Fanaticii Apocalipsei

(Pascal Bruckner)

   Există indiscutabil o valoare morală a ecologiei sintetizată în responsabilitatea şi grija față de aproapele şi față de natura înconjurătoare. Restul este exagerare. Totul e derapaj ne asigură Pascal Brukner, erijându-se nu neapărat în avocatul diavolului, cât mai ales în apărătorul omului.
    Suntem obsedați astăzi de ideea poluării, de amprenta de carbon lăsată de fiecare în urma lui la fel cum trăiam până mai ieri sub psihoza păcatului: diavolul pândea peste tot, clipă de clipă, ispitindu-ne faptele şi gândurile. Poluarea a ocupat însă locul vacant al diavolului. Ecologia este acum noua religie universală  pornind de la punerea sub semnul întrebării a ideii de progres şi a limitelor sale. Propovăduieşte concomitent spaima de viitor, de ştiință şi de tehnică, vorbind despre iminenta apocalipsă datorată iresponsabilității noastre planetare. Dar nu se limiteză la atât: e şi misionară, invită la autoflagelare, spunând mereu NU (centralelor atomice, construcției de autostrăzi, de aeroporturi, etc). O ecologie care nereuşind, încă, să pună mâna pe putere câştigă însă bătălia ideolor, spune Bruckner.

Auspicii

   Auspiciile nu sunt deloc plăcute, ba chiar sunt tragice: diversitatea biologică a Pământului scade, zilnic dispar între 50 şi 100 de specii de animale, ghețarii se topesc, gunoaiele şi pungile de plastic se înmulțesc, amprenta de carbon depăşeşte cu 50% capacitățile de regenerare ale planetei. Omenirea aşadar trăieşte pe spinarea Terrei şi se află în pragul falimentului, asemenea economiilor nostre capitaliste.
Suntem în secolul XXI iar paradigma s-a schimbat din nou: trecem de la epoca revoluțiilor la ,,vremea catastrofelor" spune François-Xavier Albouy, în timp ce pentru Michel Serres ,,bilanțul distrugerilor pe care le-am pricinuit până acum lumii este echivalent cu prăpădul pe care l-ar fi lăsat în urmă un război mondial. De altfel, nu ne mai luptăm între noi, națiunile aşa-zis dezvoltate, ci ne unim cu toții împotriva lumii." Un război de două ori mondial pentru că distrugând natura ne distrugem pe noi înşine. Iată auspiciile sub care debutează depresia națiunilor europene
   O primă victimă: automobilul. Maşina devine de nerecunoscut astăzi pe străzile societăţii noastre şi  în mentalul nostru comun; de la simbolul libertații de a călătorii în voie, după pofta inimii, automobilul suferă un proces de exorcizare ecologică, devenind un simbol mai degrabă al alienarii, cel mult un simplu mijloc de transport şi atât. Maşina ecologică este autoturismul care tocmai şi-a pierdut gloria, misterul, farmecul şi personalitatea.
Asistăm la declinul maşinii (a mobilității autentice) şi la expansiunea gaget-urilor (a sedentarismului): strălucitoarele noastre maşini au fost înlocuite de telefoanele mobile, de computere care ne îngăduie să fim pretutindeni fără să ne mişcăm de acasă, sau chiar de maşini cărora motorul le-a fost înlocuit de un straniu bâzâit şi care se conduc singure! Ce poate fi mai trist pentru un automobil ca pierderea personalităţii motorului şi a şoferului?

   Sigur, Bruckner are şi nu are dreptate :  surprinde o tendință reală a societații umane hiper-tehnologizate şi anume gagetizarea cotidianului, însă gloria automobilului, valoarea sa de simbol universal se pastrează însă în continuare ; maşinile, si nu neapărat doar cele hibride sau electrice, rămân în continuare bunuri dezirabile. Viitorul va fi într-adevăr al automobilului electric, nepoluant, dar deocamdată, chiar şi într-un Occident înțelegem mult mai atins de febra ecologistă, proporția simpatiei este dominantă în favoarea tradiției. Desacralizarea ca relativizare a valorii automobilului este numai un simptom al tendinţei societăţii occidentale de a-şi restrânge sau a se adapta consumului raţional de resurse. Maşina continuă şi va continua sa rămână un bun de referinţă, chiar indice social pentru majoritatea dintre noi.

Cuprinşi de psihoza ecologistă oamenii par a nu mai iubi maşinile, nu mai sunt atraşi de automobil ca manifestare, ba din contră îl vad ca principalul responsabil pentru degradarea calității climatice, ca sursă majoră de poluare. În noua paradigmă aşadar, maşinile cad primele ca victime.

Manipularea prin informare

   A-ți permite luxul de a fi eco-sceptic astăzi echivalează în ochii opiniei publice cu nebunul care neagă evidențele. Repetând subiecte precum încălzirea globală sau amprenta de carbon, presa manipulează prin informare. Catastrofismul prezentat ca iminent oferă nişte soluții cel puțin hazlii, care în realitate ne dau doar iluzia că acționăm: înlocuirea becurilor de iluminat cu modele de consum mai mic, abandonarea maşinilor în garaje, verificarea cauciucurilor, refuzul ambalajelor, plantarea unui arbore, închiderea aparatelor electrice. În concluzie ni se spune că bătălisa este deja pierdută dar că ar fi bine să ne modificăm imediat comportamentul consumerist, să începem prin a renunta la cât mai multe bunuri materiale, să consumăm cât mai puțin.

   Asemenea industriei cinematografice care mizează pe sentimentul  fricii promovând filmele de groază ori catastrofice, la fel, ecologiştii (angajaţi sau nu politic) s-au racordat în ultimele decenii la exploatarea respectivului sentiment, profitând din plin şi amplificând groaza individuală şi pe cea colectivă. Mai mult, ecologiştii practică şi un dublu limbaj: pe de o parte cel al fatalismului catastrofei ecologice, iar pe cealaltă, angajamentul politic, aderarea la teoriile salvării mediului.
    Bruckner cere reconsiderarea atitudinii noastre înaintea fricii, a catastrofei iminente. Aşa cum India, China şi Brazilia s-au mobilizat, sute de milioane de oameni ieşind din mizerie şi sărăcie, la fel putem şi noi găsi soluții pertinente scăpând de sub psihoza groazei ecologiste. Frica poate paraliza sau la fel de bine te poate trezi. 

SF-ul ecologist

   Pretutindeni ni se spune că suntem responsabili față de generațiile viitoare, de cei care nu sunt încă, responsabili a le păstra condiții si resurse pentru o viață normală. Oare, întreabă Bruckner, oare chiar există, se justifică o astfel de datorie?
Din retorica ecologistă înțelegem că da, există o astfel de datorie sacră față de urmaşii noştrii şi de la care nu avem niciun drept să ne sustragem. Tocmai de aici porneşte acel tip de teamă (teama de a nu degrada cumva condițiile de viață) o teamă care în loc să mobilizeze la actiune, ne aruncă în imobilism: de teamă că nu avem mâinile curate, suntem în stare să ni le retezăm imediat. Ecologiştii trăiesc deci într-un SF etic pe care-l propovăduiesc cu înverşunare, deturnându-ne atenția de la adevăratele mizerii ale prezentului: foamea, sărăcia, boala, cataclismele naturale, asasinatele în masă (terorismul). Sunt cele 5 flageluri majore actuale care ne solicită atenția şi nu propaganda ecologistă a unui viitor incert.

Eliberarea de sub demonul încălzirii climatice

   Toate calamitățile naturale din prezent, de la tsunami, cutremure, furtuni şi inundații sunt puse pe seama omului; ecologiştii ne asigură că se produc din vina noastră, a comportamentului nostru iresponsabil față de planetă.
Dacă în trecut mânia lui Dumnezeu constituia explicația pentru urgiile naturii, astăzi locul Dumnzeului mânios a fost luat de un alt zeu, de fapt de un demon: cel al încălzirii climatice. Un dat universal şi obiectiv cu care, prin definitie, nu avem cum câştiga războiul. Asta dacă într-adevăr paradigma se adevereşte, căci altfel, dacă într-o zi climatologii vor recunoaşte că s-au înşelat, vom asista la o adevarată criză a simbolurilor şi întreaga construcție propagandistică se va nărui. Dar până atunci n-ar fi oare mai înțelept să alocăm banii şi resursele pentru eradicarea foametei şi a bolilor decât să scădem cu câteva grade temperaturile în termometre prin mijloace dintre cele mai ciudate? N-ar fi oare mai profitabil să ne eliberăm de un asemenea demon ?

Iată şi câteva exemple asupra cărora merită să medităm : curemurul şi tsunamiul din Japonia (2011), cutremurul din Haiti (2010) sau uraganul Katrina (New Orleans, 2005) - nici urma de demonul încălzirii climatice în niciunul din aceste evenimente. În Japonia centrala a fost construita greşit pe o falie seismică, chiar pe malul mării, în Haiti infrastrucura este deosebit de precară ( dovadă că un cutremur mult mai mare, de 8,8 a produs în Chile doar 700 de victime, pe când cel din Haiti, de 7, a omorât 250.000 de oameni), cât despre New Orleans, oraşul este construit ,,doar" la 6 metrii sub nivelul mării.

   Ecologiştii, spune Bruckner trebbuie să renunţe la acest anti-umanism, la atitudinea de înfierare a omului şi să promoveze o alta, deschis antropocentrică, care să nu excludă omul din planul de salvare a planetei : VREM SALVAREA PĂMÂNTULUI? SĂ O FACEM ÎNSĂ FĂRĂ A NEGLIJA OMUL!

De la ştiința veselă la ştiința vinovată

   Ştiința şi-a pierdut farmecul pe care l-a avut până nu demult: fascinația şi-o mai asigură acum doar pe filiere înguste, precum hiper-tehnologizarea şi gagetizarea ;  în rest, oamenii nu-i mai zâmbesc, n-o mai văd veselă şi cu atât mai puțin sublimă prin realizările ei.
Astăzi ştiința ocupă un loc în banca acuzaților pentru că a schimbat lumea fără s-o vindece ; a alungat relele care ne-au chinuit  istorii întregi dar a născut altele: virusuri, hormonul de creştere, erori medicale, dezastre tehnologice, şi altele prin care morții i se permite clandestin să patrundă în viețile noastre încă de timpuriu.

O adevărată angoasă culinară

 Astăzi a mânca a devenit o activitate periculoasă în sine:  provoacă îngrijorare, incertitudini, angoase nesfârşite. Mâncatul ucide ! titrează primele pagini ale jurnalelor. Uităm în acele clipe de populația din Somalia sau de cea din Coreea de Nord. S-ar părea că în vreme ce strămoşii noştrii sufereau de foame, noi suferim de indigestie. Legumele, fructele, carnea, lactatele, patiseria, toate sunt ne-sănătoase, injectate, pline de chimicale, de produse toxice. Orice înghițitură conține o încărcătură cancerigenă. Mai adăugăm la acestea distrugerea naturii în urma practicării unei agriculturi iresponsabile având drept efecte sărăcirea solurilor, eroziunea şi consumul exagerat de energie. Prin urmare carnivorii sunt de două ori vinovați: complici la suferința animalelor dar şi la sărăcirea pământului. Vegetarianismul se instaurează ca o adevărată religie cu un conținut moral universal acceptat, necesar!
Plăcerea culinară, bucuria preparării şi a împărtăşirii lucrurilor gustoase se luptă astăzi cu grija angoasată ca nu cumva să ne săpăm propriul mormânt cu dinții.

Împotriva eternului NU ecologist

,,Nu moştenim Pământul de la părinții noştri, ci îl împrumutăm de la copiii noştri" spune un proverb indian. Dar responsansabilitatea aceasta înaintea naturii nu înseamnă retragerea omului din ea, din acțiunea sa de îmblânzire şi de cultivare. Vom continua să luptăm împotriva urgiilor naturii, împotriva bolilor, vom continua să construim oraşe mai responsabile energetic, da.

Dar la fel de responsabili suntem şi față de dimensiunea experimentală a ştiinței, datori să ne asumăm toate beneficiile ei. Astfel, până la colonizarea universului şi până la fuziunea completă dintre om şi maşină (arta bio-mecanicii pusă în act), până în zorii acelei ere, putem, avem libertatea de a acționa cu mijloacele şi cu resursele prezente. Un exemplu îl constituie OMG (organismele modificate genetic) prin intermediul cărora am putea da naştere unor specii de insecte capabile prin înțepaturile lor să eradicheze boli grave, sau să polenizeze eficient şi sigur culturi vaste, sau de ce nu şi o ființă umană cu o minimală amprentă ecologică. Dar observăm că la toate acestea ne lovim în permanenţă de o voce care se ridică şi rosteşte NU: este vocea ecologistului, imposibil de confundat în societatea actuală.

   Pericolul ecologiei tocmai în asta constă, în invadarea spațiului intim al vieții, în controlul exercitat asupra comportamentului nostru culinar, energetic şi material. Dintr-o dată ne trezim într-un război permanent cu iresponsabilul consumator şi risipitor de resurse dinăuntrul nostru care trebuie detronat şi lichidat.
    Ecologismul şi-a făcut un titlu de glorie poziționându-se în antiteză cu ceea ce a fost catalogat drept consumerism, tendința de a cumpăra şi de a consuma cât mai multe resurse şi într-un interval cât mai scurt. Dar ceea ce propune ecologismul este iarăşi o utopie: renunțarea la tehnică şi la societatea tehnologizată, limitarea accesării resurselor naturale astfel încât dacă ar fi posibil să nu mai lăsăm nicio urmă, nicio amprentă (ecologică), penitența continuă!

  Concluzia acestui lung eseu scris de Bruckner sub forma unui manifest anti-ecologist este că există o alternativă la sacrificiul cotidian al omului propovăduit de către autorii verzi : tocmai accelerarea dezvoltării ca inovație. Planeta poate fi salvată, împreună cu omul însă şi nu prin sacrificarea vieții sale. Inovația tehnologică ne va duce în acel punct al reuşitei, trebuie doar să îndrăznim, să avem curajul asumării unor decizii, prin depăşirea unor auto-restricții.

Pascal Bruckner, Fanaticii Apocalipsei, ed. Trei, Bucureşti, 2012