Matei Brunul

(Lucian Dan Teodorovici)

   Spre deosebire de păpuşa din cârpe, marioneta, adică păpuşa din lemn are o cruce sub semnul căreia se situează şi care-i ordonează întreaga mişcare, felul de a fi, ontologia. Şi despre om se spune la fel, că are crucea lui, încarnată personal şi ancorată spiritual, pe care o duce şi care-l con-duce în lume. Sub semnul crucii, al acestei intersectări arhetipale cu profunzimi tectonice se desfăşoară şi povestea de față născută în urma inevitabilei ciocnirii a istoriei mici de marea istorie, cea necruțătoare.
Ce ar putea avea în comun teatro delle marionette, limba italiană, maladia Marie-Stümpell, Lucrețiu Pătrăşcanu, brigăzile ,,treişpe-paişpe" relocate undeva în apropierea țărmului Mării Negre şi comunismul hîtru? Ei bine, toate se intersectează şi intersectează viața unui singur om, viața lui Matei Bruno, Brunul cum i-au zis ,,ai lui" contemporani.
Povestea lui Matei e simplă, scurtă, şi pâna la un punct, insolită: copil ce trăieşte în  paradisul bunicilor de la țară, sub o protecție maternă discretă şi a uneia paterne compensatoare, se vede nevoit într-o bună zi să urce în trenul către Viena, via Italia, acolo unde îl aşteaptă alți bunici, perechea din partea mamei, cei pe care abia dacă şi-i mai aminteşte. Tatăl lui Matei este un excelent avocat român în vreme ce mama sa, Chiara, este fiica unor italieni pentru care băcănia constituie o tradiție de familie. Vine războiul, al doilea, şi după ce bătrânii din țară s-au dus, nimic nu-l mai leagă pe domnul avocat Matei de lumea aceasta. Trebuie oricum să-şi pună la adăpost familia. Plecarea în Italia devine oportună şi imperativă. Visase pentru fiul său o carieră de avocat, dar odata ajuns în peninsulă, Bruno nici nu vrea să audă: afacerile familiei nu-l prind, în schimb Sudul îl fascinează scoțându-i în cale o trupă de teatru, Teatro delle marionette (prin care o veche tradiție, născută în Antichitatea orientală şi ajunsă pe calea războaielor romanice în Europa, era dusă mai departe). Aici îsi va face ucenicia şi tot de aici va primi şi diploma, aceea de maestru în jocul artistic cu marionete. Este întâlnirea cu destinul pentru tânărul Bruno, prima dintre ele, crucială, desfăşurată de altfel sub semnul victoriei şi al descătuşării. Vor mai urma şi altele, tot cruciale, dar sub alte ceruri, grele şi joase.
De pildă acea întoarcere fatidică în România (1947) pe fondul ruinării care amenința familia în Italia la finele războiului, întoarcere încurajată de însăşi tatăl său căruia vechiul prieten din facultate, un oarecare Lucrețiu Pătrăşcanu, acum ministru, îl asigura de întregul său sprijin pentru tânărul Bruno.
Ceea ce trebuia să fie împărtăşirea şi punerea în practică a unei pasiuni artistice se transformă într-o experiență ireversibilă a răului istoric. Căci lumea se surpă în jurul lui Bruno. Chiar dacă el îi va întoarce mai întâi spatele iar mai apoi privirea, aceasta nu-l va cruța: o gură a iadului îl va înconjura, rănindu-l şi muscându-i din carne pentru a-i ajunge la suflet.
Din atelierul şi camera marionetelor, din culisele şi de pe scena teatrului lor, de pe străzile oraşului şi dinaintea biroului de acasă unde redacta un tratat despre natura acestui unic spectacol, Bruno se trezeşte direct în beciurile Securității. La începutul anilor '50 România este o țară dezrădăcinată de trecut: comunismul feroce abia îşi începea delirul.

închis într-o cameră întunecoasă, murdară, cu mobilier sărac...abia acum, în timpul discursului, a simțit că e singur aici, aici însemnând nu doar camera de interogatoriu, ci spațiul ăsta mai larg pe care în Italia îl considerase întotdeauna al lui, străin cum nu se mai simțise nicicând, străin, într-un fel ciudat, până şi de limba pe care o auzea în camera asta rece şi întunecată, cu miros de lemn jilav, limba natală, limba în care continuase să gândească pe toată perioada şederii sale în Italia

Aici se petrece primul contact al său cu o Românie stranie, de nerecunoscut; o țară cândva idealizată care acum se prezintă sub forma unei realități groteşti, iraționale şi amenințătoare. Înfățişarea şi prezența anchetatorului sunt încarnări perfecte ale urâțeniei şi falsității noii societăți: discursul abject şi degradant al acestuia, prăpastia dintre fața blândă a sa şi imediata manifestare monstruoasă, lipsa minimei decențe logice şi morale, toate se perindă dinaintea lui Bruno asemenea unei scene jalnice şi de prost gust.

Anchetatorul: ,,noi ştim că ai revenit în România pe banii statului român, în calitate de aşa-zis specialist, la Teatrul de Păpuşi şi Marionete, în anul 1945 (...) Noi nu ştiam că ai de gând să strângi aici, în România, un grup de derbedei, de legionari, de bandiți, cu care să lucrezi în defavoarea statului...n-am ştiut dar am aflat. Aşa că vreau şi eu să-mi explici : de ce mama dracului, mă boule, în loc să-ți cauți de treabă, te-ai apucat să dai în poporul tău, poporul care te-a crescut?! Vii tu, mare căcat de specialist din Italia, şi-mi spui mie, care-am trăit şi-am muncit pentru țara asta, că eşti mai deştept?...mă animalule...zi, mă dobitocule, asta vrei să cred eu?

Marie Stümpell (maladia anchilozării brațelor, picioarelor şi a spatelui) fusese artificiul medical prin care, în Italia, tatăl reuşise (printr-un aranjament) să îşi ferească fiul de război. Dar de atunci Matei Bruno nu va mai ieşi niciodată de sub semnul acesta. Protecția se va transforma în blestem. Marie Stümpell îl va însoți pretutindenea: întâi ca scut protector din calea frontului morții, apoi întâlnirea cu simptomatologia ei va avea loc straniu, pe tărâmul artei, unde marionetele însele cer a fi ajutate să învețe mişcarea, vorbirea, dansul...dar în cele din urmă Marie Stümpell va lovi cu adevărat abia atunci când Bruno, devenit peste noapte (o noapte adâncă şi parcă fără de sfârşit) Brunul, se va trezi singur, rătăcind pe strazile jilave ale unei lumi hître.

,,Orice marionetă are suflet, doar că trebuie să ştii să-l descoperi."

 Este imperativul, unicul de altfel, pe care Matei îl va deține o bună bucată de vreme şi în jurul căruia îşi va concentra întreaga strădanie cotidiană. Oamenii vor întâlni în calea lor, pe străduțe, prin parcuri sau în curtea Teatrului de Stat pentru Marionete, un personaj straniu purtând întotdeauna cu el o păpuşă din lemn alături de care păseşte sau aşteaptă, cu care vorbeşte sau ascultă. Adesea va fi auzit rostind acele cuvinte ciudate despre sufletul marionetei care indubitabil există şi care  trebuie aflat.
Ştiința descoperirii sufletului unei marionete fusese ideea centrală de la care el însuşi pornise în redactarea unui tratat despre acest gen de teatru. Lucrurile acestea însă se întâmplaseră cândva demult, într-un trecut pierdut definitiv, şters cu totul din memoria sa şi din care se pastraseră numai două lucruri: marioneta (unicul prieten de acum) şi ideea de mai sus. În rest, tot prezentul în care trăia era dezrădăcinat şi lipsit de orice reper, de orice perspectivă. Matei îşi uitase ultimii 20 de ani din viață. Cum anume fusese cu putință aşa ceva dar mai ales calea redobândirii sinelui păreau a se fi ascuns tocmai în conținutul cuvintelor acestora stranii care aparțineau unei vieți aflate nu se ştie unde.
Va veni o vreme însă în care dorința descoperirii trecutului îl va îngrozi într-atât încât să-şi dorească renunțarea. Asemenea lui Vasilache, marionetei, Matei devenise el însuşi o ființă aflată în neputința de a-şi coordona singură mişcările, pe cele sufleteşti, interioare şi deci căreai alții urmareau să-i direcționeze paşii.
    Îi spuseseră Brunul, de la Bruno, odată pentru că erau incapabili de a înțelege şi de a respecta diversitatea culturală, natura lucrurilor, iar pe de altă parte pentru că le încolțiseră în minte ideea de a-l transforma cu totul, de a-i şterge definitiv din suflet vechea identitate. Matei Bruno intrase de ani buni pe mâna comuniştilor şi fusese purtat din închisoare în închisoare, de la o umilință la alta. Cunoscuse şi trăise experiența Gulagului românesc, a dezumanizării prin umilință şi tortură - lucruri groaznice care-i amputaseră nu doar memoria ci şi sentimentele. În curtea teatrului de stat puteai întâlni două marionete care aşteptau cuminți ceva care să le anime, să le în- suflețească deci: păpuşa din lemn şi omul, parcă din lemn şi el.

   Uneori, din întâlnirea cu marea istorie poți ieşi nemuritor; alteori aceasta te poate strivi. În nemernicia comuniştilor români de a rescrie trecutul şi destinele oamenilor, Matei Bruno a devenit cu adevărat ,,interesant" abia din clipa în care şi-a pierdut memoria, tocmai în sfera cea mai fertilă a identității sale. Omul nou era de acum pregătit să pornească la drum încarnând cele mai nobile idealuri şi valori comuniste. Numai că trecutul rămâne întotdeauna suveran, chiar şi sub forma unui gol sau a unei lipse de memorie. Matei şi-l caută neîncetat, se agață cu disperare de orice posibilă urmă sau amprentă lăsată de propria ființă. Vrea să ştie cine este dar mai cu seamă cine a fost. Când Partidul (acelaşi care l-a eliberat din închisoare, care i-a dat casă, loc de muncă şi deci, a doua şansă) îi va spune că a fost deținut politic, adică duşman al țării - crucea de deasupra sa pare a se frânge. Totul se surpă şi mai adânc, devine mai încurcat, mai greu de suportat. De acum singurul lucru care mai contează este răscumpărarea greşelii (nicidecum elucidarea cauzelor ei).


Vestea că fusese deținut politic îl dărămă pe Brun; îşi ura din tot sufletul trecutul pe care nu şi-l mai putea aminti. Ruşinea asta avea s-o poarte cu el până la moarte, ştia asta, iar uneori se temea chiar de revenirea memoriei, îşi dorea cu disperare să afle că greşeala lui fusese una mică, să afle că în afara acesteia se purtase ca un bun român, ca un bun comunist chiar, că realizase lucruri de care putea fi mândru.

Matei uitase cum fusese arestat şi condamnat fără temei, cum trecuse un şir nesfârşit de ani prin camerele de tortură şi de umilință, prin munca şi condițiile inumane ale Canalului, uitase şi de Brigăzile treişpe-paişpe ale studenților veniți de la Piteşti care schingiuiau oamenii din colonia de muncă Peninsula, noaptea, la adăpostul sinistru al muzicii de acordeon, uitase toate cruzimile şi tot întunericul acela interior care făcuse din el o ființă rezistentă la asaltul oricărei speranțe. Văzuse cu ochii săi cum libertatea interioară se poate pierde atunci când dimensiunea metafizică din om e lăsată să se stingă. Acest lucru a fost în vremea aceea cel mai greu de îndurat. Şi a mai fost ceva la fel de crunt căruia a trebuit să-i facă față şi care aproape că l-a omorât: spre deosebire de toate celelalte închisori şi tabere de muncă prin care trecuse şi unde regimul represiv se întrecea pe sine în duritate şi cruzime, în ultima în care ajunsese transferat, deținuții manifestau un soi de indiferență şi chiar de ură reciprocă; nu-i mai unea nimic, nu mai erau solidari în condiția lor, nu se mai strângeau unii în alții spre a-şi obloji rănile: erau nepăsători, invidioşi, luau totul în batjocură şi căutau să-şi facă ei înşişi rău. O decădere umană care a adâncit în el şi mai mult deznădejdea; de altfel, Matei lupta demult împotriva speranței, împotriva chemării acesteia naturale către aşteptarea binelui, lupta pentru păstrarea nu a nădejdei, ci a contrariului ei.
Ei bine, în tot acest stoicism, în toată această castitate interioară se simte numai, o anume smerenie, un Dumnezeu nerostit. Matei Bruno este un martir care dacă s-a rugat, atunci a făcut-o în taină, sub forma rugăciunii ca bunătate imediată, necondiționată, sinceră şi firească. 

Prin Matei Brunul, Lucian Dan Teodorovici redă chipul hîtru al lumii comuniste, cu oameni ei hîtrii, cu vorbele lor hidoase. Şi ne mai aminteşte că uneori răul poate lua proporții ireversibile, că există drumuri pe care nu te mai poți întoarce.

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, ed. Polirom, Iaşi, 2011