SUPUNERE

(Michel Houellbecq)

   Despre oricare alt autor, altul în afară de Houellebecq s-ar fi putut spune că a scris un roman scandalos. Nu şi Houellebecq. Pentru că Houellebecq este scandalos el însuşi, prin excelență.
Supunere descinde într-o lume sublimă prin tragismul ei. Ficțiunea politică şi traiectoria individului actual, inadaptat social - se împletesc într-atât de bine încât efectul este un adevărat cutremur literar. Romanul şochează tocmai prin încărcătura sa reală, explozivă, a cărei dezamorsare pare imposibil de realizat.
Înainte de a fi profetic, Supunere este un discurs critic în formă literară despre transformările lumii noastre, contemporane, a celei în care trăim. Mai este Europa un spațiu al europenilor, se mai poate vorbi aici despre o civilizație unitară, despre o identitate definitorie astăzi în raport cu altele aparținând altor continente? Nu cumva Libertatea şi-a primit deja sentința în lipsa noastră? 

Punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută – este punctul de rezistenţă al întregii argumentări islamice din această carte. Cu cât omul îşi supune voința lui Dumnezeu, cu cât umblă mai mult să facă voia Lui, cu atât va fi mai bun, mai aproape de El şi mai fericit.
Islamul numeşte aşadar ,,supunere" ceea ce creştinii numesc ,,smerenie’’. Principiul este unul singur, acelaşi pentru ambele spații spirituale, regăsit dealtfel pretutindenea. Însă atitudinea, deschiderea şi participarea omului la valoarea aceasta cardinală a vieții sale spirituale capătă forme dintre cele mai diverse şi chiar contradictorii.  În vreme ce creştinii de exemplu aşează smerenia în lumina toleranței şi a iubirii necondiționate, islamul caută supunerea absolută, orice abatere de la litera şi spiritul legii fiind un compromis inacceptabil şi pierzător. Creştinismul discerne între păcat şi păcătos (condamnându-l pe cel dintâi, singurul care merită cu adevărat urât) în timp ce pentru Islam cele două rămân complementare şi unitare. Aşa încât blasfemia, adulterul, nerespectarea poruncilor şi alte asemenea abateri de la Lege se cuvin curmate definitiv prin intervenție directă asupra subiectului însuşi, pe deplin responsabil. Apoi, o altă diferență majoră provine tocmai din exercitarea acestui principiul, al supunerii absolute (a omului înaintea lui Dumnezeu) şi la celelalte nivele ale ierarhiei sociale acolo unde spre exemplu femeia va trebui să i se supună în totalitate bărbatului, umblând numai şi numai după voia şi după cuvântul său. În concluzie, între islam şi creştinism diferenţa este întâi de toate una calitativă : cu cât omul este mai supus / mai smerit înaintea lui Dumnezeu şi a semenilor săi, cu atât va fi el mai fericit !

   Cartea debutează cu glasul Deznădejdii. Prezența şi vocea acesteia se fac simțite încă din primele rânduri ale Supunerii unde biserica, vechea biserică catolică, cea care aduna cândva în jurul ei întregul spaţiu european, dându-i viaţă şi identitate, ei bine această biserică dimpreună cu universul ei sacru nu mai reuşesc decât cel mult să tulbure, şi aceasta pe moment numai  ,,inima secătuită şi afumată de-atâtea petreceri" ale omului actual - bun de nimic, după cum el însuşi se simte. Un creştinism muribund aşadar pe fondul unui Occident decadent care îşi trăieşte din plin propriu sfârşit istoric şi cultural sub ochii martorilor săi inerți şi neputincioşi, prea îmbuibați şi prea sterili sufleteşte pentru a mai putea schimba ceva.

Ei bine, în tot acest peisaj anost şi pe fondul unei adevărate apocalipse profane, tema eroului inadaptat social, decrepit şi naufragiat sexual, de data aceasta încarnat de conferențiarul de la catedra de Litere a Universității Paris III – Sorbona, vine să contribuie şi ea la efectul de adormire a cititorului pe parcursul a numai putin de 25 de pagini. Lovitura lui Houellebecq e una de maestru, căci amânarea aceasta contribuie din plin la crearea unui efect exploziv odată cu introducerea în scenă a câtorva elemente decorative (dar sigure) aparținând respectivei lumi universitare: prezența firească în băncile de curs şi de seminarii a câtorva studente magrebiene purtând văl (burka) dar mai ales invitația la ceaiul de mentă(!) servit la Marea Moschee din Paris(!), invitaţie pe care un coleg de catedră o adresează celuilalt, după terminarea zilei. Nicăieri nu mai aveau unde merge decât la Marea Moschee din Paris şi nu mai aveau ce bea altceva decât un ceai de mentă; nici vorbă de cafea sau de vreo cafenea, în tot Parisul. Se adaugă aici boicotul rectorilor francezi în privința colaborării ştiințifice cu cercetătorii israelieni, boicot inițiat s-ar părea la nivel internațional de către universitățile englezeşti, dar şi ideea, tot mai vehiculată a  deschiderii unei filiere, a unei clone a Sorbonei în Dubai, sau în Qatar!

Pătrundeam aşadar încet dar sigur în conţinutul unei societăţi occidentale (franceze) care trăieşte experienţa islamizării spaţiului său public în paralel cu anti-semitizarea sa.

   Sunt zorii alegerilor prezidenţiale în Franţa ! Peisajul politic şi social este de-a dreptul halucinant : în turul doi se califică candidata FN (Frontului Naţional, partid naţionalist, xenofob şi anti-european) şi reprezentantul Frăţiei Musulmane (partid islamic-moderat, din ce în ce mai popular). Cu alte cuvinte asistăm la dispariţia partidelor tradiţionale UMP şi PS , partide care au asigurat însăşi structura şi identitatea politicii franceze de după cel de al Doilea Război Mondial. În paralel gradul de insecuritate creşte, violenţele stradale şi scenele anarhice nocturne devin părţi integrante ale cotidianului dar pe care mediile de informare par a le ignora cu desăvârşire. Toată lumea e interesată în primul şi în primul rând de blocarea accesului la putere a Frontului Naţional. Dreapta, dar mai ales stânga franceză (care va ceda astfel puterea după ani de eşecuri totale) sunt preocupate de stabilirea unui pact cu Frăţia Musulmană.  Este unicul mod de a-şi mai salva câteva scaune şi de a mai participa cumva la viaţa politică viitoare a ţării. Vor ceda (tacit şi ascuns de opinia publică) în primul rând politica educaţională, un întreg sistem de învăţământ urmând să fie reformat din temelii imediat după alegeri de către partidul musulman, după principii islamice.

   În ziua alegerilor francezii s-au zăvorât pur şi simplu în case lăsând pustiite autostrăzile şi rutele naționale în vreme ce posturile de radio, de televiziune şi chiar internetul au fost bruiate, inutilizabile. Rezultatul a fost cel ştiut de toată lumea. Noul Preşedinte promite un guvern de uniune naţională numindu-şi premier pe una dintre personalităţile marcante ale politicii franceze, un francez autentic aşadar (nemaicontând mediocritatea legendară a personajului). Fuga, exodul în masă al evreilor din Franţa, direct în Israel, precedat de transferul conturilor şi de lichidarea proprietăţilor pare a se fi încheiat. Este locul şi vremea acum pentru punerea pe roate a unei noi societăţi !

Dacă Islamul nu e politic, atunci nu e nimic ! Ideea este că visul Ayatolahului Khomeini pare a întrece acum graniţele oricărei imaginaţii transformându-se pentru Franţa în ceea ce ar putea fi la pire de la pire cauchemar! Societatea se transformă vizibil atât în structura ei cât şi la nivelul detaliilor, al chestiunilor cotidiene. Suficient să cobori în stradă şi realizezi instantaneu că piesele nu mai sunt deloc toate la locul lor:  dispariţia magazinelor Jennifer (retailer specializat în vestimentaţie şi accesorii feminine avangardiste), evaporarea raionului cuşer (casher - bucătărie evreiască) din incinta hypermarchetului, apoi degradarea uluitoare a serviciilor de transport public până mai ieri etalon în domeniu ( aglomeraţia şi mizeria şi-au găsit locul  în garniturile TGV-urilor , alcoolul lipseşte cu desăvârşire din vagonul restaurant iar pretutindenea domneşte un amestec de mirosuri, haine şi mâncare). Dar poate schimbarea cea mai dureroasă este legată de însăşi coloatura şi fizionomia spaţiului fizic uman aici unde în pieţe, mall-uri şi terase femeile par a fi suferit o transformare nefirească nu atât prin creşterea sensibilă a numărului de văluri ci prin altceva – prin dispariţia fustelor şi a rochiilor şi înlocuirea lor cu pantaloni. Toate femeile poartă de acum pantaloni. Feminitatea se ascunde deci în culori sumbre şi în forme inexpresive, ascunzându-şi cu desăvârşire în primul rând sexualitatea. La nivel instituţional schimbările nu întârzie nici ele. Spre exemplu Universitatea Sorbona, numită acum Universitatea Sorbona Nouă - este pur şi simplu o universitate islamică sub directa finanţare a prinţilor saudiţi: simbolurile religioase răsar atât pe frontispiciul clădirii cât şi în interiorul ei (pasaje din Coran, fotografii cu pelerinajul la Mecca, etc), convertirea devine condiţie primordială pentru oricine doreşte să-şi păstreze catedra aici (având altfel de ales fie mutarea într-o universitate laică a statului francez,  fie directa pensionare anticipată cu o remuneraţie lunară colosală). În schimb, convertirea la islam pentru un cadru didactic poate asigura pe lângă continuarea vieţii universitare, chiar triplarea salariului, chirii modice în apartamente de lux precum şi multiple avantaje sexuale prin prisma poligamiei. Pe lângă toate acestea, asaltul comercial al restaurantelor de tip Hallal (cultură culinară cu specific arăbesc), reconsiderarea timpului social (cotidian) astfel încât să permită tuturor accesul la cele cinci rugăciuni zilnice obligatorii precum şi implementarea unei noi programe şcolare adaptate Coranului, ei bine, toate par a se integra de la sine ca detalii fireşti ale unei reale schimbări culturale şi politice.                                                                            

Franţa asistă iată la o veritabilă de-laicizare prin care principiile şi valorile sale tradiţionale, cele republicane sunt înlăturate şi înlocuite cu cele ale unei societăţi islamice, religioase. 

   Pentru Houellebecq nu scenariul în sine este dramatic cât mai ales contextul şi atmosfera în care acesta poate deveni realitate. Pentru că peisajul aici nu mai aparţine ficţiunii ci stării de fapt a lucrurilor: societatea occidentală şi cea franceză cu atât mai mult, dezvoltă în prezent o anume tendinţă suicidară faţă de propriile valori identitare, dublată de o alta, fertilă intoleranţei, disoluţiei şi radicalizării.                                              

     Într-o Europă care nu mai păstrează decât ruinele şi vestigiile unei civilizaţii grandioase (creştine) pe care a încarnat-o cândva, Islamul are toate şansele de a pătrunde din nou, de data aceasta definitiv. Istoric aşadar, bătălia pare a fi fost demult pierdută: mai rămâne deschis numai câmpul ideatic de luptă aici unde, pentru Islam, creştinismul este într-adevăr una din religiile Scripturii însă creştinii doar nişte drept credincioşi care pentru desăvârşire este necesar să facă pasul următor, convertirea. 

    Înaintea islamizării totale - politice, educaţionale, sociale, vestimentare şi chiar culinare, individul (ne)liber caută în permanenţă, pe întreg parcursul desfăşurării evenimentelor o scăpare, un refugiu chiar şi temporar pentru a-şi putea pune în ordine gândurile şi recăpăta liniştea necesară bunului discernământ. Tentaţia proviniciei, a reîntoarcerii în Franţa autentică (cea a micilor sate şi a vechilor abaţii) creşte exponenţial cu cât mediul urban, parizian devine din ce în ce mai apăsător, mai constrângător şi mai invadator al spaţiului personal. Dar Franţa autentică se dovedeşte a fi un miraj, o himeră asemenea civilizaţiei occidentale pe ruinele căreia ea îşi menţine numai trupul muribund. O Franţă care nu mai poate fi găsită nici măcar la ea acasă şi care nu mai are absolut nimic de oferit unui individ şi aşa secătuit de orice spiritualitate, impermeabil sufleteşte. Într-o astfel de situaţie cedarea este iminentă. Supunerea devine unica soluţie nu doar a scăpării de sub presiunea socială care ajunge să capete proporţii universale, ci chiar mijlocul de accesare al unor beneficii şi plăceri nebănuite. Cum să nu te converteşti dacă printr-un simplu gest îţi poţi asigura nu doar stabilitatea locului de muncă, ba încă şi un stil de viaţă sinonim cu luxul, generos în satisfacţii şi plăcere!? De ce ai renunţa la o carieră universitară pe care ţi-ai construit-o cu pasiune, de ce să trăieşti departe de prieteni şi de mediul în care ai crescut, izolat şi complet alienat, nefăcând altceva decât aşteptând ca moartea să sosească? Ea va veni atunci, repede şi sigur! 

 

   Ei bine există în eroul lui Huellebecq o asemenea tensiune interioară, adesea manifestă, care-l face să îşi asume problema convertirii în termenii unei situaţii limită, de viaţă sau de moarte. Ceea ce de fapt ea şi este: împotrivirea (aparent absurdă, fără niciun sens) la sistemul social totalitarist de factură islamică l-ar angaja pe om într-un război deschis pe toate fronturile existenţei, nu doar pe cel ideatic, spiritual, acolo unde oricum lupta e de preferat a fi întreţinută în permanenţă. Ar fi deci o adevărată nebunie să alegi ne-supunerea; în ultimă instanţă acceptarea noii credinţe nu aduce niciun deserviciu, nu privează şi nu violentează prin nimic, din contră. Ce ar mai rămâne de făcut? Houellebecq şi eroul său ştiu din vreme că bătălia e pierdută demult în plan spiritual, că islamul nu va fi nevoit să facă aproape niciun efort prozelitist de convingere intimă a omului occidental atâta timp cât acesta din urmă i se va preda instantaneu nemaiavând vreun reper transcendent ca raportare, vreo ancoră spirituală prin care să reziste. Cu cât individul este mai bine instruit şi mai cultivat cu atât convertirea la islam va fi mai tacită şi mai firească (supunerea asigurându-se prin câştigarea rapidă a redutei hedoniste); invers, cu cât individul este mai lipsit de cultură şi de educaţie, cu atât islamul se va arăta mai necruţător şi mai sângeros. 

   Profeţia lui Houellebecq se vrea din start a nu se împlini. Căci există o voce interioară nerostită, o atitudine de îndoială constantă şi fermă din partea eroului mai ales faţă de propria sa persoană şi înaintea propriilor sale alegeri, o îndoială metodică am spune, capabilă să-i asigure, cel puţin pentru moment, supravieţuirea.

Michel Houellebecq, Supunere, ed. Humanitas, Bucureşti, 2015