Manuscrisul fanariot

(Doina Ruşti) 

  

   Un oraş ale cărui străzi erau pavate cu lemn de ştejar si unde aveai sentimentul că toată viața pe care o trăisei până în acel moment nu valora de fapt mai nimic. Un oraş al tuturor fericirilor, unde  grijile şi tristețile lungi nu puteau prinde rădăcini, unde deprindeai atât de repede beneficiile nepăsării față de timp. Acesta era Bucureştiul! Şi în întregul Imperiu Otoman se ştia la acea vreme că oraşul era locul unde se împlinesc visele. Se mai spunea (o ştiau cu precădere chiar grecii din vechiul Constantinopol) că la Bucureşti se vorbesc toate limbile pământului, mai cu seamă greaca şi că dacă eşti un grec cu oarecare dare de mână (adică mai înstărit) îţi poţi cumpăra acolo titlul de paşă. Bucureştiul se înfăţişa deci ca un fagure de miere cufundat în straturile nesfârşite ale unui vis de vară, un loc aproape fermecat care iată, ştia să te atragă de la foarte mare depărtare. La Bucureşti toată lumea dansează, mai spuneau călătorii şi tot aici trăiesc vrăjitoarele vechi pe care cu uşurinţă le poţi întâlni pe stradă şi de care e bine totuşi să te fereşti: căci deţin încă puterea de a umbla prin măruntaiele timpului şi ale vieţii. Şi totuşi nu vrăjitoarele ţigănci erau stăpânii oraşului, cum de altfel nu erau nici turcii, nici grecii, nici măcar ruşii sau austriecii (care deţineau la acea vreme frâiele puterii) – ci doi Sfinţi : Gheorghe şi Dumitru. Întreaga viaţă se ordona şi se desfăşura între hotarele celor doi paznici şi ocrotitori cereşti cu care lumea bucureştilor se vedea binecuvântată. De altfel faima oraşului se mutase imediat  în cântece; ele călătoreau întotdeauna mai repede decât oamenii astfel încât nimeni, oriunde s-ar fi aflat, să nu poată scăpa ispitei de a merge să vadă cu ochii lui acest spectacol deplin, chiar la el acasă. Şi odată sosit într-adevăr, nu îţi trebuia prea mult timp să înţelegi că până atunci, da, viaţa ta chiar fusese în van. Privirea şi simţurile toate ţi se arcuiau de acum armonic lăsându-se absorbite de vraja unui loc neasemuit, de necuprins. Bucureştiul te cucerea printre altele, cu aroma podgoriilor sale, căci aici, mai fiecare locuitor avea o vie a sa sau o rudă care cultiva struguri. Şi mai era şi pâinea, pâinea aceea caldă cu aroma ei de struguri căci la Bucureşti era locul în care pâinea şi strugurii se frământau împreună ! 
Poarta de intrare în oraş nu putea fi alta decât un pod, podul Şerban Vodă, la capătul căruia se deschidea un mozaic de suntele, culori şi arome întru care trebuia să te laşi absorbit pentru a putea să-l desluşeşti. Serban Vodă spre exemplu continua să patroneze o bună parte din oraş, căci numele acestui domnitor autohton traversa podul mergând până la hanul cel mare (principalul punct de atracţie şi de întâlnire), traversând biserici, o fântână, un cuptor de pâine, ba chiar un cimitir – acestea toate se numeau Şerban Vodă ! Şi mai era ceva straniu cu Bucureştiul, căci părea a fi mai mult decât un oraş viu, era unul armonic, un oraş omniprezent în fiecare clipă din viaţa locuitorilor săi, astfel încât, asemenea unei case uriaşe, ceea ce se petrecea într-o parte a sa se propaga instantaneu, sub efect de acordeon, în oricare alta : ştiai din timp ceea ce se întâmplă, chiar atunci când se întâmpla, fără a mai fi nevoit să te deplasezi la faţa locului. Efectul de acordeon era în permanenţă asigurat de ochi curioşi şi de guri căscate care zăboveau înaintea evenimentelor cotidiene (fireşti sau nefireşti) fără nici cea mai mică ezitare.

   Mahala prin excelenţă, Bucureştiul nu te abandona niciodată deznădejdii sau dezgustului. Avea propriile sale arme de cucerire a simţurilor, prin spaţii care fascinau şi cărora, odată ce le trecusei pragul, o făceai definitiv.  Hanul Zlătari de pildă – cel mai select şi mai păzit loc din Bucureşti era sediul prăvăliilor de lux şi a comerţului de bună calitate. În preajmă se afla biserica Zlătari, singurul locaş sfânt unde se primeau acatiste de blestem (întru pedepsirea duşmanilor) şi unde acestea chiar se împlineau. Lipscani (după numele negustorilor din Lipsca) era o stradă pe care comerţul îmbrăca forma cochetăriei şi a bunului gust iar plimbarea aici, se spunea, avea darul de a-ţi da idei. De altfel, în Bucreştiul acela nimeni nu stătea ascuns în casă, de frica de a nu fi atins de urât sau de boala melancoliei. Aici viaţa nu se trăia cât mai degrabă se petrecea ! Oraşul mustea practic a cântece şi dans, a pâine caldă cu aromă de struguri, a cârnaţi pe grătar, porumb copt şi a case boiereşti înţesate de pivniţe, cămări, cuptoare, afumători, grajduri şi alte anexe de unde se întindeau şatrele ţiganilor. Ţiganii erau robi în Bucureşti, ca de altfel pe întreg cuprinsul ţării, robi, adică în grija familiilor de boieri dar şi a Bisericii. Viaţa lor era cea mai sigură dintre toate vieţile cu putinţă, bine rostuită şi întru-totul definită. Abaterile, încălcările, excepţiile, nefirescul şi răzvrătirea în general – toate acestea prea puţin îşi făceau apariţia fiind cu vrednicie descurajate. Ţiganii, tocmiţi din neam în neam, generaţie după generaţie, deveneau un bun moştenit, niciodată înstrăinat, intrat în patrimoniul nu doar material, ci şi în cel cultural al boierului. Fără de ţigani şi fără munca lor o întreagă structură socială şi un întreg edificiu economic s-ar fi surpat. În mahalaua boierului, ei ţiganii asigurau bunul mers al lucrurilor şi al meselor, al curţii şi al gospodăriei. Apoi boierii deţineau sate întregi (de ţigani), locuri unde le sporea atât averea cât şi urmaşii (se înţelege, nelegitimi), dar şi locuri de unde se întorceau vlăguiţi după ce îşi vor fi tocit de fiecare dată simţurie în carnea ţigăncilor. Neamul românesc şi de aici se trage, de prin satele de zestre ale boierilor de la Bucureşti care atunci când intrigile nu erau destul de bine închegate pentru a intra în aranjamentele schimbării tronului se retrăgeau în provincie pentru şi mai multă desfătare. Bucureştiul rămânea aşadar un loc în care viaţa se înfăşura şi se desfăşura ca pe un ghem pe care boierii îl manevrau, aruncându-l de la unul la altul, după plac şi interes. Rar câte vreo stăpânire străină să reuşească puţina altoire a firii lucrurilor, cum a fost cazul atunci al guvernării austriece (efemere, până ce boierul a strâns destui bani cât să cumpere tronul de la Înalta Poartă). Printr-un mic exerciţiu de civilizare, bucureştenii au primit ordin să-şi scoată gunoiul din curţi şi să-l ardă la o groapă comună iar vitele au fost obligaţi să şi le taie (la dracu-n praznic) adică dincolo de bariera oraşului. Chiar şi aşa, Bozăria rămânea în picioare: mlăştinoasă, obscură, tenebroasă, un loc al pierzaniei umblat numai de duhurile necurate. Bozăria nu se întindea oriunde ci exact în imediata apropiere a oraşului, doar câţiva paşi făcuţi aiurea sau rătăciţi pe firul unui gând şi lumea smârcurilor afumânde devenea parte din destinul tău, ultima parte. Era o mlaştină imensă, un tărâm al marginei prin excelenţă unde ordinea şi legile firii dezertau, un loc al incomensurabilului malefic aşezat sub interdicţie şi întotdeauna de evitat. Pe aici dispăreau indezirabilii pierzându-şi urma definitiv, unii sfârşind în gurile duhurilor, alţii văzându-şi de viaţă după ce traversaseră doar o margine de mahala.

   Ei bine acesta era Bucureştiul fanariot iar povestea Manuscrisului redactat în acele zile vorbeşte despre o alegere supremă şi universală pe care omul e chemat să şi-o asume încă de la începutul timpului, aceea dintre datorie şi iubire. Ce e de făcut atunci când ca om liber te îndrăgosteşti de o ţigancă aflată în şatra boierului ? Ce înseamnă să fi legat fiinţial de o singură fiinţă, şi aceea o sclavă ? Simţi binecuvântarea aşternută în sufletul tău, dar ghilotina ce ţi s-a înălţat deasupra spiritului ?

Doina Ruşti, Manuscrisul fanariot, ed. Polirom, Iaşi, 2015