IOV

(Joseph Roth)

    Într-o izbă din Rusia, un cătun de pe vremea ţarului, în capătul unei străzi desfundate trăia Mendel Singer. Era o locuinţă modestă în care fusese amenajată o cămăruţă în care copiii din sat veneau să înveţe scrisul şi cititul şi unde Mendel le mijlocea cunoaşterea Bibliei. Aceeaşi îndeletnicire avută mai înainte de tatăl şi de bunicul său. Viaţa lui Mendel era tot timpul grea, iar uneori devenea şi mai grea: trebuia ca din veniturile sale (câteva copeici primite de la fiecare învăţăcel) să îmbrace şi să hrănească o femeie şi trei copii, copiii săi, o fată, doi băieţi şi în curând, un al patrulea ce stătea să sosească.

   Mendel era un om blând, smerit şi umil, capul unei familii sărace de evrei din Rusia ţaristă pe care greutăţile vieţii n-aveau să-l slăbească prea curând, ba chiar aveau să se abată asupra sa lovindu-l fără milă, fără nici cea mai mică milă. Mai întâi a fost sărăcia, cea mereu prezentă şi care de la o vreme creştea pe măsură ce veniturile se diminuau; iarna drămuiau gazul, se culcau devreme iar masa se împuţina; copiii erau şi ei rareori pe acasă, mai mult pe afara unde creşteau mai repede, grăbiţi parcă de soare.  Apoi a sosit o lovitură grea, de neînţeles, dar pe care Mendel a primit-o aşa cum le primea pe toate, cu înţelepciune, ca pe o pedeapsă trimisă de Sus: cel de al patrulea copil se născuse bolnav sau se îmbolnăvise pe urmă, nu ştiau. Doctorul vorbise despre epilepsie.

   Povestea aceasta arhetipală este despre uitarea de sine a omului, mai mult, despre lepădarea de sine şi îngroparea a ceea ce el va fi fost cândva. Este o istorie a fiecăruia dintre oamenii ajunşi în acel moment al îndepărtării şi al alungării propriei fiinţe. Căci sunt sau vor veni vremuri în care cei puternici şi drepţi vor fi încercaţi. Aşa s-a stabilit de la începutul timpului, ca cel bun să fie ispitit: ,,trebuie ispitit un om drept’’ – a spus cel rău înaintea lui Dumnezeu; iar Acesta a încuvinţat.

   Sărăcia, dar şi necazurile vieţii îl fac pe Mendel să-şi înfrunte cele mai adânci şi mai ascunse temeri şi să-şi părăsească casa, izba, ţara. Aici avea să înceapă călătoria lui Mendel Singer în America alături de ai săi. Mai puţin de copilul bolnav. Pe el nu-l puteau lua. L-au lăsat în casă, în grija unor vecini cărora le cedaseră în schimb toate bunurile lăsate în urmă.

Suferinţa şi martiriul mamei aveau să fie aplificate acum de ruptura despărţirii: doar primise de la bun început cuvinetele profetice ale rabinului care-o asigurase că de nu-şi va părăsi copilul, de va sta, îndurând lângă el,  acesta se va însănătoşi într-o zi. 

Până acum fuseseră numai noapte în inima ei, suferinţă în fiecare bucurie. Toapte petrecerile chinuri şi toate sărbătorile zile de doliu. Nu mai era primăvară şi nici vară nu mai era. Iarnă se numeau toate anotimpurile. Soarele răsărea dar nu dăruia căldură. Rămâne schilod, spuneau toţi vecinii. Căci asupra lor nu se abătuse nici un necaz, iar cine nu are niciun necaz, nici în minuni nu crede. 

Este dezvăluită aici ceva din însăşi ontologia minunii: mama ştie că părăsirea copilului înseamnă încetarea con-lucrării cu puterea Cerului în săvârşirea vindecării şi mai ştie că necazul, cazna, suferinţa, toate acestea mijlocesc minunea, o cheamă, o apropie, sunt chiar proximitatea ei. Din păcate, părăsirea ţării şi plecarea în America vor depăşi astfel cu mult însemnătatea abandonului dovedindu-se a fi, nu salvarea, ci dimpotrivă, pribegia în deşert.

   Pentru Mendel, America va aduce dezrădăcinarea şi nicidecum adăpostul sperat înaintea necazurilor vieții; dimpotrivă, destinul va lovi iarăşi şi iarăşi cu o precizie şi o cruzime de neînchipuit. Sărăcia se va ascunde, doar pentru a ataca apoi cu viclenie, iar toate celelalte îi vor fi luate în cele din urmă bătrânului învățător: copiii, soția, liniştea şi speranța - nimic nu va mai rămâne şi nimic nu se va alege de el. America nu va naşte un om nou, ci doar un alt Iov: Mendel, strivit, va cumpăta de acum, cerând socoteală. Pentru ce asemenea pedeapsă, la ce bun atâta moarte şi umilință? El ştie că Dumnezeu e în toate şi că de la El au venit asupra sa suferințele şi moartea. El, Dumnezeu l-a distrus pe Mendel, El s-a întors împotrivă şi l-a privit cu ură, strivindu-l.
    Şi asemenea lui Iov cel de demult, Mendel, pentru întâia oară în viața sa, va cere socoteală, nu altfel, ci lepadându-se de sine: rugăciunea, dintotdeauna bucuria şi hrana dimineților şi a serilor va sta de acum în lături, dată fiind la o parte, privită cu dispreț; apoi cartea, dimpreună cu celelalte obiecte şi veşminte sfinte vor fi aduse în apropierea flacărilor spre a sfârşi în cenuşă. Focul pentru Mendel înseamnă răzbunare şi eliberare; de fapt, o recunoaşte el însuşi, nu cărții vrea să-i dea foc, ci lui Dumnezeu! Pe El vrea să-l ardă!
În singurătatea nopții, noul Iov strigă împotriva lui Dumnezeu şi se apropie de foc pentru a-L mistui. Ca întotdeauna Iahve rămâne mut şi absent; nu şi gura lui Mendel care nu pregetă, care îndrăzneşte. 
Deşi nu asistăm aici la o confruntare propriu-zisă a omului cu Dumnezeu, confruntarea există, mâna a fost ridicată şi răzvrătirea s-a săvârşit. Este o luptă a omului cu Dumnezeul său care l-a părăsit. Este uimitor cum dincolo de vorbe, de şoapte sau de strigăte, mâinile lui Mendel refuză să-i asculte mânia. Acolo, înaintea focului, cei cinzeci de ani de rugăciune, cinzeci de ani adunați zi cu zi adică, au lăsat urme în trupul său: obişnuința rugăciunii s-a transformat într-o natură proprie, a devenit un fel de a fi a-l omului, coborând în carnea şi în trupul său.
Am putea spune astfel că dintr-o inerție numai, o inerție mai mult sau mai puţin sufletească (căci  mâna este cea care nu ascultă de gând) , Mendel nu-i dă foc lui Dumnezeu. Dar prietenilor adunați în jurul său (pentru a-l susține şi a traversa împreună acest deşert sufletesc) le va răspunde fără ezitare. Asemenea predecesorului său biblic, Iov al zilelor de acum se îndoieşte de bunele intenții şi de adevărata măreție a Cerului: El, Atotputernicul, nu caută decât să umilească, este răzbunător şi despotic, plin de mânie şi cinic.

Dummezeu este odios şi cu cât asculți mai mult de el, cu atât este mai aspru cu tine. Îi place să-i nimicească doar pe cei slabi. Slăbiciunea unui om îi ațâță puterea,  iar ascultarea îi trezeşte mânia. Dacă ții legile, asa spune el, le-ai ținut doar spre  binele tău. Iar dacă încalci o singură poruncă, atunci te urmăreşte cu o sută de pedepse.

   Este aici imaginea Dumnezeului Legii, un Dumnezeu întâi de toate drept, justițiar, garant şi păstrător al dreptății, aspru pedepsitor al oricărei abateri, un Dumnezeu răzbunător şi milostiv mai degrabă prin absența mâniei Sale decât prin iertare şi iubire.
Ori Mendel cere explicații. Asemenea lui Iov, bătrânul Mendel ştie că este fără de vină şi drept înaintea Domnului, sau cel puțin departe de vina care să facă din el un duşman al Acestuia. 

Dar să ne amintim puțin de Iov.

Şi Domnul a zis către Satan: ,,Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"

Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: ,,Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?

N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?

Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"

Atunci Domnul a zis către Satan: ,,Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta". Şi Satan a pierit din faţa lui Dumnezeu.

   Se spune că atunci toate turmele si bogatiile lui Iov s-au pierdut, lucratorii sai au fost trecuti prin sabie iar cutremur a prăvălit casa peste fiii si fiicele sale, omorându-i. Pentru toate acestea Iov nu a hulit însă pe Dumnezeu. Satan a cerut şi a primit apoi dezlegare deplină: şi l-a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creştetul capului; atât de mult rău s-a abătut asupra sa de a ajuns să stea în gunoi, la marginea oraşului unde îşi scărpina bubele cu un ciob.

Prietenii i se vor alătura, într-un anume fel în care, de atunci şi până în zilele noastre, nu se va mai putea vorbi despre prietenie fără a face apel la prietenia aceasta : 

Şi când ei şi-au ridicat ochii de departe nu l-au mai recunoscut. Atunci au slobozit glasurile lor, s-au tânguit şi şi-au sfâşiat fiecare veşmântul şi şi-au presărat capul cu ţărână. Apoi au şezut pe pământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât este de mare durerea lui.

După aceea, Iov a deschis gura sa şi a blestemat ziua în care s-a născut.

   Ca în vremurile de demult, şi acum, prieteni vin să se alăture celui aflat în necaz, vin să stea alături omului deznădăjduit, ca acesta să nu fie singur şi să nu se rătăceasca în suferința sa. Vin cu ei înşişi dar şi cu înțelepciunea lor: lui Mendel i se arată, i se reaminteşte cine este, de unde vine şi cărei tradiții îi aparține. Istoria vieții sale nu-i chiar fără prihană (şi apoi, oare chiar există, sa fie cu putință om în afara greşelii şi drept înaintea lui Dumnezeu?) – în plus, dacă Dumnezeu a întors toată această suferință către Mendel, n-a făcut-o împotriva unui om slab, ci a unuia puternic şi socotit în stare de a îndura până la capăt. Să ne amintim de Iov, Mendel: lui i s-au întâmplat lucruri asemănatoare ție. (...) De unde stim noi, Mendel, ce se petrece sus? Poate că cel rău a venit în fata lui Dumnezeu şi a spus precum odinioară: ,,Trebuie ispitit un om drept." Şi Domnul a spus: ,,Fie, încearcă cu Mendel, robul meu".

   Până ce bătrânul Mendel Singer să ajungă a se odihni sub greutatea norocului şi a măreției minunilor trecu multă vreme în care ura (dureroasă) față de Dumnezeu se transformă din încetarea rugăciunii într-o rece nepăsare. Îi era indiferent ce se întâmplase în trecut cu viața sa dar încă cu o şi mai mare nepăsare întâmpina Mendel fiecare zi ce se ivea: umbla pe străzile oraşului numai şi numai în folosul celorlalți, îşi împuținase de tot atât vorba cât şi trupul iar pentru sine nu mai era nimic de întreprins; dintr-un singur motiv: nu mai exista, se sfârşise cu Mendel! Trăia aşadar fiindu-şi sieşi străin, ca şi cum un altul, cu alt nume şi cu o altă viață existase cândva şi rămăsese definitiv acolo, în trecut. Trăia din inerție, din acea inerție a deznădejdii când faptul de a rămâne în viață nu te mai priveşte, când păşeşti fără a ajunge undeva şi tot ceea ce ți se întâmplă are loc fără tine, în lipsa ta.

   Există un loc, un singur loc în care Mendel pare a fi găsit răspunsul la tot ceea ce (i) se întâmplă ; e drept, în cearta sa cu Dumnezeu nu va stărui prea mult asupra acestui gând, dar el e spus, capătă conţinut şi pare a fi temeiul a toate: este un gând adresat soţiei sale, după ce acesta se va fi sfârşit. Într-una din acele nopţi fără de sfârşit în care Mendel se împotrivea rugăciunii şi căuta să-L ardă pe Dumnezeu, un fel de revelaţie s-a arătat, un gând limpede şi scurt: 

Poate aici a fost păcatul nostru. Fiindcă în noi n-a fost căldura iubirii, ci între noi s-a aşternut înghețul obişnuinței, tot ce ne-a înconjurat a murit, s-a ofilit şi a fost distrus.

Joseph Roth, Iov, ed. Polirom, Iaşi, 2013