Se întorc morţii acasă
(Cornel Constantin Ciomâzgă)

  

    Petre şi Părintele Gheronda şedeau pe prispă şi, grăind, roboteau mărunte lucruri. Era aparte şi anume mai ales dialogul îndeletnicirilor. Gheronda spărgea nuci cu un ciocănel pe o piatră, iar Petre rupea fâşii de cârpe pentru nişte viitoare preşuri. Părea că-şi sfâşie bucată cu bucată trecutul şi mai ales părea să destrame acele triste şi dureroase zile în care îl hărțuise şi îl chinuise, mutilându-l pe Părintele.

 Este cu putință o poveste adevărată, adică o istorie de viață, în carne şi oase, țesută pe firul schingiuirii, al suferinței şi al martirizării, al pocăinței, smereniei, al iertării şi al iubirii răbdătoare? În Se întorc morții acasă tocmai despre acestea este vorba: o poveste (creştină) din timpurile şi din cotidianul nostru în care răul, atât ca manifestare fizică (luând înfățişare dementă, dezumanizantă) cât şi ca realitate sufletească, interioară, ei bine acest rău total nu este singur, absolut!  Niciodată răul nu va exista ca rău în sine şi nici nu va fi omni-prezent şi atotputernic. Brutalitatea, oroarea, schimonosirea, împreună cu celelalte fețe ale sale se vor situa în permanența vecinatate stranie a imposibilitații lor, a golirii de conținut până la dispariția definitivă.
    Potrivit creştinismului răul există numai ca formă de îndepartare, ca abatere de la bine, ca negare a binelui şi aflat tot timpul sub îngăduința acestuia din urmă. Acțiune ce nu are caracter ireversibil, cu atât mai puțin în lumea omului, ființă instaurată şi re-staurată ca ființă liberă. Prin urmare, ontologic vorbind, ființa păstrează încarnată în sine potențialitatea permanentă a binelui în ciuda proporțiilor desfigurante pe care chipul răului i le poate conferi. Se spune că nu putința este cea care-i lipseşte diavolului în a se întoarce şi a redeveni bun, ci voința: el nu că nu poate, ci în primul rând, nu vrea.(Rafail Noica)
La fel, ba încă şi mai intens stau lucrurile în privința omului. Pentru om posibilitatea reabilitării, a îndreptării şi a dobândirii virtuții ca îndepărtare şi lepădare de rău, sub exercițiul neîncetat al libertății - şansa aceasta este întotdeauna la îndemână.
    Despre cum poate un om să urmeze calea de la abrutizare la sfințenie, de la animalitate la smerenie şi de la ură la dragoste, se poate descoperi în povestea aceasta a celui mort care se întoarce acasă, viu.
Se spune cum că Dumnezeu culege chiar şi de acolo de unde nu ar fi semănat - o face însă pe căi de cele mai multe ori şi la prima vedere imposibil de înțeles, ilogice, care uluiesc, scandalizează.
De pildă, ce fel de Dumnezeu este acela care lasă şi acceptă ca răul să fie şi să lovească în om cu o putere atât de incomensurabilă, ce fel de Dumnezeu este acela care permite ca ființe fară nicio vină, copiii, să fie devorați şi sfâşiați în bucăți de carne de câini, întreabă Ivan Karamazov? Ce fel de Dumnezeu este acela care a permis ca omul să-şi arunce semenii în cuptoarele lagărelor sau ca pe alții să-i tortureze schingiuindu-i şi umilindu-i până la moarte, iaraşi, fără de vreo vină? Unde a fost Dumnezeu în vremea tuturor Genocidelor din istorie, în timpul Holocaustului şi mai apoi în vremea închisorilor comuniste acolo unde omul l-a jupuit de viu pe om turnându-i sare peste răni, bătându-i cuie în tălpi şi dându-i foc? Sunt întrebări care tulbură şi ale căror zări interioare par a se fi prăbuşit: de acolo de unde răspunsul ar fi trebuit în mod normal să răsară, el a apus, e întuneric.
    În preajma morții, la Aiud, Mircea Vulcănescu a cerut să nu fie răzbunat: Nu ne răzbunați! Acesta avea să fie testamentul spiritual şi nu numai al atâtor martiri români care au murit sau au supraviețuit închisorii comuniste.
Pare iarăşi aici ceva absurd, de neînțeles, ceva ce sfidează logica şi chiar bunul simț moral, civic. Totodată este şi unul din temeiurile cărții de față unde tocmai această stranie renunțare la dreptate, la restabilirea demnității este cât se poate de bine explicată. Paradigma o constituie însă creştinismul, această religie, acest univers spiritual fundamentat pe mesajul hristic, prin el însuşi unul paradoxal. Atât ca dogmă cât şi ca morală, creştinismul este paradoxal, în contra firii, sfidând logica şi simțul practic comun nouă tuturor.

Povestea

   Povestea noastră începe de pe scările metroului bucureştean. Petre este un om fără casă şi mai ales, fără identitate. Deşi are o familie, soție, copii, nepoți, un apartament, vecini şi prieteni, niciunul dintre aceştia nu-l mai recunosc, alungându-l din mijlocul lor. Nici autoritățile, poliția, primăria, sistemul medical, asistența socială, niciuna dintre acestea nu vor să aibă de-a face cu el, să-şi bată capul cu aşa ceva, mai ales că nici el nu pare a deține energia şi dorința necesară de a merge înainte. Pentru că Petre în primul rând nu mai există: este un individ decedat, declarat mort, înmormântat după toată rânduiala, şters şi radiat de prin toate registrele şi evidențele. Şansa a făcut ca o femeie care îngrija prin cimitir să audă îngrozită urletele sale dinăuntrul cavoului rece şi întunecat: Petre fusese mort clinic numai, şi până să fie scos afară din pământ şi să se întoarcă, ca mort, acasă viața sa atinsese deja acel punct critic dincolo de care începea, fără ştirea lui, să se îndrepte cu totul şi cu totul într-o altă direcție, către o destinație uluitoare.
   Provenea dintr-o familie de țărani săraci, unde ața mămăligii era singura lor avere. Sărăciei i s-au alăturat în timpul copilăriei izolarea, umilința, teama şi violența. Bunica, singura, îl mai trimetea din când în când în genunchi, la rugăciune, către o anumită tihnă, dar prezența ei fusese una efemeră, foarte îndepărtată. Viața adultă a coincis cu ruptura față de întreaga lume aparținătoare de până atunci, de oameni, locuri şi, cel mai semnificativ, de felul de a fi. Petre a trebuit să uite, să se lepede nu doar de obiceiuri, gesturi şi gânduri, ci şi de sentimente. Şcoala partidului urma să facă din el un ofițer de securitate ireproşabil, de temut şi extraordinar de eficient în lupta şi lichidarea oricăror elemente dizidente. Aşa a şi fost: impecabil în administrarea morții. Petre a executat ordine şi oameni cu precizia unei maşini sofisticate şi infernale. Acolo unde nu putea obține mărturii (denunțuri mincinoase) prin corupere, îşi reconfigura strategia exercitând cu scrupulozitate urmărirea, intimidarea, amenințarea, şantajul, înscenarea, schingiuirea până la umilință, violența sălbatică şi în final, crima. Un torționar, asta era Petre! Dar unul aparte, a cărui activitate nu se limita la spațiul carceral ci se exercita dincolo de celula închisorii Jilava, umblând prin lume, căutând oameni, victime, martiri.
    Petre era unul din aceia care rămân fără Duh Ceresc, parăsiți de tot de orice urmă a Cerului. De obicei oamenii agonisesc Duh Ceresc în anii copilăriei (prin ascultare, rugăciune, post, liturghie, euharistie şi prin alte taine) pentru ca în timp, pe măsură ce înaintează în viață şi în lume să şi-L împuțineze, până la secătuire. Petre era unul dintre aceştia: nu doar că se îndepărtase de orice valoare morală, de orice adiere şi lumină cerească, dar în plus, disprețuia şi ura cu adevărat pe oricine se afla întru acolo.  Duhovnicii, preoții şi monahii cu har, cei căutați de mulțimile de oameni, pe aceştia îi avea Petre în urmărire şi sarcina era aceea de a-i face să dispară, prin orice mijloace. Securitatea ieşise la vânătoare de oameni liberi iar în rândul acestora monahii erau ținte indubitabile. Acolo unde infiltrarea sub acoperire a agenților în mănăstiri (prin complicitatea directă a BOR) nu conducea la rezultate spectaculoase, se făcea apel la o metodă pe cât de sigură pe atât de extenuantă - cea a invocării apartenenței la legionarism. Aici intervenea Petre care trebuia să smulgă cum ştia el mai bine auto-denunțuri fabricate, mărturii false, dovezi mincinoase, în general acuzații care au distrus vieți nevinovate şi destine extraordinare. Aşa l-a întâlnit pe monahul Gheronda, Filip Gheronda. Dar nu monahul era miza Securității, cât frate acestuia, un profesor universitar care le vorbea studenților despre valorile credinței creştine. Gheronda n-a acceptat să-şi denunțe prin minciună fratele ca legionar, alungându-l cu multă eleganță şi cu o subtilă ironie pe tânărul Petre sosit la Mănăstire spre a-i propune târgul. Monahul urma să câştige astfel liniştea sa şi siguranța surorii sale, de curând devenită învățătoare şi care traversa zilnic un drum lung către satul unde îşi avea elevii. Petre dădea de înțeles că fetei i se pot întâmpla atâtea pe drumul acela. Şi într-adevăr a trecut de la amenințări la fapte: tânăra este bătută şi violată cu bestialitate pe câmp, apoi în Vinerea Mare, seara, în timp ce se pregătea pentru Prohod, Gheronda este arestat şi dus la Jilava. Este bătut cu atâta brutalitate încât viața abia dacă mai pâlpâie în el. Nu înțelege şi nu poate desluşi inițial ceea ce se întâmplă atunci când este târât într-o curte interioară unde câțiva oameni desfigurați sunt aliniați înaintea sa. Abia urletul de disperare scos de unul dintre acei nefericiți, un țipăt animalic ce ascundea parcă ceva familial în el, îl face pe Gheronda să se sustragă morții ce-l învăluia şi să privească pentru o clipă moartea aceluia care-i fusese frate. În noaptea aceea groaznică a fost bătut şi torturat de acelaşi Petre, prin mijloace nebuneşti, ținânând de registrul iadului. Dimineața l-au internat în spitalul închisorii cu multiple plăgi şi fracturi grave. Era Duminica Paştelui. Gheronda nu i-a putut răspunde fratelui de suferință de alături la acel minunat ,,Hristos a Înviat!", decât numai clipind din ochi. Au urmat încă multe săptămâni în care bătaia, tortura şi sadismul au continuat, culminând cu o condamnare la 25 de ani de muncă la Canal. Petre s-a ocupat personal şi a vegheat îndeaproape ca iadul din Jilava să continue şi în taberele de muncă pentru Gheronda. L-a urât şi l-a vătămat cu o cruzime nemărginită pe acest călugăr martir: sora, fratele, acum el însuşi schingiuit şi umilit, la nesfârşit. Petre n-a fost un simplu torționar, un bătauş de celulă printre atâția alții, poate un pic mai crud şi mai feroce decât ceilalți. Nu, a fost cu mult mai mult şi cu totul altceva: călăul, duşmanul veşnic, neobosit şi înverşunat, nebunul de ură care l-a urmărit (pe Filip Gheronda) până ce s-a asigurat că din viața acestuia nu a mai rămas nimic întreg. Fratele, sora, chipul, sănătatea, biserica, libertatea - pe toate Petre le-a distrus ori le-a alungat. Ce fel de om poate face toate acestea şi ce fel de om mai poți fi după ce ai suferit un astfel de rău: ți-ai privit fratele ucis, sora violată, propriul trup desfigurat şi înecat în bezna durerii ?
Răspunsul vine uneori de la sine: omul lui Dumnezeu. Credința în Hristos a fost pentru Gheronda nu doar acel spațiu interior în care şi-a putut ancora nădejdea şi de unde i s-a răspuns întotdeauna venindu-i ajutorul şi salvarea, ci chiar realitatea, în carne, oase şi...sânge.
    Să nu vedem creştinismul numai prin colinde, cozonaci calzi, ouă roşii şi lumini calde, nu, creştinismul înseamnă şi ascetism, renunțare la sine, suferință, durere, bătaie, sânge, agonie - spunea un oarecare Nicolae Steinhardt, aflat şi el pe acelaşi drum cu părintele Gheronda.
Creştinismul devine o lege a firii după ce mai înainte este o lege împotriva firii, împotriva firescului, a înclinației naturale, împotriva vieții în imediatul ei. Despre acest creştinism şi despre aceste drumuri, ale crucii, este vorba în povestea noastră.
   Să nu ne răzbunați! au spus-o pe rând martirii de la Aiud, Sighet, Târgu Ocna, de la Râmnicu Sărat, până la Experimentul Piteşti, Poarta Albă şi Jilava. În lumina acestui imperativ, mai degrabă o rugăminte ultimă, este scrisă şi cartea de față. Ce se află în spatele acestei atitudini non-combative, ce argumente pot exista pentru ca o crimă morală urmată de una trupească să nu fie pedepsită, trasă cumva la răspundere?
Cum poți rămâne impasibil, senin şi împăcat când viața ți se transformă nefiresc în moarte şi un val de ură nesfârşită se abate asupra ta, fără îndreptățire?
Toți temnicierii, toți anchetatorii şi toți securistii pe care i-am întâlnit eu aveau o ură nemărginită împotriva a tot ce ținea de Dumnezeu. Toți, până la unul, Îl înjurau pe Dumnezeu Tatăl şi pe Dumnezeu Fiul în felurite feluri. Înjurau pe urmă Sfânta Cruce, Icoana, Împărtăşania, Anafora, Aghiazma, Biserica, morții şi mormintele acestora. Nu rămânea nimic sfânt şi nici chiar omenesc să nu fie josnicit şi scuipat de buzele lor. Este aici conținutul profan, desacralizant al regimului torționar comunist îndreptat împotriva credinței creştine şi a valorilor acesteia, nu oricum, ci prin oprimarea martirizantă a omului.
Pe mine mă înjurau cel mai adesea de evanghelia mamei, de cădelnița mamei şi de crucea bietei mame.
    Torționari pe care diminețile îi găseau sleiți de putere, stropiți din cap şi până-n picioare de sângele victimelor lor, dar învinşi de aceştia din urmă: nicio mărturisire mincinoasă, niciun cuvânt, nicio lepădare de credință, nimic. Şi atunci supliciul reîncepea, iar şi iar, la nesfârşit, zeci şi zeci de ani, cu perioade mai lungi sau mai scurte petrecute pe paturile de spital ale penitenciarelor, în secțiile de reanimare.
Cum să nu răzbuni aşa ceva? De ce ai alege să păstrezi tăcerea, să nu vorbeşti şi să ierți asemenea atrocități? Cu ce este mai prejos un torținar de închisoare comunistă față de un ofițer nazist dintr-un lagăr de exterminare? Şi unul şi celălalt sunt criminali, ambii distrug cu aceeaşi demență dezlănțuită. Celui dintâi nu i se cere socoteală, este lăsat să ducă o viață linistită, să încaseze lunar pensia generoasă, să-şi crească mulțumit nepoții, nepoți pe care alții nu i-au mai putut avea, vedea sau creşte niciodată.
Dacă statul de drept prin instituțiile sale este incapabil de un minim al dreptății sociale, ar fi de aşteptat ca aceasta să fie urmărită măcar de cei îndreptățiți. Ori tocmai de aici reacțiile au lipsit şi continuă să nu se manifeste.
    Ce are în plus torționarul de închisoare comunistă față de ofițerul din lagărul nazist? Iertarea victimei sale! Iertarea deplină, nu doar cu vorba ci însăşi cu fapta. Răzbunarea nu doar că întârzie, ea nu va veni niciodată. Taina ce face cu putință o astfel de realitate este credința creştină asumată în datul ei imediat, faptic, în conținutul suferinței care umanizează şi înobilează omul către dumnezeire.
    Spre deosebire de spațiul occidental unde există o întreagă tradiție a literaturii holocaustului, a mărturisirii ororii, în răsăritul Europei avem cel mult demersuri şi studii mai degrabă cu caracter ştiințific, istorico-sociologic. Lipsesc tocmai poveştile de viață, mărturisirile, vocile oamenilor care abia dacă se aud.
Explicația constă într-o anumită specie, extrem de rară, a responsabilității victimei înaintea călăului ei dar şi înaintea celorlalți, neimplicați. Responsabilitatea de a nu-i tulbura şi sminti sufleteşte pe aceştia din urmă, pe noi adică. Aici (se) întreabă Gheronda:  cum vei face cu cei mulți, curioşi, nealcătuiți sau slab alcătuiți duhovniceşte, doritori să privească însă prin gaura cheii de la uşa iadului, fără să ştie că astfel vor cădea îndurerați în judecare, în grăirea de rău, în îngrijorare, în spaime chiar, în mirare, în compătimire, în toate acestea care rănesc sufletul şi-l pustiesc chiar?
Riscul unei asemenea literaturi a mărturisirii supliciului este acela de a răspunde duhului suferinței prin stârnirea altuia, al întristării, ceea ce sufleteşte este o pierzanie. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului.
De altfel singura posibilitate ca astfel de istorisiri să aibă loc este aşezarea lor în context duhovnicesc prin apelul permanent la valoarea rugăciunii şi a nădejdii în Dumnezeu.
Tocmai aceasta se întâmplă în paginile cărții unde fiecare fragment al vieții părintelui Gheronda este urmat de un adaos, de o completare şi de o situare teologică. Suferința omului este în permanență explicată prin cuvintele lui Hristos şi învățătura unor mari sfinți părinți ai ortodoxiei. De aceea asistăm la o lucrare complexă, stromatică, asemenea unei țesături realizate cu fir teologic pe structura unui covor literar: întregul este o frescă neobişnuită, o imagine vie înaintea căreia simpla privire nu este suficientă, fiind nevoie de asumarea, de efortul teleologic al înțelegerii.
    Nu poti citi Se întorc morţii acasă ca pe un conținut literar numai. Ai în mână şi o carte de telologie autentică, sau cel puțin de o propedeutică teologică.
   Creştinismul este despre iubirea aproapelui dar încă şi despre cea a vrăjmaşului. Cu atât este mai paradoxal, mai scandalos şi mai uluitor. Pentru că mai intâi sfidează logica firescului şi bunul simț al realității ca pe urmă să facă posibilă o asemenea sfidare, să deschidă un întreg univers de viață: viața lui Filip Gheronda dar şi a vrăjmaşului său, Petre, cel de la şi cu care Dumnezeu a cules fără să fi semănat.
Nu începe cu facerea de rău; după ce răul a fost făcut, să nu răsplăteşti răului cu rău; să nu faci celui ce te-a supărat ceea ce tu ai suferit; îndură să ți se facă rău; rabdă să ți se facă mai mult rău chiar decât vrea cel ce-ți face răul; nu-l urî pe cel ce ți-a făcut răul; iubeste-l; fă-i chiar binele; roagă-te lui Dumnezeu pentru el. Aşa începe arta de a trăi, spune Gheronda.
    Pentru un om care a cunoscut închisorea comunistă şi pe cea a Canalului vreme de 21 de ani, 3 luni şi 6 zile viața este cu atât mai prețioasă şi ea trebuie dusă cu bună purtare până la capăt. Trăind această experiență (hristică) a izolării, a însingurării şi a nevoinței trupeşti şi sufleteşti, Gheronda dobândeşte smerenia şi puterea de a discerne binele de rău, de a ierta ceea ce în mod firesc e de neiertat, ba încă de a-l ridica din moarte pe cel căzut.
    Pentru Gheronda păcatul este asemenea unei boli sau dureri trupeşti iar atitudinea înaintea lui trebuie să fie similară: nu poți trăi la nesfârşit cu o durere de măsea, prin urmare nici păcatului nu-i poți îngădui timp.
Şi apoi, în relația cu aproapele, în mişcarea noastră cotidiană avem nevoie de discernământul necesar pentru a urî nu păcătosul, nu omul dinainte sau din preajmă, ci păcatul însuşi. E aici o diferență subtilă dar esenţială în ceea ce priveşte traiectul şi situarea noastră morală.
În facerea de bine, unde efortul pare infinit mai mare decât fie şi numai în înfrânarea de la rău, aici, când putem face binele, să-l facem generoşi, cu generozitate adică şi cu duh smerit (fără mândrie şi fără fațadă, în taină, discret).
   Lumina acestei cărți provine din viața unui tânăr preot martirizat trupeşte şi sufleteşte timp de aproape 22 de ani de către sistemul judiciar comunist, instrumentalizat de oameni abrutizați sufleteşte şi naufragiați moral. Dar nu Gheronda este personajul principal în această poveste, ci paradoxal, însuşi agresorul său, călăul, torționarul acela neobosit. În timp ce pentru Gheronda, Hristos este o alegere liberă şi personală, Petre în schimb ajunge să fie cel ales. Moartea omului vechi şi renaşterea aceluia nou este imaginea care întregeşte creştinismul, această nesfârşită aventură spirituală de transfigurare şi de restaurare a fiinţei.

,,Omul vechi de-ar şti să moară
 înainte de-a muri,
 atunci, când ar fi să moară,
 omul nou n-ar mai muri"

Cornel Constantin Ciomâzgă, Se întorc morţii acasă, ed. Cartea Actuală 3C, Bucureşti,2014