Fenomenul Piteşti

(Virgil Ierunca)

   Despre Piteşti astăzi, numai de bine. Oraşul a reuşit într-o manieră uimitoare să-şi transfigureze dacă nu istoria, cel puţin înfățişarea. Pitorescul locului emană din emblema de oraş verde, zis al lalelelor, cochet şi bine îngrijit. Atmosfera de urbe provincială unde ritmul vieții îşi regăseşte liniştea şi naturalețea, Piteştiul o poate oferi din plin. Simfonia Lalelelor devenită deja o tradiție, şi mai nou o Filarmonică proprie - vor să demonstreze finețea şi calitatea aşezării şi a oamenilor ei cărora totuşi istoria, marea istorie, nu le-a pierdut urma. Pe harta timpului Piteştiul nu apare ca oraş al lalelelor şi nici nu excelează la capitolul cultură; o cu totul alta îi este identitatea: Piteştiul este oraşul Închisorii comuniste şi al produsului acestei, al Fenomenul Piteşti.
    Există o veche istorie a grotescului care se desfăşoară până în zilele noastre si care ar putea fi înțeleasă şi ca prezență a Răului în lume. De necrezut, dar Piteştiul însuşi ocupă un loc unic în această istorie prin faptele petrecute în interiorul Închisorii sale, un loc pe care nicio altă oroare traită de umanitate nu îl poate ocupa. Piteştenii şi cu atât mai puțin românii în general nu au conştiința Fenomenului Piteşti, la fel cum nu au conştința multor altor evenimente ale propriei lor istorii preferând să bântuie sau să se lase bântuiți de mituri, contradicții si prejudecăți.

Fenomenul Piteşti.

   Dacă intelectualii consacrații, seniorii culturii, dar şi personalitățile din domeniul politicii, dreptului, medicinii sau economiei, adică întreaga elită culturală a țării a fost usor de izolat şi de exterminat în timp, pericolul la adresa comunismului era cu atât mai mare cu cât tinerii rămâneau liberi, fideli ideilor democratice ori regaliste. Prin urmare acestora li s-a construit un loc aparte, special destinat reeducării şi aducerii lor pe calea cea dreaptă: închisoarea de la Piteşti.
În ziua de 6 Decembrie 1949 a început totul. De atunci şi până în 1952, la Piteşti a existat o adevărată insulă a ororii absolute, cum descrie autorul.
Arestați şi aduşi din toată țara, tinerii -  liceeni, studenți sau absolvenți au fost încarcerați în noua închisoare din Muntenia fără a avea nici cea mai mică idee că evenimentul în sine depăşea cu mult cadrele istoriei lor personale, nu ştiau că păşeau deja pe culuarele marii istorii şi nici că locul acela avea să facă din unii sfinți iar din alții demoni.
Complet ignorat de Occident, Fenomenul Piteşti este nu doar parte integrantă a gulagului românesc dar şi un punct de maxim al acestuia: pe lângă miile de arestări, deportări şi asasinate din comunism, Piteştiul a produs cele mai cumplite experiențe ale dezumanizării pe care omul le-a cunoscut vreodată.
La bază se găseşte o metoda specifică regimurilor totalitare, reeducarea, aici instrumentalizată politic, instituționalizată aşadar şi țesută prin intermediul torturii.

Înăuntru.

   Eugen Țurcanu, tânăr membru al Legiunii şi imediat înscris în Partidul Comunist după evenimentele din 1945, fusese accidental demascat şi acum ocupa un loc în camerele de la Piteşti, alături de propriul său denunțător. Conştient de lipsa oricărei perspective a eliberării, Ţurcanu acceptă propunerea penitenciarului (sub directa implicare a oficialilor din guvern) de a constitui un grup intern de anchetatori destinat reeducării celorlalți deținuți. De precizat că la final (1952) când ororile nu au mai putut fi mascate şi a trebuit să se găsească o explicație, s-a înscenat un proces cu țapi ispăşitori prin care întreaga responsabilitate a fost mutată către grupul Țurcanu. S-a pus accentul pe identitatea legionară a acestora şi pe subminarea din interior, fără ştirea autorităților închisorii deci, a ordinii şi a regulamentelor instituției.
Ceea ce au pus în practică Țurcanu şi ai săi a fost un mjloc de a tortura  nemaiîntâlnit: tortura permanentă, continuă şi mai mult decât atât, reciprocă.
Metoda reeducării prin tortură nu era specifică comunismului fiind mult mai veche, însă ceea ce a adus unic Fenomenul Piteşti a fost utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți.
Exceptând cercul restrâns al torționarilor strânşi în jurul lui Țurcanu, precizează Virgil Ierunca, toți ceilalți deținuți au fost în acelaşi timp victime dar şi călăi: bătuți şi torturați cu un sadism sinonim demenței, aceiaşi oameni au fost obligați să tortureze la rândul lor, pe colegii sau prietenii de cameră.
Acest mod de reeducare implica pe de o parte (a) falsificarea propriului trecut prin rescrierea istoriei personale şi (b) dezumanizare prin suferință.

Autorul distinge aici patru faze ale reeducării:
1. Demascarea externă: declararea loialității față de partid şi de valorile comuniste în paralel cu mărturisirea tuturor celor tăinuite până atunci la anchete. Totul se petrecea sub tortură şi deţinutul în cele din urmă ceda vorbind despre toate legăturile reale şi ireale (inventate, cerute) avute în exteriorul închisorii. Erau aici, în doar prima etapă a ororii, denunțați părinți, frați, surori, rude, prieteni, chiar necunoscuți.
2. Demascarea internă: numirea tuturor acelora care îl ajutase pe deținut să reziste până în acel moment în închisoare, atât din rândul colegilor de celulă cât şi din cel al personalului închisorii; cel mai mic gest sau cuvânt de încurajare trebuia acum dat la iveală.
3. Demascarea morală sau călcarea în picioare a tot ceea ce deținutul avea mai bun şi mai sfânt: părinții, soția sau iubita, prietenii, pe Dumnezeu sau biserica - toate erau denigrate, umplute la nesfârşit de noroi şi de invective, descrise în ipostaze groteşti, umilitoare.
4. Distrugerea identității prin anularea însuşi a statutului de victimă: deținutului i se lua în cele din urmă chiar şi şansa reîntoarcerii, a salvării morale, singurul lucru pe care îl mai putea deține după ce îşi pierduse, pe rând, trupul, apropiații, demnitatea. Trebuiau comise acum, la sfârşit, exact aceleaşi atrocități pe care anterior el însuşi le îndurase. Când înaintea ochilor şi a mâinilor tale, un altul (cel mai bun prieten) agoniza de durere, nu te mai puteai numi victimă, ci un adevărat călău. A face răul pe care tu însuți l-ai suferit înseamna a nu mai avea niciun reper moral şi nicio şansă de salvare interioară, înseamna a fi nimicit cu totul, definitiv.

Pe parcursul tuturor celor patru etape (care nu întotdeauna urmau o traiectorie liniară, Țurcanu cerând adesea reluarea uneia dintre ele sau a întregului proces) tortura era omniprezentă, nu înceta niciodată: posibilitatea odihnei, a răgazului sau a retragerii ca liniştire, nu exista; la Piteşti torționarul îl însoțea pe deținut în celulă, suferința căpătând astfel şi un conţinut nocturn.
Vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi, să nu mai aşteptați nimic - era ceea ce auzea şi simțea fiecare victimă; era aici însăşi esența Fenomenului Piteşti. Reeducarea era completă abia atunci când intervenea sinuciderea morală şi scârba față de sine, deznădejdea absolută.



Cei care îşi închipuiau că vor rezista torturii la Piteşti, cei care chiar se credeau a fi atleți spirituali (şi au fost câțiva) ajungeau în felul acesta: după 6 săptămâni de tortură nu mai rămânea  din acela decât o masă de carne tumefiată, nu se mai puteau distinge nasul, ochii sau gura. Peste timp, spatele va păstra nişte urme ciudate (brazde verticale adânci) iar în locul feselor, nişte găuri, simple scobituri. Cornel Pop, căci acesta era numele său, fusese unul dintre cei mai curajoşi tineri care rezistase îndelung torturii; dar după un astfel de chin, studentul acesta devenise cel mai de temut dintre toti tortionarii veniți de la Piteşti.

Monstruozitatea celor petrecute în interiorul închisorii ( în camerele acelea ale torturii neobosite şi care astăzi servesc drept spații de birouri) a fost suficient de mare cât  s-o facă aproape insignifiantă pe cea revărsată dincolo de zidurile ei, între alte ziduri. 
Feriți-vă de studenți ca de Satana! Ajunseseră şoaptele cele mai prezente pe buzele deținuților şi în pereții tuturor celorlalte închisori din țară. Chiar dacă par cei mai umili prieteni, feriți-vă de studenți!
Cu alte cuvinte, Piteştiul îşi trimisese deja noii torționari peste tot în țară: la Canal (unde Brigăzile 13-14 din colonia de muncă Peninsula au mutilat la lăsare anopţii şi la adăpostul muzicii de acordeon), la Târgu Ocna (închisoare de tuberculoşi, de oameni cu boli infecțioase unde tortura a luat chipul şantajului cu medicamente şi al izolării în sinistra ,,cameră neagră"), la Gherla sau Ocnele Mari unde iadul inventat la Piteşti a continuat să se propage.

   Există o istorie a răului care îmbracă nici mai mult nici mai puțin forma istoriei omului şi a prezenței sale în lume. Ori aici, Fenomenul Piteşti, experimentul acesta carceral unic în istoria mai sus amintită a trasat o mutație ființială în însăşi natura umanității: a schimbat omul aşa cum nimeni, niciodată nu a mai făcut-o - anulându-i calitatea de victimă, făcând din el o victimă-călău, un schingiuit-schingiuitor. La Piteşti victimei i s-a anulat martiriul fiind silită să martirizeze la rândul ei. Pe cine să mai judeci în aceste condiții arată autorul? Mai putem vorbi aici despre responsabilitatea morală a celor trecuți printr-o asemenea experiență? Poate fi înţeles un astfel de fenomen?

Vigil Ierunca, Fenomenul Piteşti, ed. Humanitas, Bucureşti, 2013