Şocul căderii

(Nathan Filer)

   În Şocul căderii, descindem într-o viață care se desfăşoară în ritmul ei firesc, comun, nespectaculos, cu evenimente ce întregesc un cotidian banal, stabil şi previzibil. Cu alte cuvinte, viața aşa cum o trăim adesea, fără eroi şi fără nimic surprinzător în ea. Si totuşi este doar o aparență, un înveliş înşelător venit să disimuleze însuşi miezul lucrurilor pe care galopul şi dezinvoltura descrierii fac ca povestea de față să alunece rapid şi sigur pe orbita inconfundabilă a unei drame de neimaginat.
Şocul căderii este o poveste despre ceea ce întotdeauna pare a face diferența în viețile noastre, despre importanța decisivă a încrederii şi a comunicării cât mai deschise cu putință atunci când adulții şi copiii interacționează. Importanța lacrimilor, a plânsului ca mijloc al eliberării şi al ridicării din cădere, îşi găsesc şi ele locul aici.
    Există aşadar un şoc al căderii, al fiecăreia dintre ele, pe care-l resimțim cu toții, un şoc ce vine ca un veşmânt straniu, copleşitor şi prin natura sa, paralizant, un şoc care retează şi sugrumă orice reacție. Ce e de făcut în asemenea situații? Cum poți supraviețui când lucrurile rele nu dispar ci se permanentizează? E nevoie ca în primele linii să se aşeze încrederea, comunicarea cea fără restricții, e trebuință şi de lacrimi, de plânsul acela capabil de eliberare.
    Cartea aceasta are forma unei mărturisiri aparte care până la final îşi joacă şansa propriei reuşite: niciodată nu eşti sigur, ca cititor, de integritatea ori de însăşi soarta confesiunii de făță. Rămâne pretutindenea un rest, un ascuns, ceva care se sustrage sau e sustras privirii şi înțelegerii şi pe care povestea, deşi l-a ajuns, pare a-l ocoli.
    Senzația este aceea că plonjezi într-un bazin fără fund şi fără margini din care se presupune că trebuie să scapi cumva: se presupune doar, pentru că în realitate nu deți nici mijloacele şi nici voința de a o face. La ce poți spera atunci când asişti la moartea fratelui tau mai mare, o moarte de care nu eşti străin şi al cărei autor, moral cel puțin, eşti chiar tu? O moarte accidentală, stupidă, şi implacabilă. O moarte care nu-şi avea nici rostul şi nici locul, nici vremea şi nici calea. Câți se pot trezi dintr-un astfel de şoc, câți pot reveni într-o normalitate, într-un curs firesc, pe mai departe, al lucrurilor, câți nu se adâncesc şi mai mult în întunericul omniprezent al conştiinţei?
    Când părinții pierd unul dintre cei doi copii, tendința este aceea de a-l proteja cu orice mijloace pe cel rămas în viață. Teama este cea care se va ascunde în spatele fiecarei decizii luate de acum înainte, teama de a nu pierde totul, de a mai păstra totuşi ceva. Este aceeaşi teamă care stă la baza majorității lucrurilor pe care le facem într-o viață de om: câte nu realizăm din frică, din dorința de a evita necazul, primejdia, nevoia ori durerea? Ajungem să fugim de orice încercare, de insuccese, ratări şi de căderi, să stigmatizăm eşecul, suferința şi plânsul, să le considerăm nedemne de o viață fericită.
Este aici o parte din judecata comună oamenilor, un strat din acel înveliş aparent banal al vieții nostre dar care aşa cum spuneam, vine să disimuleze miezul dramatic al lucrurilor.

    Are 19 ani, oamenii îl privesc cu compasiune, aude în vocile lor scăzute că şi-ar fi ucis fratele; are 19 ani şi face ore suplimentare îngrijind bătrânii la azilul din oraş, vrând astfel să fie cât mai puțin liber, cât mai puțin singur; are 19 ani şi o viață făcută franjuri, praf (reacţii alergice severe, infecţii, gânduri anormale, anxietate severă, convulsii, gânduri sau tentative de sinucidere, atacuri de panică, coşmaruri, uciderea propriului frate, din nou) fratele mort îl vizitează din ce în ce mai des şi mai ademenitor...iar trecutul, ei bine trecutul seamănă cu dezgropatul de morminte mai ales atunci când eşti internat într-o clinică de psihiatrie unde tocmai asta ţi se cere, să dezgropi mormintele.
    Sunt acele situații limită de viață, acele momente-cheie ale ei, când poți trăi o mare deschidere sau, dimpotrivă, o închidere definitivă, praguri pe care le treci sau nu, corzi interioare despre care nici nu bănuiai cât de mult se pot întinde - toate acestea însă pot apărea într-o lumină mai blândă dacă le vei aşeza fie şi lângă o singură ceaşcă de ceai.
    Nathan Filler abordează toate aceste perspective umane încercând să construiască, prin metoda empatiei narative, chipul unui Cain din zilele noastre, un Cain care se luptă cu propriul destin nemilos şi implacabil, un destin care se preschimbă peste noapte: noaptea aceea când cei doi frați se strecoară afară şi urcă pe faleză...

Nathan Filer, Şocul căderii, ed. Trei, Bucureşti, 2014