bisericeşti dar şi a unui preot care caută cu orice preț să-şi întărească obştea şi autonomia față de Mitropolitul Daniel, Irina moare absurd, când ar fi trebuit să trăiască.

O bătea gândul să se spovedească în continuare. Plus că se apropia Paştele şi era ocazia numai bună. La ce bun însă să conteze faptul că suferea de tulburări psihice majore, că exista un tratament ce nu trebuia sub nicio formă întrerupt şi care din contră, necesita a fi susținut de o bună alimentație şi de multă odihnă, la ce bun că la toate acestea se adăuga acum şi pregătirea pentru spovedanie care nu doar că dăduse la iveală zeci şi zeci de păcate grele, dintre cele mai grele (practic, toată viața ei de până atunci fusese un pacat!) dar i se dăduse şi canon pe măsură (post doar cu apă şi pâine, rugăciuni şi o mie de mătănii, zi de zi, până la împărtăşanie) - aşadar toate acestea neglijate fiind au condus la tragedia pe care toată țara a condamnat-o dar pe care nineni nu a înțeles-o.
   Irina întrerupse de mult timp tratamentul, viața monahală pe care nu o cunoştea şi cu care nu era obişnuită îi vorbea pretutindenea numai şi numai despre păcate iar frica de pedeapsa Iadului a fost catalizatorul cedării ei psihice definitive: aflase că păcătuise însuşi cu diavolul (preacurvise cu el) şi asa ceva nu putea fi trecut cu vederea!

   Într-o societate normală (în care oamenii au habar despre ceea ce se petrece în jurul lor iar instituțiile generează maturitate socială), cazul Tanacu n-ar fi fost expediat în maniera în care presa şi opinia publică au făcut-o. Am fi avut poate un caz Emily Rose al României, care să declanşeze o dezbatere publică, un dialog real între juridic şi religios, între medici şi teologi şi abia atunci am fi putut înțelege cu adevărat ce s-a întâmplat la Tanacu.

Tatiana Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu, ed. Polirom, Iaşi, 2012