America de peste pogrom

(Cătălin Mihuleac)

  

   Nu ne cunoaştem trecutul, istoria. Dacă deschidem subiecte precum Decembrie ‘89, mineriade, legionarism, Pogromul din Iaşi şi altele, constatăm că habar n-avem, ne contrazicem, bâjbâim. Cătălin Mihuleac a scris un roman dur atât ca formă (limbajul te destabilizează în valuri) cât mai ales prin istoriei pe care o conține: povestea tragică a unei familii de evrei români din perioada interbelică şi până în duminica lui 29 Iunie 1941, ziua Pogromului din Iaşi.
    Pogromul de la Iaşi nu a fost un produs de import, un ordin impus autorităților din partea Germaniei naziste. Nu. Crimele au fost gândite şi orchestrate de către români: generali, soldați, jandarmi, chestori şi nu în ultimul rând de populația civilă a oraşului. Ieşenii au pândit, apoi au asistat execuţiile pentru a trece la dezbrăcarea imediată a cadavrelor de haine şi de încălțări ; pe fugă le-au scos şi dinții de aur din gură! Ieşeni aşadar, unii dintre ei (mulți, puțini?) analfabeți, ignoranți şi plini de frustrări. Un moment al istoriei, încă unul, în care ne-am arătat mizeria națională, în plină stradă, în văzul tuturor, al morților care şi aşa oricum nu mai contau. Iată deci subiectul unei poveşti despre români, jefuitori de cadavre şi analfabeți.

   Istoria din aceste pagini este construită în două planuri îndepărtate în timp, Iaşi-ul din perioada interbelică şi America, Washington-ul zilelor noastre, două lumi care par că se nasc paralel, independent una de cealaltă dar care la un moment dat îşi reveleză misterul, unul de-un tragism inimaginabil, misterul unei origini comune.

    S-ar părea că industria second-hand a lumii are motor american şi patronat evreiesc, de regulă imigrat la limită, adică  în ultimul moment, sosit cu ultimul vapor din Europa antisemită. De ce donează americanul? Pentru că se plictiseşte şi vrea ceva nou-nouț, mai nou decât noul precedent, ori pentru că nu mai are loc pe umeraşe dar şi pentru că i se deduc din impozit anual 500$. Apoi, pentru că o parte din încasări sunt donate programelor sociale de reintegrare a alcoolicilor, drogaților, homelessilor, veteranilor de război. Paradoxal, tocmai grație acestora din urmă (mărginaşilor) profiturile din second-hand sunt asigurate în vecii vecilor. America donează, sortează şi exportă haine second-hand în întreaga Americă Latină dar şi pe vechiul continent, chiar şi în Iaşiul autohton unde universul vestimentar este din păcate populat de o ofertă jalnică, hidoasă compensată oarecum de improvizațiile domestice, artizanale ale tinerelor moldovence.

Aici, comportamentul vestimentar second-hand al românilor este unul aparte: românii descoperă cu entuziasm lumea nouă a second-hand-ului vintige, adică a hainelor de firmă, cu etichetă şi reputație, hainele cu story, nu doar pe cele cu sorry (no name-urile, cip-cip-urile comune). Aceasta se întâmplă într-o primă fază, imediat după ieşirea ţării din communism. Comportamentul second-hand se va schimba ulterior însă în era mall-urilor când hainele cu story vor fi abandonate, românii  îmbrăcându-se de acum înainte în primul rând din Mall. Este sugerată o fugă de trecut, teama faţă de ceea ce a fost şi o dare a timpului doar înainte, tot înainte. Cum se explică atitudinea şi comportamentul acesta ? Ei bine suntem înapoiaţi, spun occidentalii. Cu alte cuvinte nu ne îmbrăcăm din vitrinele Mall-urilor doar pentru că suntem prea săraci să cumpărăm haine proaste, second-hand. Ci mai ales pt că ne lipseşte o cultură vestimentară solidă, zeci şi zeci de ani dintr-o tradiţie pe care alţii deja o deţin. Clasa de mijloc din România nu intră în magazinele second-hand : e o ruşine şi o abdicare de la principii bine stabilite. Acolo umblă doar săracii şi sărăntocii care se îmbracă la kilogram, sau şefii locali de campanie ai partidelor politice aflate în cursa electorală ; partidele cumpără şi donează cu generozitate haine pentru a încălzi la nevoie voturile. În rest, lumea bună nu se îmbracă second, indiferent de story, adică de prestigiul etichetei.

Dar chiar şi în aceste condiţii comerţul cu haine second-hand a fost şi se păstrează ca o afacere de succes în România, una dintre ţările cele mai sărace din Europa.

   În povestea noastră hainele vin pe vapor tocmai din America şi ajung într-un mare depozit din Iaşi de unde sunt distribuite mai departe. Afacerea este patronată şi coordonată din Washington de către o familie de evrei americani, cu origini române, ajunsă acum la a treia generaţie. Nimic ieşit din comun până aici, numai că acest bussines nu este o simplă afacere ; la adăpostul ei se ascunde adevărata motivaţie care ţine de o răzbunare a destinului, de luarea unei revanşe înaintea istoriei.  Este vorba despre evenimente care debutează la sfârşitul anilor ‘30 când Europa urma să nască ceva, oare ce ?

   În Iaşiul de atunci, un oraş cu aproximativ 100.000 de locuitori, aproape jumătate erau evrei. Comerţul şi economia oraşului se bazau aşadar în mare măsură pe aportul acestei comunităţi. Situaţia nu este însă una particulară, ci din contră reprezentativă: la 1938 prima amantă din stat era evreică, responsabilul cu industria şi cu înarmarea națională (Malaxa) - evreu, furnizorul regal de comedii teatrale (Mihail Sebastian) tot evreu; apoi, 31% din firmele din România sunt evreieşti, asta la doar 4,2% evrei din populația țării, conform ultimului recensământ. Dintre toate regiunile Moldova e cea mai evreiască economic: din 28.476 de firme înscrise oficial, 15.979 sunt evreieşti.

   În Iaşiul interbelic viaţa se desfăşoară normal : oamenii vând şi cumpără, fac studii universitare, îşi deschid cabinete de avocatură sau cabinete medicale unde practică în premieră operaţia de cezariană spre încântarea noilor mame, îşi construiesc case, unele având canalizare, altele fără closet, se plimbă pe străzi pavate cu lemn, merg la teatru, spectacole şi conferinţe, pozează pentru reviste şi campanii publicitare, cresc şi instruiesc copii. Este şi cazul unei tienere familii de români evrei, părinţi a doi copii, frate şi soră, unde soţia, femeie de o eleganţă vestimentară şi spirituală pretutidenea recunoscută (vorbitoare de limbă franceză şi germană, cu tată medic, decedat pe frontul primului război mondial şi mamă profesoară de pian) se plimbă pe străzile oraşului la volanul ultimului model de Citroën B14 Rosalie, iar soţul, un tânăr medic ginecolog, absolvent al Facultăţii de Medicină din Iaşi introduce în premieră procedeul naşterii prin cezariană, oferindu-şi serviciile celor mai importante familii din regiune.

Familia Oxenberg, Jacques şi Rosa, cu cei doi copii ai lor înscrişi la şcoala primară, cu mama Rosei, doamna profesoară de pian, trăiesc cu toţii într-una dintre cele mai frumoase case din oraş . Duc o viaţă îmbelşugată, în bună-stare. Rosa are printre preocupări intenţia de a traduce şi a publica în limba germană o antologie a prozei româneşti apelând chiar şi la ajutorul Casei Regale în acest sens, iar Jacques foloseşte parfumuri franţuzeşti şi bea vinuri de castel din regiunea Bordeaux. Vacanţele şi le petrec pe plajele Mării Baltice şi în Alpii austrieci. Deţin patefon şi ascultă radioul din Viena.

Renumitul medic a dat uitării micile drame trăite în ultimii ani ai facultăţii. A socotit acele evenimente ca simple accidente şi răbufniri de orgoliu, oricum marginale şi efemere, pierdute în peisajul unei lumi academice de prestigiu. Iată însă care erau de fapt respectivele evenimente şi starea până la urmă a mediului universitar ieşean în perioada interbelică. În anul universitar 1922-1923, la Facultatea de Medicină din Iaşi erau înscrişi 546 de români şi 831 de evrei. Se vorbeşte peste tot, în cancelarii, săli de curs şi de seminar, pe coridoare, în bibiloteci şi cafenele de introducerea unui ,,numerus clausus’’ : pentru ca românii să poată respira, să nu se mai sufoce spiritual de ,,răul jidanilor’’, prea mulţi la număr. Se trece peste faptul că în războiul ce abia s-a încheiat din cei 215 medici de front ucişi pe câmpul de luptă, 76 au fost evrei. Atunci ,,numerus clausus’’ nu mai conta. Senatul Universităţii din Iaşi dezbate şi decide : studenţii evrei nu vor mai face practică pe cadavre creştine, vor trebui să îşi aducă cadavre jidoveşti altfel nu vor mai fi primiţi la examene. Vor avea locuri separate în bănci la sala de curs, se înţelege, cele mai proaste. Profesori universiatri precum A.C. Cuza, Corneliu Şumuleanu sau Nicolae Paulescu (cel care se pregătea să descopere insulina) pică toţi studenţii evrei la examene şi îi încurajează pe români să-şi bată proprii colegi acolo unde îi găsesc : pe holurile facultăţii, în parcuri sau pe străzi, în mijloacele de transport. Zelea Codreanu, student şi el, şi discipol al acestor mari profesori legionari, organizează acţiuni de luptă împotriva evreilor în timpul cărora le rup oasele, le vandalizează magazinele, ba chiar îi ucid.  La 1925  în ziarul Apărarea Naţională , domnul profesor Nicolae Paulescu scrie următoarele : ,,Scopul nostru este isgonirea jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care, fiind şi ei plini până peste cap de păduchi, ar refuza mortiş să mai primească şi pe ai noştri. Ar trebui deci ca toate ţările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-şi poată fiecare arunca lăturile. ‘’  Este acelaşi domn profesor Paulescu care se pregătea să descopere insulina pentru tratarea bolnavilor de diabet, de diabet creştinesc, se înţelege.

Ceva mai târziu, în 1938, Ionel Teodoreanu, avocatul devenit scriitor celebru, propune radierea evreilor din Baroul Iaşi. Propunerea devine act în 1940. Sunt ani în care o parte din studenţi părăsesc Universitatea pentru a merge în alte ţări iar comunitatea evreiască începe să  plătească taxe de protecţie la Poliţie, Jandarmerie şi Armată. Peste noapte naşterea prin cezariană realizată de medicii evrei devine un atentat la adresa purității sufletului româneac creştin, unde Dumnezeu a rostuit de la bun început durerile facerii;  ,,femeia româncă trebuieşte a naşte româneşte"; procedura medicală este incriminată în presa antisemită a vremii ca fiind nedemnă, impură şi contagioasă, iar medicii evrei sunt stigmatizați şi insultați în mod grosolan. Se propagă ura. În revista Însemnări ieşene înfiinţată la 1936 de Sadoveanu, Topîrceanu şi Gr. T. Popa se constată că este insuportabil şi intolerabil ca un medic ,,jidan împuţit’’ să participle sau numai să asiste la naşterea copiilor creştini. Mlădiţa românească trebuieşte să apară pe pământul sfânt al patriei sub aura luminoasă a lui Christos, în niciun caz sub ştampila puturoasă a lui Iuda, care mai pretinde şi bani pentru gheşeftul lui netrebnic. Fiindcă Iuda, dacă nu-şi primeşte arginţii, nu mai este Iuda.  

La acest trist spectacol oferit de lumea universitară şi de jurnalismul vremii se adaugă atitudinea la fel de antisemită a ţăranului român trăitor la oraş, la vederea modului cum se desfăşoară viaţa într-o familie de evrei:  - Cristoşii mamii lor di ovrei! Io cu greu apuc să-ţi ieu o părechi di chiloţi mai di doamni-ajutî, şî aista îi cumpărî nevesti-sii maşânî. Apăi, nu s-o întoarci ea roata într-o zî!?  

   Din păcate atitudinea aceasta de invidie şi de ură animă suficientă populaţie românească, pur românească  pentru ca ziua de 29 Iunie 1941 să se desfăşoare aşa cum s-a desfăşurat. Poate că altfel ar fi arătat ziua aceasta a Sfinţilor Petru şi Pavel (!) dacă românii ar fi avut mai mult discernământ şi ceva bun simţ (creştin). Iată rezumatul zilelor premergătoare. Sinagogile Iaşului sunt dărâmate din hotărârea primarului legionar sub pretext că stau să se dărâme la un viitor cutremur punând în pericol viețile oamenilor; grupuri de 4-5 legionari înarmați scot din case evreii bogați şi îi cară pe străzi în bătaie până la sediul Chesturii. Din când în când se opresc pentru a rosti rugăciuni. Îşi mai trag puțin sufletul şi o pornesc din nou. Bat până la schingiuire şi smulg bărbile şi mustăţile, semne jidăneşti. Alții sunt sechestrați în propria casă şi jefuiți de toți banii. Copiii evrei sunt excluşi din şcolile de stat. Confiscarea autoturismelor şi a aparatelor de radio se generalizează. Evreii sunt acuzați de colaboraționism cu armata rusă care bombardează oraşul. Creştinii îşi fac cruci roşii pe case peste noapte. Se aude că jidanii spurcați sunt împinşi din tranvaie şi din trenuri în timpul mersului.

Pogromul

   Aşadar după ce nopţile trecute avioane ruseşti au bombardat oraşul, autorităţile române (Poliţia, Jandarmeria, Armata) împreună cu ofiţeri germani arestează toţi adulţii evrei pe motiv colaboraţionist. În curtea Chesturii din Iaşi sunt escortaţi şi copii care nu s-au putut desprinde de taţii lor sau femei care şi-au urmărit îndeaproape soţii. Aici sunt maltrataţi, adică bătuţi cu bestialitate şi mitraliaţi. Legionarii pupă icoanele şi pun mâna pe mitraliere! Cei rămaşi în viață sunt urcati a doua zi, 30 Iunie 1941, în trenul morții Iaşi-Podu Iloaiei, compus din 27 de vagoane şi alte 3, la urmă, pline cu cadavrele celor ucişi. Ajung la destinaţie mai mult morţi decât vi, sufocaţi şi umiliţi. Execuţiile sumare şi gropile comune completează tabloul sinistru al acestor zile. Mai lipsesc totuşi cei rămaşi acasă: femei şi copii. Copii care asistă la maltratarea şi violarea mamelor lor:  violurile sunt multiple, de-un grotesc inimaginabil, generând efecte ireversibile în plan fizic şi mental. Cărțile de istorie şi memoria colectivă nu le vor consemna pe acestea însă niciodată.  Să revenim în curtea Poliţiei unde mai devreme oamenii au fost mitraliaţi. Pe jos zac cadavre în râuri de sânge: bărbaţi şi copii. Pentru a-şi răzbuna mândria naţională, creştinii, ieşenii, au asistat la masacru şi imediat au trecut la dezbrăcarea de haine şi de încălţări a cadavrelor, ba chiar la scos dinţi de aur din gură cu cleştele de cuie. Hainele au fost spălate, cusute bine unde trebuia şi purtate ori tranzacţionate.

   În felul acesta s-a desfăşurat ceea ce istoria a numit Pogromul de la Iaşi şi pe care manualele de istorie l-au atribuit forţelor fasciste. În realitate aceste forţe s-au numit autorităţile române, ofiţeri şi generali români, unii dintre ei închişi şi reabilitaţi la scurt timp după. Mai gravă şi mai deplorabilă rămâne totuşi starea de conştiinţă a populaţiei civile din Iaşiul acelor zile. Jefuirea cadavrelor numai pentru că erau cadavre evreieşti nu poate fi pusă numai pe seama dezinformării şi a manipulării. Aşa ceva ţine de educaţie şi de o minimă moralitate. 

   În cifre Pogromul de la Iaşi a însemant  13.266 de morți, dintre care 40 de femei şi 180 de copii; aproape toți adulții au fost masacrați. Cifra de 13.266 de morţi trebuie raportată la cei 50.000 de evrei cetățeni ai Iaşiului adică jumătate din populația oraşului. 1.200 se salvaseră emigrând la timp, iar restul rămaşi au emigrat clandestin în Austria cu destianţia SUA.

Nu este greu de imaginat pornind de la asemenea evenimete istorice o poveste peste timp şi peste Atlantic. Una în care românilor, ieşeni, li se oferă ceea ce şi-au dorit întotdeauna mai mult şi mai mult şi pe care au ştiut sa-l obţină cu mari sacrificii morale ! Au vrut haine şi vor primi haine. Dar de data acesta vor trebui să le achite.

   Cătălin Mihuleac este un maestrul metaforei şi creator al unui umor negru devastator, în cascadă. Stilul fragmentar, extrem de concentat al naraţiunii şi dialogurile scăldate până la înec în graiul arhaic moldovenesc creează însă o lectură febrilă, în permanență tensiune. Dramatismul este feroce în America de peste pogrom, descrierea răului în ipostaza sa dementă generând o stare de uluire şi de angoasă permanentă. Dacă ar exista o milă pentru cititor, atunci Cătălin Mihuleac este complet străin de ea.

Concluzie după lectură

  America de peste pogrom (socotită de criticul Radu Paraschivescu drept ,,cartea anului 2014 în România’’) este o carte document, esențială în cultura noastră contemporană, un eveniment asupra căruia ar trebui să ne oprim pentru a-l putea înțelege. Dar nu se întâmplă asta, îl ocolim, ratăm iarăşi esențialul, nu ne interesează apariția a ce, a încă unei cărți? La câte cărți tot apar ar însemna să stăm nemâncați! (de fapt, n-ar fi chiar aşa de rău să stai nemâncat datorită unei carți)
    Românul, România zilelor noastre nu are cultura cărții, a lecturii-dezbatere în jurul unei apariții editoriale de excepție. Romania nu e obişnuită să stea puțin de vorbă despre cărți care se scriu sau se traduc în limba ei, nu e obişnuită să acorde importanță unei probleme, unei teme sau unui episod istoric pe care paginile unei cărți i-l propun. Pentru ce?  Avem altele în capul listei de priorități. Într-o societate normală cartea de față ar fi declanşat valuri întregi de intrigi şi de dezbateri în presa scrisă şi în media: istorici, jurişti, economişti, jurnalişti şi literați ar fi explicat şi comentat împreună cu publicul interesat un capitol important din istoria noastră națională: ce s-a întâmplat cu evreii din Iaşi şi din restul ţării în perioada interbelică ? Cine erau aceştia, cu ce se ocupau, care le-a fost destinul? Cum arăta românul antisemit, cine era el, ce față avea, ce fel de acte a comis? Există o atitudine antisemită în felul nostru de a fi ? Sunt românii antisemiți? Mai sunt? Întrebări pe care nimeni nu le rosteşte, dezbateri care nu se nasc, teme invizibile pentru societatea actuală. Experiențe culturale şi nu numai pe care le ratăm. Nu avem organ pentru a le putea percepe. Mi se pare că suntem cumva înapoiați, cu un impresionant retard în privința adevăratelor dezbateri. Într-un cuvânt, nu suntem obişnuiți cu aşa ceva: nu ştim, n-am citit.

Cătălin Mihuleac, America de peste pogrom, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2014