România Medicilor

Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910

(Constantin Bărbulescu)

  

     Nu cunoaştem cu adevărat ţăranul român, habar nu avem cine este el. Ţăranul român nu apare în istoria noastră decât atunci când s-a revoltat şi când a fost împroprietărit, când i s-a dat pământ. Atât! În rest nu se mai spune nimic despre el; nu a interesat pe nimeni ce s-a întâmplat cu acest ţăran după ce i s-a luat pământul şi apoi i s-a dat înapoi. În schimb nu ne ferim să râdem de el caricaturizându-l atunci când, întors de la muncă din străinătate, şi-a construit în sat casa la care a visat chiar mai înainte de a se naşte şi care marchează, dincolo de orice judecată sau pre-judecată estetică, revanşa, răzbunarea sa istorică: ieşirea din sărăcia universală, eliberarea de sub stigmatul naţional – declara celebrul antropolog Vintilă Mihăilescu, invitat cu ocazia lansării volumului de faţă, în incinta librăriei Humanitas de la Cişmigiu.

Aşadar subiectul cărţii îl constituie în particular lumea rurală şi țăranul român, ceea ce la scară mai mare se concretizează într-o imagine fidelă a României de la mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, descrisă prin prisma experienței unei elite profesionale a ei, şi anume cea a medicilor.

Câteva date statistice

La 1862 existau la noi doar 99 de doctori, 34 cu studii în Austria şi 22 în universitațile germane. La fel stau lucrurile şi în privința celorlalte profesii liberale, adică foarte puțini autohtoni.
Situaţia se va ameliora în următoarele decenii, astfel încât la 1898 sunt raportaţi deja 966 de medici în Regat, mai bine de două treimi dintre aceştia fiind români.

Ce spun medicii

A privi România prin ochii medicilor înseamnă şi a o vedea de sus, de pe piscurile elitei. Medicii sunt cu adevărat nemulțumiți de România contemporană lor; nu le plac nici oraşele înnecate în noroaie, nici cimitirele neîngrădite şi neîngrijite, nici piețele sufocate de deşeurile vegetale şi animale, fără a mai vorbi de sate, care sunt imaginea perfectă a unui infern igienic: locuințe umede şi mici, rău construite, populate de ființe palide, slăbite de boală, subnutriție şi suferință fizică. România medicilor este modernă doar în aspirații, arată autorul.

Ei bine, cu subiectivismul de rigoare, acest demers al medicilor, de a străbate țara în lung şi-n lat are şi o valoare antropologică, e drept, adiacentă, spontană, neintențională -aceea de a-l readuce pe țăranul român în lumina istoriografiei, acolo unde el ajunge doar ocazional: atunci când primeşte pământ şi când se revoltă, după cum constata cu tristeţe antropologul Vintilă Mihăilescu.

Documentarea lui Constantin Bărbulescu se bazează pe două surse majore: rapoartele sanitare periodice ale medicilor şi jurnalele de memorie ale acestora. Medicinii nu tac constată autorul, ba chiar sunt cum nu se poate mai vehemenți şi mai incisivi atunci când descriu situația (starea lucrurilor) din teren. România văzută de ei este o țară plină de mizerie şi de suferință, la sate sau în oraşe, de boală şi de moarte.

În acea perioadă în țară se redactau trei categorii de rapoarte sanitare în funcție de poziționarea celor care le întocmeau. Astfel, cele dintâi erau rapoartele medicilor de plasă, acei medici ai localităților, baza sistemului sanitar care, conform unei legi din 1874, trimiteau medicului primar date statistice şi descrieri ale stării sănătății publice. Medicii de plasă sunt numiţi şi medicii țăranului tocmai fiindcă trăiesc în imediata apropiere şi vecinătate a țărănimii româneşti.
Din aceste rapoarte se desprind subiecte majore precum precaritatea igienei corporale, a celei vestimentare şi a locuinței țăranului, neîncredeea sa în medic şi în metodele medicinei moderne, fobia vaccinării, în genere imposibilizarea igienizării acestui spațiu complet viciat.
Urmează medicii primari de județ care descriu unitar aceeaşi lipsă acută a igienii vieții rurale (cu accent pe vestimentație, habitat şi alimentație), consemnându-se însă în plus şi date despre igiena unor instituții (închisoarea, şcoala, hanul) ori despre obiectivele de îndeplinit de către serviciul sanitar de județ.
Ca o primă concluzie aflăm că sistemul sanitar românesc are mari carențe principala fiind lipsa acută a medicilor de proximitate (medicii de plasă). Suficient de remarcat faptul că primii medici de plasă îşi fac aparitia tocmai în 1862 în timp ce primele spitale rurale se inființează abia la 1881.
Aşadar, raportat la credibilitatea medicului în faţa ţăranului, cu ce ar fi fost mai bune medicamentele şi practicile acestui sistem medical, aparut din senin, într-o lume care vreme de secole întregi şi-a rezolvat singură bolile şi problemele de sănătate?
Ultimele rapoarte, cele întocmite de autoritațile superioare (Consiliul Sanitar) sunt lucrări de sinteză, standardizate şi care reflectă aceeaşi rea tocmeală a societății româneşti (rurale şi urbane). Potrivit acestor autorități, satele se găsesc în continuare într-o stare barbară, în timp ce oraşele se afundă în mizerie: lipsa canalizării, a pavajului şi a alimentării cu apă, prăpastia dintre centru şi suburbiile aflate în continuă expansiune, administrarea defectuoasă a resurselor. Două exemple numai: la Iaşi se construieşte un complex elegant de băi dar care din lipsa apei nu va funcționa, în vreme ce Craiova, oraş insalubru, alocă totuşi fonduri pentru iluminatul electric. Practici deloc straine României urbane din 2015! Acum, ca şi atunci, țara înseamna străzi neasfaltate, sau prost asfaltate, pline de praf vara şi de noroi iarna, impracticabile, gunoaie care se aruncau în stradă şi spații publice insalubre. Igienizarea României se dovedeşte a fi aşadar un proces îndelungat, nici până astăzi finalizat.                                                                                                    

 Pentru Constantin Bărbulescu toate aceste rapoarte ale medicilor şi autorităților vremii nu sunt lipsite de conținut, de adecvare la realitate: România nu era mai curată sau mai igienizată decât o descriu aceste rapoarte, dar este necesară o raportare critică în lectura lor. Medicii, am mai precizat, îi privesc pe țărani de sus şi scriu despre ei având aşteptări foarte mari. La acestea se adaugă țesătura prejudecăților unde elementul central îl constituie țăranul ca acel sălbatic ce trebuie neapărat civilizat.

Parcurgând întreaga literatură a rapoartelor medicale şi a memorialisticii de gen, concluzia este una singură şi pe deplin întemeiată, anume senzația de coborâre în Infern, în Infernul unei Românii moderne sau cel puțin pe care o ştiam modernă.                                                                                                                       

Ajungem iată pe ulițele satelor care sunt pline de noroi toamna şi primăvara, prin curțile gospodăriilor țărăneşti pline şi ele de noroaie şi fără adăposturi pentru animale, în minuscula cameră a locuinței rurale, unde iarna stau claie peste grămadă toți membrii unei numeroase familii (...) sau prin piețele la fel de rău mirositoare ale oraşelor, vara, în vremea caniculei; ca să nu mai vorbim de mirosurile ,,mefitice" ale latrinelor rău construite ale spitalelor de provincie.

Jegul stă gros pe pielea lor

Cum am precizat deja, discursul literaturii medicale despre țăranul român de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX este prin excelență unul extrem de negativ. Deşi invită la prudență şi la o atitudine critică față de obiectivitatea respectivului discurs, autorul socoteşte că această ființă despre care vorbim se găseşte mai degrabă undeva la mijlocul drumului dintre țăranul sălbatic al medicilor şi țăranul identitar al folcloristilor şi al etnologilor.
Iată ce scria într-o lucrare de doctorat (sfărşit de secol XIX) tânărul medic Constantin Popescu: Baie generală niciodată nu fac, nici femeile, nici bărbații, şi aceştia nici pe cap nu se spală decât excepțional. Se înțelege lesne în ce stare e pielea țăranului. Un stat gros de murdărie stă totdeauna pe dânsa, şi aceia care au avut ocazie să stea între dânşii cunosc mirosul caracteristic pe care îl exaltă din cauza pielii şi a hainelor murdare.
Dar să ne desprindem puțin de ideologie şi să ne apropiem mai mult de antropologie. Vom descoperi astfel că secolul al XIX-lea a fost numit şi secolul apei rare - pretutindenea în Europa. Pentru tăranii români ca şi pentru cei francezi de pildă igiena corporală avea o cu totul altă semnificație decât cea conferită de medicina modernă. Viața tăranului român şi viața igienică în particular a sa erau legate de timpul sacru, de un anumit ritm şi o anumită ordine a lumii. Curățenia era asociată cu sărbătoarea şi cu sacrul, astfel încât, îl vedem pe țăranul nostru facând curat si spălându-se cu precădere înaintea marilor praznice sau a liturghiei de a doua zi.
Se mai desprinde un lucru foarte important din pledoaria medicilor, anume o dublă funcție a igienei, una medicală (îndepărtarea mizeriei şi prevenirea îmbolnăvirii) şi o alta, spirituală, civilizatoare am putea spune, prin faptul că spălându-şi fața şi trupul, omul resimte şi o anume trezire interioară, o redeşteptare a vitalității proprii: o poftă de a se gândi la lucruri frumoase şi la întreprinderi de om bărbat (Manolescu,1895)
Pentru a se spăla pe întregul trup omul trebuie să dețină mijloacele materiale necesare, adică un recipient, un spațiu destinat acestei funcții. Medicii trec cu uşurință peste acest aspect material, lipsa băii şi a băilor publice constituind nu o culpă a țăranului ci o determinantă socială şi culturală ținând mai degrabă de nivelul de dezvoltare al întregii societăți.
În 2002, ține să adauge autorul, baia şi instalațiile sanitare rămân un ideal pentru gospodăriile rurale: doar 13,4% dintre locuințele rurale dispun de o sală de baie (față de 83,2% în mediul urban), 15,1% sunt alimentate cu apă în interior şi 12,9% dispun de canalizare (85,6% pentru mediul urban). Procentele sunt mai mult decât modeste, de-a dreptul jenante. În aceste condiții despre o igienă corporală modernă este greu să vorbeşti.

Bordeiul, focar al mizeriei

Igiena habitatului, a locuinței tăranului apare cu regularitate în literatura medicală. Peisajul urmează aceleaşi culori sumbre ale promiscuitații generale. În aceste cămăruțe, adevărate vizuini săpate în pământ (pe care statul avea să le scoată în ilegalitate la 1894, evident fără succes) medicii văd adevărate rădacini ale maladiilor cu influență directă asupra morbilităţii şi mortalităţii.
Minuscule, monocamerale, slab aerisite şi obscure, pline de umezeală, supraaglomerate, bordeele fac imposibil de tratat o boală contagioasă de exemplu. Ele devin simbol al săraciei.
La 1912 vor fi existat locuințe țărăneşti cu două până la trei camere, însă cert este faptul că la acea dată, în 76,5% dintre acestea, familiile de țărani locuiesc într-o singură cameră.

Mămăliga cea de toate zilele

Imaginea pe care medicii o construiesc asupra universului culinar al țăranului accentuează precaritatea hranei de zi cu zi. Astfel, se afirmă că mai bine de jumătate din an țăranul român ţine post iar şi atunci când mănâncă de dulce, el tot mai mult posteşte: doar lapte, brânză şi ouă; carnea lipseşte sau apare ocazinal, oricum foarte rar. În schimb, mămăliga, făcută din făină de porumb, este omniprezentă şi fiind un substitut al pâinii este consumată cu sare, ceapă, usturoi şi cu diverse ierburi fierte (în post).
Ideologia îşi face simțită prezența şi aici, atitudinea medicilor, constată autorul, bazându-se pe darwinismul social unde, la fel ca în natură, regimul carnivor este dominant: popoarele cu regim vegetal sunt făcute pentru a fi cucerite, după cum vastele familii ierbivore, în regimul animal, par a fi destinate să facă hrana carnivorelor (Lupu, 1906).
Dacă vrem să explicăm universul acesta culinar preponderent vegetal al țărănimii, trei sunt direcţiile majore: săracia (vecină cu foametea), ignoranța (lipsa educației) şi postul, foarte frecvent şi prea întins.
Impuritatea apei, alcolismul, bolile săraciei (pelagra, tuberculoza), mortalitatea infantilă ridicată (între 1871 şi 1895 din numărul anual al morților, aproximativ 49% sunt copii de până la 5 ani, iar dacă se calculează mortalitatea până la 10 ani, atunci procentul trece de 50%, aşa încât la finele secolului unul din doi copiii nu atingea vârsta de 10 ani) - toate acestea se adaugă tabloului general pe care medicii vremii ni-l oferă ca pe o dare de seamă a stării lucrurilor, a chestiunii țărăneşti, cum i s-a spus.
Ori dacă acestei chestiuni țărăneşti adăugăm o alta, evreiască, (chestiunea jidovească) atunci devine mai uşor de înțeles cum anume funcționa mentalul elitei profesionale a medicilor. Aşa se explică radicalismul (dus până la fanatism în cazul disprețuirii totale a țăranului văzut ca specie umană inferioară care trebuie cuvilizată cu orice preț), înverşunarea şi negativismul fatalist pe alocuri manifestate de medici în demersurile lor publice. Tot ei sunt cei care vor lansa în societate ideea degenerării rasei şi a neamului, care se va transforma într-o adevărată psihoză națională. Românii, se spune, degenerează fizic şi intelectual, iar cauza o constituie tocmai ,,relele țărăneşti"! Dacă bătălia urbană pare a fi pierdută, în marile oraşe românii ajungând minoritari, cel puțin lumea rurală (adica peste 80% din țară) să fie salvată! Să înţelegem că acestea sunt auspiciile (aici mai puțin transparente) sub care medicii îşi redactează cu scrupulozitate rapoartele.

Este cât se poate de evident pentru Constantin Bărbulescu existența unei mari fracturi, unei adânci prăpastii între realizările României moderne (1859 - prima Unire, a Moldovei cu Țara Românească; 1866 - momarhia constituțională; 1877 - Independența; 1881 - proclamarea Regatului; 1918 - Marea Unire) şi starea societății acestei țări caracterizată printr-o ruralitate deosebit de precară (sărăcie extremă şi analfabetism). Este fractura socială care va face posibilă drama lui 1907 dar şi o alta, cu mult mai teribilă - instaurarea şi înrădăcinarea regimului comunist.

Ţăranul român nu se spală ci se primeneşte, arăta în seara aceleiaşi lansări de carte, antropologul român. Şi, mai spunea acesta, să înţelegem că spălatul şi igiena sunt două lucruri distincte în istoria antropologică a omului. Ori, ţăranul român de la sfârşitul secolului XIX nu este ţăranul lui Pasteur, el nu trăieşte psihoza duşmanului microscopic, bacterian. Cu totul altele erau regulile şi ritmurile vieţii de atunci, iar a arunca fără discernământ grila igienizării specifice modernităţii contemporane asupra trecutului de atunci ar fi un demers total inutil.

Constantin Bărbulescu, România Medicilor, ed. Humanitas, Bucureşti, 2015