Castelul, Biblioteca, Puşcăria

Trei vămi ale feminităţii exemplare

(Dan C. Mihăilescu) 

   

   Probabil nu există popor în istorie care să nu fi cunoscut dacă nu un destin martiric, atunci cel puţin o experienţă de ordinul acesta. Martiriul oamenilor aflaţi la Nord de Dunăre se înscrie într-o istorie universală a persecutării şi a oprimării specifice spaţiului comunist, o istorie care continuă şi astăzi atât în Europa de Est (prin statele foste-comuniste incapabile de stabilirea unei minime justiţii sociale în raporturile dintre victime şi agresorii lor, societăţi unde vechii torţionari încasează pensii speciale din partea statului în vreme ce generaţii întregi trăiesc ducându-şi mai departe propria infirmitate sufletească) cât şi în Asia (societatea chineză, respectiv cea nord-coreeană înteţinând viaţa într-un peisaj sinistru). 

Românii aparţin acestei culturi a martiriului în care comunismul a însemnat una din cele mai aberante forme de obiectivare a răului în istorie. Ura împotriva libertăţii de gândire, de exprimare şi de manifestare, o ură împotriva demnităţii umanului, a transformat temniţa comunistă într-o gură a Iadului deschisă pe pământ unde preoţi, monahi, profesori, învăţători, scriitori, poeţi, jurnalişti, jurişti, oameni de ştiinţă, medici, muncitori ori simpli oameni, ţărani - bărbaţi şi femei deopotrivă - au sfârşit cu toţii schingiuiţi trupeşte şi distruşi sufleteşte, fără a avea vreo vină.

   N-ar fi deloc lipsit de măsură (nici fizică, politică şi nici metafizică) dacă am spune că la Piteşti, Aiud, Gherla, Sighet, Văcăreşti, Periprava, Salcia, Jilava, Rm. Sărat, Târgu Ocna şi în alte locuri din ţară – Iadul însuşi a căpătat realitate, în carne şi oase zdrobite, într-o demenţă a cruzimii fără margini. Acestea sunt locurile în care România şi-a martirizat întreaga elită culturală şi spirituală pe care cu greu reuşise să şi-o construiască de-a lungul timpului. În ciuda realizării unora, în ciuda celebrității, chiar mondiale, a altora, cartea generației '27 este una a ratărilor: biografic şi bibliografic, emoțional şi istoric, psihologic şi politic, profesional şi moral – afirmă surprinzător Dan C. Mihăilescu. Altefel spus, tripleta Eliade, Cioran, Ionescu, alături de Brâncuşi şi Enescu nu schimbă cu nimic destinul tragic al acestei lumi şi al acestei generaţii. 

Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas!

În volumul ,,Castelul, Biblioteca, Puşcăria’’, criticul literar contemporan recompune portretele acestor fiinţe martirice urmând însuşi firul confesional-memorialistic descris de ele însele, atunci şi acolo unde acesta a mai fost posibil. Căci restul, majoritatea adică, a rămas în tăcere, într-o tăcere fără fund, într-o tăcere asurzitoare. Portretele, aşa după cum este precizat şi în subtitlu, sunt exemplare şi cu atât mai surprinzător, feminine ! Căci de regulă, atunci când discutăm despre universul carceral al temniţei comuniste îl imaginăm în forme şi conţinuturi cu precădere masculine: închisoarea, tortura, umilinţa trupească şi sufletească par a fi prin excelenţă apanajul acestui gen uman şi doar al lui. Imaginarul deţinutului politic (supus unui proces continu şi intens de umilire) pare a nu avea tuşe feminine: femininul nu are ce căuta într-o astfel de lume ! Şi totuşi în comunism orice decenţă şi minimum de moralitate au fost desfiinţate ca şi cum niciun temei nu le-ar mai fi justificat. Cu atât a fost mai sinistru şi mai criminal acest totalitarism politic, acest mod de a închipui lumea, de a o dez-închipui în fapt, de a-i mutila înfăţişarea. Aşadar teminţa comunistă românească a găzduit şi femei, martirizându-le în egală măsură ca şi pe bărbaţi, fără urmă de discernământ. În egală măsură e doar un mod de a spune căci în realitate măsura nu a fost deloc egală, proporţiile suferinţei fiind cu totul altele : față de suferințele bărbaților, feminitatea torturată e ceva cu mult mai degradant, mai greu de imaginat şi suportat sufleteşte (...)  aici totul e mai crunt, mai abject, mai greu de îndurat, spune Dan C. Mihăilescu.
   Ceea ce au trăit oameni precum Ion Ioanid, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dinu Pillat, Radu Mărculescu , Florin Constantin Pavlovici, Alexandru Mihalcea, Marcel Petrişor, Corneliu Coposu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi mulţi, mulţi alţii în temniţa comunistă este înfricoşător şi greu de imaginat. Însă cei douăzeci de ani siberieni ai Aniței Nandriş, cei opt ani care compun ,,Evadarea tăcută" a Lenei Constante, vânarea sistematică şi schingiuirile Adrianei Georgescu şi Oanei Orlea, suferințele deportării în evocările Elenei Spijavca, şi altele asemenea mărturii ale ororii comuniste, te copleşesc într-o măsură mult mai dureroasă, după cum recunoaşte şi D.C.M. Tortura şi umilinţa în universul feminin se situează cu mult peste calvarul cu care ne-am obişnuit. 

Românii îşi cunosc prea puţin trecutul şi mai deloc partea martirică a acestuia. Volumul lui Dan C. Mihăilescu poate constitui în acest sens o chemare, o  îndemnare către redescoperirea unui episod năucitor al propriei nostre istorii, a celei recente. O îndemnare de natură literară, căci mai înainte de a lua în mână manualelor de istorie, şi aşa sărace şi lacunare în privinţa temniţei comuniste – mai câştigaţi am fi dacă am răsfoi cu aşezare mărturiile directe ale acestor fiinţe, în Jurnale şi lucrări precum cele ale Monicăi Lovinescu, Jeni Acterian, Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Adriana Georgescu sau Ruxandra Cesereanu.

Ceea ce mă exasperează în secolul nostru - e că oamenii nu mai ştiu să rabde, nu acceptă suferința şi din această cauză sunt atât de rătaciți şi nefericiți  (Cornelia Pillat)

Vreau să înțeleg, să aflu cum a fost deformată în adâncime natura relațiilor dintre oameni, cum s-a ajuns să ne fie frică atât unii de alții, cum s-a petrecut în atâția dintre noi degradarea demnității personale, a impulsului spre libertate şi a celui spre transparență (Annie Bentoiu)

Dan C. Mihăilescu, Castelul, Biblioteca, Puşcăria, ed. Humanitas, Bucureşti, 2013