Suita franceză

(Irène Némirovsky)

  

   Suita franceză este o poveste din vremea de început a celui de al doilea Război Mondial, atunci când, nu pentru prima dată, Europa a fost atât de aproape de a se sinucide (Matei Vişniec). Sunt chiar zorile, cele dintâi zile şi săptămâni ale începutului de război în Franţa. Istoria noastră se desfăşoară departe însă de coşmarul frontului sau de gurile de iad ale lagărelor; nu va fi vorba nici de antisemitism, nici de deportare ba chiar şi moartea îşi va face apariţia aici accidental şi nefiresc numai.  

Suita franceză este despre lumea ocupaţiei germane, despre felul în care au primit şi găzdui francezii, în familiile şi în comunităţile lor, corpul militar şi administrativ sosit de peste graniţa din est. Este o mărturie a acelui început de istorie neagră dar care în mod surprinzător s-a desfăşurat într-o lumină candidă. Era vară în Franţa când au sosit germanii coborând parcă dintr-un vis apăsător în care nimeni nu dorea să creadă. Erau cele dintâi zile de Iunie. Soare, dimineţi superbe, trotuare curate.

Le Paris désert

Veştile erau proaste dar parizienii nu credeau în ele. În 3 Iunie a fost ziua primului bombardament, galopul războiului apropiindu-se de oraş cu o viteză sigură. Țara a capitulat fără să lupte cu adevărat iar familii întregi din capitală au fost nevoite de împrejurări să pornească în exod: majoritatea erau familii sărace, modeste, de funcționari, dar printre ele se amestecaseră şi familii burgheze, dintre acelea de tradiţie, nobile. Peisajul era cu atât mai dramatic cu cât ceea ce lăsau în urmă aceşti oameni era mai însemnat şi mai valoros: case impunătoare construite pe şase etaje, cu personal de întreținere (portari, valeți, şoferi, cameriste, bucătărese, bone), lenjerii din mătase, argintării, covoare scumpe, manuscrise, tablouri şi alte obiecte de artă pe care aceste cămine le adăposteau de la începuturile lor. Fiecare, instituții şi particulari, îşi salvau acum propriul patrimoniu, atât cât putea fi salvat din el.
Zi de iunie în Paris: o zi superbă de început de vară în care oamenii şi lucrurile trăiesc deopotrivă într-o stare febrilă, de aşteptare continuă, sosirea armatei germane.

Casele rămân părăsite în lumina limpede şi eternă a saloanelor cu şemineu şi a tavanelor înalte, ca şi cum stăpânii lor s-ar fi hotărât să plece dintr-o dată în vacanță, luând cu ei întreagul personal şi bunuri necesare unei lungi şi parcă definitive călătorii. Alții însă, nebunii indecişi, mai bântuiau prin  încăperile lor neavând curajul de a pleca, de a-şi abandona glorioasele vieți, sperând la cine ştie ce minune care să alunge tot acest scenariu lugubru şi absurd care se profilează.
Gările oraşului se închiseseră peste noapte iar populația modestă se vedea obligată să pornească jos, părăsind oraşul cu bagajele în mâini: oamenii ies prin porțile mari ale Parisului şi se trezesc păşind într-o lume rurală, încă netreziți din ceea ce li se înfățişa drept un coşmar, o falsificare a realităţii, o abatere absurdă de la cursul firec şi drept al vieţii.

Des hommes et des femmes

Ocupaţia şi exodul - evenimentele dramatice vor face şi mai evidente ipocrizia şi infatuarea burgheziei pariziene obligată acum să accepte compromisuri de neimaginat, cum ar fi amestecul cu celelalte clase, inferioare, cu cei mulți adică. Cei bogați împart acum acelaşi exod, acelaşi drum, aceleaşi condiții precare de existență, un destin comun. Incertitudinea, extenuarea, foametea, mizeria - toate devin peste noapte bunuri comune.
Un fluviu lent de automobile, de camioane, de şarete, de biciclete, cu care se amestecau căruțele țăranilor care îşi părăseau fermele şi plecau spre sud, ducând după ei copii şi vite acest fluviu uman curgea pe drumul dinspre Paris spre provincie unde noaptea nu mai găseai nicio cameră liberă, niciun pat. Oamenii se culcau pe jos în sălile cafenelelor, pe străzi, în gări, cu capul sprijinit pe valize (...) Fără zgomot, cu farurile stinse, maşinile soseau una după alta, înțesate până la refuz de bagaje şi de mobilă, de cărucioare de copii şi colivii cu păsări, de lăzi şi coşuri cu lenjerie, fiecare cu salteaua legată strâns deasupra.
O tristețe ciudată invada tot acest peisaj uman, o tristețe cumva dezumanizată, căci nu purta cu sine nici curaj, nici speranță, o tristețe de animal care aşteaptă moartea.
Calitatea morală a provincialilor, a celor zăvorâți în propriile case răcoroase şi îndestulate, privind pe furiş la valul nesfârşit de refugiați, calitatea lor morală se dovedeşte a fi, şi ea, cât se poate de precară, de inexistentă: Ce obosiți par, cât le e de cald! repetau oamenii. Dar nici unuia dintre ei nu-i trecea prin minte să-şi deschidă uşa, să-l invite în casă pe unul dintre acei nefericiți.

Amploarea fenonenului, mulţimea aceea de adulți şi de copii cerând adăpost şi putină hrană descurajează iată orice instinct caritabil.
În doar 24 de ore imaginea exodului se schimbase dramatic: mulți părăsiseră Parisul în automobile sigure, bine înfipte în asfalt, iar acum fugeau hăituiți, plini de spaimă şi de mizerie: peste tot se întâlneau şi se lipeau unii de alții ca nişte animale rătăcite care se caută şi se adună după furtună. Femei care năşteau prin şanțuri, copii rătăciți, poduri care se prăbuşeau dinamitate pentru a întârzia înaintarea duşmanului.
În mod evident burghezii nu erau făcuți să treacă prin situații atât de vulgare precum lipsa acută a igienii, a hranei şi cu atât mai puțin să supraviețuiască cu demnitate acestor condiții.
Bicicleta este cea care îşi face apariția în acest peisaj furibund, o aparitie insolită, întotdeauna fidelă, spre deosebire de maşinile care trădează, rămânând fără combustibil şi accidentându-se.
Pătrundem în mintea şi în sufletul mamei care îşi are doi copii pe front, nu se ştie unde, soțul dispărut şi el în căutare de hrană şi de adăpost şi încă trei copiii neajutorați lângă ea; asistăm la resemnarea tânărului soldat francez rănit în confruntări sporadice, la dezrădăcinarea artistului, a scriitorului şi a bancherului, constrânşi să-şi lase în urmă cotidianul stabil şi fericit şi să asiste la scene abominabile.
Exodul scoate în evidență ipocrizia, infatuarea, vanitatea, avariția şi intoleranța claselor superioare, a burgheziei mari şi a celei mici, tirania şi despotismul acestora (a femeilor rămase singure să administreze domenii şi averi).
Prima crimă este absurdă, atât prin natura ei cât mai ales prin cadrul în care se desfăşoară: nu este o moarte cauzată de război, ci o crimă atroce, izvorâtă de acolo de unde în mod firesc n-ar fi apărut niciodată: din inocența copilăriei, din suflete pure, acum pervertite, decăzute. Copii orfani atacându-şi şi înecându-şi preotul care îi însoțeşte de-a lungul exodului din orfelinatul parizian către abația din provincie. Prima crimă este astfel o crimă dementă, o crimă ieşită din logica oricărei crime.
În tot acest timp, la Paris toate casele au rămas la locul lor, neatinse. Când parizienii au revenit după două saptămâni de probegie aveau impresia că se întorseseră dintr-un concediu grotesc dar reveniseră totuşi acasă. Nimic nu se schimbase, numai ei suferiseră pierderile, irecuperabile.

Des allemand chez la campagne

Cea de a doua parte a Suitei franceze descrie viaţa, cotidianul propriu-zis al comunităţilor rurale în timpul ocupaţiei germane. Pătrundem astfel în satele de provincie, pe străzile ce duc de la biserica din mijlocul aşezării către casele şi micile palate dispuse jur împrejur, până la cele mai răsfirate, pe potecile ce urcă în pădure şi pe domeniile de vânătoare. Lumina cade în special pe atitudinea demnă şi ținuta impecabilă a ofițerilor germani repartizați a locui, fiecare, în mijlocul unei familii franceze, ocupând o camera din casele acestora. Şochează însă o anume imagine insolită a ocupației germane: soldatul german bine integrat, aproape adoptat de comunitatea şi de familia franceză în mijlocul cărora trăieşte de luni bune. Chipul uman, candid şi ludic al acestui soldat capabil de înalte sentimente dar şi de maniere dintre cele mai alese, surprinde la tot pasul.

Nu se ştie de ce, dar oamenii îşi simţeau inima uşoară.
    Vedeau cum germanii se poartă corect cu toți, salută femeile, mângâie copiii, plătesc cu banii jos, ştiu să discute în atmosfera de salon, în jurul unui ceai, a unei lecturi, să cânte la pian, să admire grădina, natura.
În tot acest peisaj al unei vieţi inofensive care îşi afla uşor uşor calea către normalitate, francezii ştiau ce este războiul, nu uitaseră; dar mai rea decât războiul era chiar această ocupație pentru că sub ocupație ajungi să te obişnuieşti cu oamenii; îți zici că, la urma urmelor, sunt şi ei ca toți ceilalți, dar nu-i deloc adevărat.
Doar soții cazuți prizonieri, acolo, în Germania, mai aminteau soțiilor lor că există război şi că germanii din sat sunt totuşi duşmani. Pentru ca altfel atmosfera de prietenie şi de curtuazie devine dominantă.
Când ofiterii vor pleca nu vor fi regretați ca soldați, ca germani, ci ca Siegfrid, Klaus, Oswald, care locuiseră în casele lor, cu care desfăcuseră sticle după sticle, cu care împărtăşiseră istorii întregi. Toți promiteau că vor scrie, că vor reveni când războiul se va încheia, că acele săptămâni de vară nu vor fi uitate niciodată.

  

   Suita franceză este o ilustrare a colaboraționismului la nivel domestic: modul de conviețuire dintre ofițerul german şi populația civilă franceză, dintre ocupant şi gazda sa. În acest univers domestic războiul pare a nu fi altceva decât un pretext, o ştire de departe, dintr-o lume ce nu va trece niciodată pragul de la intrare al casei. Găzduirea, prin constrângere (obiectivă), rigidă şi rece la început, îmbracă în scurt timp forma conviețuirii, a schimbului firesc de idei dar şi de sentimente. Duşmanul se umanizează, devine vorbitor de limbă franceză în timp ce gazda sa împrumută din limba germană tot mai multe cuvinte, se servesc cine comune, se discută despre problemele lumii, se povestesc vieți, se fac confidențe - o autentică complicitate emoțională care se va transforma adesea într-un destin comun.
    Atrocitățile războiului şi moartea devin aici ireale, la fel de ireale precum părăsirea Parisului de către locuitorii săi în superbele zile de început de vară: erau dimineți de Iunie în care soarele şi vântul scăldau totul plimbându-se împreună de pe acoperişurile înalte ale caselor până în frunzele copacilor de pe trotuare şi din grădinile publice, intrând apoi prin ferestrele larg deschise în încăperile pline de viață. Războiul n-avea ce căuta aici, în diminețile acestea de vară crudă, sublimă, în abundența luminii şi a vieții. Era deci cu atât mai absurd! Dacă ar exista un timp pentru război, atunci cu siguranță vara este cel mai nepotrivit dintre ele: vremea războaielor nu este vara!
    Apoi, Suita franceză nu-i atât un roman al răului social (Parisul este un oraş care va rămâne totuşi în picioare) cât în primul rând al celui uman, personal, caracterial. Pentru că oamenii nu rămân totuşi în picioare, ei cad şi  decad într-o aventură pornită neaşteptat, într-un exod care se dovedeşte a fi în primul rând unul moral. Ori tocmai importanța morală a salvării lor este cea neglijată: cu toții caută să fugă din calea forțelor germane luând şi cărând bagaje grele, pline cu obiecte şi lucruri valoroase dar şi mai greaua precaritate morală; au luat cu sine zgârcenia, avariția, egoismul cel mai barbar, ignoranța. Acestea din urmă vor atâna cel mai greu de acum înainte şi vor avea astfel un rol esențial în evenimentele ulterioare instaurării ocupației.

Irène Némirovsky, Suita franceză, ed. Polirom, Iaşi, 2014