O vară ce nu mai apune

(Radu Sergiu Ruba)

 

   

Există poveşti care te adorm şi poveşti care te țin treaz. Ceea ce urmează face parte din a doua categorie.
Paradisul în absența luminii nu este cu putință. Iar atunci când lumina dispare, stingându-se uşor în spatele pleoapelor închise este momentul cel mai prielnic ca lumea să se nască din nou, ca reprezentare. Pentru Radu Sergiu Ruba ochii şi-au pierdut definitiv lumina într-o zi de vară a lunii august, pe țărmul mării. Venise pentru întâia oară la mare, cu părinții şi sora, în stațiunea Eforie Sud, Carmen Sylva cum se numea locul în trecut, pe vremea regilor. Un semn al destinului, o urmă a sensului existenței acesteia, o mică dovadă că lucrurile nu sunt lipsite de rost, abandonate hazardului şi contingenței absurde. Carmen Sylva, pseudonimul Reginei Elisabeta, prima Regină a Românie care  a avut o importantă activitate literară este şi cea care a înființat în țară întâia instituție şi primul aşezământ pentru orbi: cartierul Vatra Luminoasă, dispus cu şcoală şi atelier de lucru. Se întemeia astfel atunci o tradiție prin acea Regină cu talent şi preocupări literare semnificative, interesată de transpunerea în literatură a spiritualități poporului ei, dar preocupată şi de grija pentru cei lipsiți de lumină. Între timp numele iniţial al fâşiei aceleia de litoral s-a pierdut dar cartierul Vatra Luminoasă dăinuieşte şi astăzi în Bucureşti : pe străduţele lui poate fi întâlnit adesea şi domnul Ruba, eroul poveştii noastre !

Paradisul lui Radu

Cu lumina acestei lumi, autorul mărturiseşte că s-a întâlnit în cel mult nouă locuri, în nouă locuri de pe pământ şi pe drumurile dintre ele.
Primele amintiri au prins viață în locul cel mai drag, spațiu al copilariei paradisiace, satul Răteşti: un colț pierdut de țară svabă. Pierdut, spune autorul, în mai multe sensuri căci şvabii nu mai vorbeau germana preferând să se exprime în maghiară (doar numele de familie mai țineau vie originea lor şi faptul că mergeau la o altă biserică decât cea mare, romano-catolică din sat, fiind protestanți). În acest colț de lume populat în bună trăire de români, germani, maghiari, evrei şi țigani, copilul pastrează amintiri infinite şi, lucru uimitor, de o acuratețe a detaliilor capabilă să reînvie acest univers, în culori, imagini, sunete, glasuri, gesturi şi evenimente. ,,Îmi plăceau mai mult casele românilor, în partea de sus a satului, toate albe, iar unele încinse cu brâu de un albastru atât de deschis că, dacă n-ai fi simțit în culoare huma tencuielii, s-ar fi uitat la tine ochiul cerului." În mijlocul Răteştiului se afla o moară, în ceea ce se chema Valea Măriei, cel mai ispititor şi mai fascinant loc al aşezării; acolo, la moară liota de copii se strecura cu bucăți mari de pâine în mâini ca să le-nmoaie în uleiul acela fierbinte de floarea soarelui. Acea Vale a Măriei are să rămână veşnică, se va înveşnici ca Vale a copilăriei fericite, insolite: Valea de sub dealul împodobit/presărat cu pivnițe.
Căci cea mai de ispravă realizare a Răteştilor erau pivnițele: pivnițele sau cramele din Răteşti, săpate în coasta dealului, pe trei nivele ca nişte cozonaci graşi, bine dospiți, îmbrăcați în iarbă, cu capetele asemenea unor porți de tunel ce coboarau până în măruntaiele pământului. Şvabii aduseseră cu ei din Valea Dunării Superioare meşteşugul viei şi al vinului şi puseseră bazele unei îndelungate tradiții. La Homorodul de Sus, de Mijloc şi de Jos, nu departe de Răteşti coloniile de şvabi dețineau nenumărate alte crame. Aici, în toamna lui 1944 soldații ruşi au pătruns înăuntru găurind cu focuri de armă marele butoaie pentru a bea astfel vinul cel bun. Unii au sfârşit înecați, alții, adormiți, sub secerele şvabilor întorşi în sat.
Primii anii de şcoală sunt ani de lumină, o lumină însă amenințată de întuneric, umbrită, din ce în ce mai împuținată şi din a cărei dorință disperată de a o păstra, copilul excelează la caligrafie şi desen. Pierderea aproape definitivă a vederii va conduce la o altă pierdere, a prietenilor: n-au mai venit căci poate li se părea ciudat acum acel copil cititor cu degetele şi care juca fotbal cu mingea cu clopoței. 


O vară ce nu mai apune este povestea de început a vieții unui om, din vremea când lumina acestei lumi încă-i mai era posibilă, dar totodată este şi istoria unui loc, a unui ținut aflat în părțile de nord ale Ardealului, acolo unde harta se agață în cui cum spuneau cei de la sud de Carpați. Descoperim un tărâm cu totul necunoscut, cu sate vechi, cu denumiri aparte, cu oameni ce s-au perindat în ele traversând timpul prin istorii de sute de ani.
De acolo vine şi povestea familiei Weisz care trăia în bună stare în satul numit nemțeşte Sagos, ungureşte Szakasz, şi Răteşti în româneşte. Este o istorie tristă la capătul căreia bătrânul Weisz părăseşte satul pentru a pleca tocmai în Israel. Va muri în Tărâmul Făgăduinței, aşa cum îşi va fi dorit. Trecuse prin cele două mari războaie, din primul rămase fără un picior, iar din al doilea cu Auschwitzul şuierându-i pe la tâmple. Erou şi veteran de război al Regatului Ungar în primul război mondial, doar decorațiile şi actele doveditoare l-au salvat de la trenurile morții. În ele au urcat însă soția şi copiii săi. Ungaria hortistă (1944) adunase de prin satele Sătmarului (Satu Mare) ținut aflat sub administrație ungurească, toți țăranii evrei. Fuseseră înştiințați să ia strictul necesar cu ei şi să se alăture convoiului de căruțe trimise cu jandarmi şi care îi va duce în capitala comitatului pentru anumite verificări. În Sătmar se crease un ghetou într-un perimetru de case şi străzi împrejmuite cu sârmă ghimpată. Aici a ajuns şi familia lui Weisz. Acasă în Răteşti nu avea să se mai întoarcă niciodată, decât numai el, la sfârşitul războiului, stârnind mai degrabă spaimă şi regrete decât bucurie în inimile multora dintre consăteni: nu le venea a crede că era chiar el, ba chiar femeile ocoleau direct prin şanț şi nu pe drum atunci când treceau prin dreptul casei aceleia unde nu avea cum să fie omul ci numai stafia sa; pe urmă, mai era şi faptul că ştiau că va trebui să îi dea înapoi casa şi cârciuma din sat pe care o deținuse înainte de plecare; de altfel nu puțini au fost românii care s-au bucurat de plecarea evreilor din satele lor, nerăbdători să se înavuțească de acum din cele lăsate în urmă. Peste ani Weisz s-a căsătorit din nou, a avut alți doi copii şi la bătrânețe a plecat să moară în Israel, într-o zi de sfârşit de săptămână în care copilul soţilor Ruba se întorcea acasă de la liceul-internat pentru nevăzători din Cluj.
O altă poveste culeasă din Răteşti şi care datează tot din anii războiului este cea a tinerilor români din satele maramureşene dornici să se înroleze în armată pentru a participa la evenimente eroice. Numai că statul ungar, sub conducerea lui Horty şi care guverna Ardealul de Nord nu-i va trimite pe români pe marile fronturi din vest ci invers, către est, la consolidarea pozițiilor de apărare împotriva avansării ruşilor, a bolşevicilor. Astfel s-au trezit ei la spart piatră prin munți, la săpat de şanțuri, topit de smoală, doborât de copaci, alergați şi jigniți de superiori, mâncați de purici şi înghesuiți peste noapte în barăci mizerabile. Lucrurile acestea s-au petrecut la Havas Mezö, care se tălmăceşte prin Câmpul înzăpezit, nume dat de unguri localității maramureşens Poienile de sub Munte.
Răteştii n-au uitat nici de istoriile rezistenței anticomuniste, cu eroii lor autohtoni printre care un anume Alexandru Soponaru care înjura Republica şi la fiecare înjurătură mai trăgea şi cu pistolul; la o petrece a conducătorilor de partid din Ardud, intrase peste ei şi înşirându-i la perete sub amenințarea armei, pe toți, tovarăşi şi lăutari, i-a pus să cânte Trăiască regele! Alexandru Soponaru era însă cu mult mai puțin renumit şi temut decât era cel numit Blidaru, Vasile Blidaru cu care securitatea s-a luptat ani în şir pentru a-l ucide. A fost trădat, numai aşa l-au putut prinde şi mitralia în ziua fatidică de 20 Mai 1956, tot atunci când a era capturată şi trupa lui Toma Arnăuțoiu pe versanții de sud ai Făgăraşului.

 Floarea şi Gheorghe Pomean

   Dar poate cea mai teribilă şi mai spectaculoasă poveste dintr-o vară ce nu mai apune este cea a mamei Floare, a străbunicii, Floarea Nodului, devenită Pomean după căsătoria cu Ghoerghe Pomean, tocmai fiul primarului din Pişcari.
Ei bine, mama Floare avea poveşti grozave, unice şi într-atât de înfiorătoare încât îl speriau chiar şi pe milițianul-şef de post al comunei: aşa încât acesta îi interzise mamei Floare sa mai vadă sfinți şi fecioare coborâte din icoane, motohalițe, draci pescari, iele şi alți pricorici. Dar cea mai fascinantă şi mai incredibilă dintre poveşti era cea a propriei sale vieți.
Povestea Floarei şi a lui Gheorghe Pomean din satul Pişcari constituie marea istorie cuprinsă în paginile acestei veri care nu mai apune, lumina acestei cărți.
Totul s-a decis la începutul secolului XX când întors seara acasă de la munca cu ziua, Gheorghe Pomean îi mărturisea tinerei sale soții cum auzise de la şvabi că există o țară America, unde se poate munci pe bani mulți.
- Mă duc la o țară, America. Nu ştiu unde îi, nimeni nu ştie, atât că-i tare departe. Numa' că nici un om întors de la America nu o vinit fără bani...Tăți o adus bani şi o cumpărat pământuri...
- Ce bine grăieşti, du-te la țara cum spui tu şi oi vini şi io, oarecând, după tine.
Aşa că în acel sat românesc din nordul Ardealului aflat sub împarăție austro-ungară, s-au găsit bani ca Gheorghe Pomean să ia calea Americii iar Floare să se întoarcă în casa părintească aşteptând cu atâta răbdare veşti de la omul său plecat în lume.
Părăsind Pişcariul din pricina sărăciei, Gheorghe ajunge tocmai în Chicago unde devine Mr. George. Munceşte greu, ca fierar, dar trimite periodic scrisori Floarei acasă şi bani, dolari pe care ea nu-i ține la vedere: îi va coase şi descoase într-o pernă din odaia sa. Până ce v-or fi fost destui dolari şi prea mult dor ca să plece şi ea pe urma bărbatului. Fără a-i da de ştire, Floare ajunge în America unde atâta apă este, că-i numa' apă, iar aici descoperă o lume făr-deasemănare cu Pişcariul de acasă: New York-ul! La 1906 le tot repeta vameşilor nedumeriți că trebuie să ajungă la Cigagău, la Cigagău, dar nimeni nu înțelegea ce vrea să spună. În cele din urmă un ungur a tălmacit graiul ei iar patronul unui pub irlandez a semnat că vrea să o ajute pe tânăra aceasta care străbătuse jumătate din planetă până în America, s-o ajute deci să-şi găsească soțul, oferindu-i pentru început găzduire şi job în barul său. Va deveni de acum Mrs. Flory from New York. Au fost anii paradisului terestru dar şi a celui imaginar pentru ea, ani în care a născut doi copii, a învățat engleza, viața şi oamenii din America, ani în care regăsindu-şi bărbatul tocmai la capătul lumii, au muncit împreună pentru a pune pe picioare o mică fermă unde veneau să mănânce muncitorii imigranți din estul Europei, Mrs. Flory gătindu-le dumnezeieşte, preparate ca la mama lor acasă. După 6, respectiv 8 ani de stat în America, cei doi s-au întors în Pişcari, în anul 1912. Plecaseră din statul Illinois după ce cel din urmă copil, un băiețel abia născut, muri şi-l îngropară. Se temeau ca nu cumva locul să le poarte ghinion. Tare s-au mai căit de acea hotarâre când la scurt timp după sosirea în satul natal viața li s-a îngreunat din nou:
- La ce ne-am întors noi aci, Florică, la ce? La tină, la baligi, la trudă, la datorii şi la judecăți! Cât am stat la America, lemne am crăpat numa' la căldarea ta de guiaş, apa ne-o curs pă țavă, lampa s-o aprins sîngură, ce ne-o trăbuit? De asudat, am asudat lucrând cu focu' şi cu heru', da am putut a mă spăla când am vrut! (...) Numa' beserică pă graiu' nost n-aveam acolo, da' bună era şi a tălienilor...Merem, Floare, înapoi la America şi nu ne mai înturnăm în veci!
Au luat hotărârea fermă de a pleca din nou în America definitive, dar când e să te ia dracul, se spune că te smulge şi din uşa bisericii...lui Gheorghe Pomean tocmai îi veni ordin de recrutare. Primul război stătea să înceapă! Aşa că în August 1913, arhivele americane atestă faptul că pasagera Pomján Flore, loc de origine, satul Piskárkos, Hungary, debarca, pentru a doua oară pe malul Atlanticului, la New York. Tot singură şi la fel de determinată. A redeschis pensiunea şi timp de doi ani cât a rămas în America a strâns bani ca altă dată. Despre Gheorghe primise veşti că fusese dus tare departe de ruşi, în țara numită Sibir. Aici, Iuri cum îi spuneam ruşii a fost tocmit ca poştaş de încredere pentru satele din stepa siberiană şi a legat prietenie straşnică cu oamenii locului, ba chiar cu triburile crescătorilor de reni al căror grai îi suna cunoscut.
Gheorghe şi Floare s-au regăsit pentru a doua oară, de data aceasta pe pamântul Pişcarilor şi au început să cultive tutun. Cum statul deținea monopolul comercial, adică era singurul cumpărator admis prin lege, afacerea s-a înpotmolit şi a sfârşit prost. Soții Pomean au luat drumul Bucureştilor. Ar fi plecat iarăşi în America dar veştile nu erau prea bune nici de acolo: începuseră grevele, recesiunea. În Bucureşti ea s-a ocupat să vândă la prăvălia unui evreu, dar a făcut si pe şefa bucătăreselor ca în America. El în schimb s-a angajat mai întâi ca paznic la un şantier pe lângă Foişorul de Foc, iar pe urmă, ştiind engleza, a lucrat pentru o societate româno-americană la puțurile de petrol de pe lângă Cîmpina unde a avansat repede. - D-apoi, Dumnezeu ştie, că io, domn inginer, îs făcut să fiu cu ce-i deasupra pământului, nu cu ce-i sub el!  i-a răspuns şefului atunci când îl rugaseră să se stabilească acolo, să nu se întoarcă acasă în sat. Câştigase deja bani mulți.
Aveau aproximativ 40 de ani, vorbeau româneşte, ungureşte, englezeşte, iar el ştia şi ruseste, străbătuseră nouă țări şi trei continente, asistaseră la schimbări de împarații, războaie, iar de căzut nu căzuseră niciodată. Acum însă cineva, ascuns şi neştiut avea să tragă de sub oameni pământul jumătății de răsărit a Europei. Când s-au întors din Bucureşti acasă în sat nu banuiau că avea să mai urmeze un război şi după el, o holeră roşie. Acesteia din urmă Gheorghe nu ia mai supraviețuit; a rămas în schimb ea, nici nu ştia de ce, pentru a-şi povesti viața, dar cui, tocmai unui strănepot a cărui lumină a ochilor avea să se piardă la fel de repede cum apusese şi cea a paradisului ei, de peste Ocean? În 1964 s-a stins povestind; locuia de ceva vreme în casa Mariei, fiica ei născută în Illinois tocmai în 1907. Aceasta este povestea lor, a soţilor Pomean din Pişcari, una din acelea care în loc să te adoarmă, te țin treaz!

Rădăcinile

   Pe lângă incredibila poveste a vieții lui Gheorghe şi a Floarei Pomean, cartea de față o împărtăşeşte cum spuneam şi pe cea a locurilor. Este o frescă a istoriei Ardealului, mai cu seamă a părților din nordul său până în Banat, a întemeierii unor sate, unele mai mari, altele mai mici.
La începutul anilor 1700 unii oameni, țărani săraci, s-au pus în mişcare de undeva din partea cealaltă a Europei. Erau iobagi, fără glie şi fără prea multe libertăţi: nu avea dreptul să dețină o casă a lor şi nici să se căsătorească fără acordul stăpânului. Se îndreptau acum spre marginea din răsărit a Imperiului unde avea să fie cu adevărat liber şi să deţină pământ deloc puţin, în proprietate. Puteau să-şi păstreze credinţa şi adeziunea la Biserica Romei, limba si tradiţiile proprii, ba mai mult urmau să fie scutiţi de impozite pe parcusrul unei generaţii întregi, dar şi de sarcinile militare. Propunerea era şi mai tentantă pentru acele cupluri de tineri care aşteptau un copil deşi nu trecuseră mai înainte prin faţa altarului: scăpau astfel de pedeapsa cuvenită. Aşa încât valuri întregi de oameni s-au perindat din Apus către Răsărit, sate şi aşezări întregi repopulându-se ori altele noi ridicându-se. Sunt începuturile vieţuirii pe pământ românesc a etnicilor germani, a şvabilor întemeietori şi civilizatori. Ei sunt eroii care au făcut posibilă istoria de faţă, prin truda şi destinul lor civilizator frământându-se alte şi alte destine până în zilele de pe urmă, ale noastre. 


Sunt multe lucruri inedite pe care le descoperi în paginile acestei cărţi-eveniment, unică în literatura română contemporană. Povestea lui Radu care îşi pierde vederea încă din vremea copilăriei paradisiace, povestea luminii acestei lumi care se stinge şi ea treptat până la acel ultim crâmpei de soare reflectat în valurile mării, mai sunt poveştile străbunilor temerari, eroi ai istoriei mici dar şi a celei mari, universale, poveştile satelor şi ale comunităţilor multi-etnice, şi poate cel mai important : rădăcinile, care niciodată nu se pierd ! Oriunde vei ajunge, din Pişcari în New York ori Cigagău, din Poienile de sub Munte până în stepele Siberiei, din ghetoul Sătmarului la pivniţele cu vin din dealurile Răteştilor, de la lumină la umbră şi întuneric, de la chipurile înveşnicite ale oamenilor la vibraţia glasurilor lor, toate cărările îşi păstrează rădăcinile comune. De aceea este o vară ce nu mai apune, care nu va mai apune niciodată, fiindcă dragostea şi nobleţea oamenilor, harul şi hazul lor rămân veşnice.

Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai apune, ed. Humanitas, Bucureşti, 2014