Terapia prin Cioran. Forţa gândirii negative

(Horia Pătraşcu)

  

   Imposibil de intrat într-o librarie astăzi fără a-ţi sări în ochi colţul sau raftul gândirii pozitive ! Abundenţa titlurilor, fascinaţia coperţilor, siguranţa autorilor, infaibilitatea soluţiilor – în esenţă o certitudine a fericirii este ceea ce propun toate aceste cărţi gata să ţi se ofere. Indiferent ce problemă ai avea, oricât de obosit sau de plictisit de viaţă ai fi, oriunde ţi-ai fi pierdut busola, reperele, sau ancorele proprii, ei bine, există un remediu şi o cale de redobândire a controlului şi de evaporare a norului depresiv. Gândeşte pozitiv şi totul se va schimba ! Starea de bine şi fericirea devin astfel o chestiune de atitudine, de alegere, de voinţă personală. Trăim iată, în vremea gândirii pozitive. Dar doar a gândirii. Fericirea, starea de bine - au devenit un imperativ: se impune să fim fericiţi, cât mai degajaţi cu putinţă, cât mai detaşaţi şi desprinşi de orice fel de problemă, problema însăşi risipindu-se şi evaporându-se astfel sub asaltul optimismului nostru irezistibil! Un optimism căruia Horia Pătraşcu îi aduce aici o critică devastatoare reproşându-i însăşi lipsa de conţinut real: este un optimism de carton, superficial, de faţadă, lipsit de înţelegerea elementară a vieţii, o viaţă în care prezenţa răului şi a manifestării sale (drama, eşecul, moartea) nu pot fi expediate sub forma unei chestiunii de atitudine. Cu alte cuvinte, întemeiat pe el însuşi, acest pseudo-optimism propovăduit de ,,gândirea pozitivă’’ şi livrat printr-o literatură de specialitate furibundă, cum arătam mai sus, ne dictează efectiv să fim încrezători DOAR pentru că este mai bine să fim astfel: e mai sănătos aşa fiindcă optimismul face bine. Comportă-te ca şi cum totul ar fi bine pentru ca totul să fie într-adevăr bine!

   Nu trebuie să consultăm rapoartele anuale ale OMS (Organizaţia Modială a Sănătăţii) pentru a afla despre locul de frunte, constant, pe care bolile şi maladiile psihice îl ocupă în clasamentul patologiilor la nivel mondial; este de ajuns să privim în jurul nostru sau chiar în trecutul personal, mai mult sai mai puţin îndepărtat. Bolile psihice, depresiile cu precădere devin în ultimele decenii un fel de o a doua natură a omului contemporan, o haină all-season pe care o purtăm cu înverşunare.                         

Aşadar, paradoxal, deşi trăim în vremea gândirii pozitive societatea umană este din ce în ce mai depresivă: stresul, depresia, golul de sens (deznădejdea) definesc traseul nostru cotidian comun. Autorul observă că eşecul gândirii pozitive de astăzi se datorează, raportat la Cioran, faptului că acest tip de gândire operează deficitar asupra obiectului conştiinţei noastre (prezenţa răului în lume, lipsa de sens a existenţei, singurătatea absolută a omului) înlocuindu-l cu un altul, cu o lume în care binele triumfă, unde există solidaritate şi iubire, sens şi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, viaţa este frumoasă, ceea ce conduce la mărirea frustrării şi a sentimentului de culpă, arată Horia Pătraşcu. ,,Suntem vinovaţi că nu ştim să privim cum trebuie realitatea, să o vedem cu ochi buni’’, vinovaţi de pesimism.

Din contră, Cioran ne propune să pornim sincer de la constatarea absenţei sensului şi a binelui din lume şi să ne îndreptăm efortul către cum am putea să trăim într-o astfel de lume: fără vreun transplant de personalitate, fără o infuzie de optimism, fără spălarea sistematică a creierului.

   Viaţa nu are niciun sens pentru care există. La fel, nici omul nu trăieşte datorită vreunui scop sau proiect universal: din contră, cel mai mare rău pe care fiinţa umană îl resimte este însişi faptul a de se fi născut. Prin urmare, întregul univers cultural dimpreună cu toate religiile acestei lumi nu sunt altceva decât simple poveşti inventate de om pentru a nu mai fi singur şi a nu se sinucide. Nu avem de ce să fim optimişti în condiţiile date şi nicio formă de optimism inventat nu îşi are temeiul real. Prin urmare nu ne rămâne decât să mergem înainte pornind de la ceea ce mai degraba, nu deţinem, şi anume auspicii existenţiale favorabile, păstrând acest echilibru extrem de fragil dintre viaţă şi moarte şi de ce nu, năzuind către o adevărată eliberare. Metode sunt, spune Cioran, atâta vreme cât suntem sinceri înaintea tragismului vieţii, recunoscându-i deplina hegemonie şi suveranitate. Tocmai de aici va începe înălţarea omului: de la privirea drept în faţă a tragismului personal şi a celui universal, al lumii însăşi, nu eludându-l sau falsificându-i impactul, ci trecând direct prin el.

Metoda (terapeutică) a agoniei şi a extazului  sau despre optimismul invers

  

Majoritatea dintre oameni, cei socotiţi obişnuiţi, trăiesc căldicel numai, cum s-ar spune, la temperaturi deloc înalte. Ori a trăi astfel, în regiuni comode, călduţe şi împăcate ale vieţii, înseamnă a trăi mediocru, departe de ceea ce Cioran numeşte sentimentul metafizic, singurul capabil de a scoate viaţa şi existenţa din anonimat şi din tragismul imanent. Sentimentul metafizic este posibil numai la temperaturi înalte, fiind nevoie de o incandescenţă spirituală, de un real dinamism interior, accesibil puţinilor dintre noi. Pentru a ajunge în astfel de regiuni, Cioran propune agonia, metoda agonică, singura capabilă să provoace o trăire metafizică (eliberatoare) în rândul oamenilor căldicei, care în felul acesta scapă de ignoranţă şi se pot regenera spiritual şi moral.

   Agonia presupune trăirea pănă la capăt a experienţelor tari, a celor tragice care apar în cotidianul nostru sub forma unor evenimente limită care determină sentimente pe măsură: sentimentul suferinţei, al morţii (sau presentimentul ei), experienţa nebuniei (sau presimţirea ei), sentimentul singurătăţii, al îndoielii continue, şi nu în ultimul rând, cel al disperării. A le urma pănă la capăt, a te înălţa pe culmile acestor trăiri însemnă a răzbi metafizic existenţa, a trăi la temperaturi înalte, purificatoare. Asta te poate aduce desigur în pragul sinuciderii, în imediatul morţii. Dar mai există încă un sentiment de o potenţialitate metafizică enormă (singura de altfel experienţă metafizică pozitivă): se poate agoniza şi pe culmile iubirii! Aici însă agonia se transpune instantaneu în extaz, cele două fiind intim legate.

Aşadar, eliberarea de suferinţă nu presupune îmbrăţişarea naivă a optimismului gregar ci trăirea acesteia pănă la capăt. Pe acest drum scrisul de pildă poate fi un element terapeutic care face urcuşul să fie mai suportabil. Scriu ca să nu mă sinucid, o afirma cu regularitate Cioran.

Optimismul invers (de sorginte nihilistă) propus de filosof deţine aşadar rădăcini sănătoase (autentice): viaţa nu poate fi decât iubită şi nimic bun nu există de făcut în ea decât acela de a o trăi. Fiind absurdă, adică fără niciun temei ultim şi tragică în plus (atinsă de molima suferinţei) – viaţa trebuie trăită în sferele ei înalte, acolo unde sinuciderea devine o chestiune de orgoliu: nu că şi-ar pierde în vreo clipă îndreptăţirea, ci din contră, refuzând-o, omul dovedeşte lumii şi vieţii că le este mai puternic, superior. Este aici cel mai bun optimism şi cea mai sănătoasă gândire pozitivă, cu putinţă.

Horia Pătraşcu, Terapia prin Cioran. Forţa gândirii negative, ed.Trei, Bucureşti, 2014