Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste

(Andrei Pleşu)

Întrebările

     În lume există cel puțin trei mari feluri de întrebări: întrebările cotidiene, (banale, uzuale), apoi cele ştiințifice şi în final, întrebările mari (cele grele, existențiale, universale) care ne urmăresc peste tot, întreaga viaţă. Iată câteva exemple: la ce oră încep cursurile? cât costă un zbor până la Paris? cât de des mergi la cinema? care este distanța de la Pământ la Soare? ce este gravitația? dar o ,,gaură de vierme"? de ce e mai importantă viața decât moartea? de ce să nu putem renunța la propria viață atunci când calitatea ei devine deplorabilă? ce este omul? are viața un sens în sine sau nu? de ce există răul? ce este binele, dar iubirea?
    La toate putem răspunde sau ne putem apropia de un răspuns, mai puțin însă la ultimele. Acestea din urmă sunt întrebări definitive, inevitabile şi mute spune Andrei Pleşu. Ele nu trăiesc din răspunsurile pe care le pot trezi, ci tocmai prin însăşi conținutul lor interogativ, sunt întrebări şi probleme care se susțin pe ele însele.
Apoi, celor trei mari tipuri de întrebari le corespund trei mari feluri de ,,răspunsuri", sau cu alte cuvinte, poți ,,suspenda" o întrebare în cel puțin trei feluri: (a) încetezi să o mai pui, nu te mai interesează; (b) îi răspunzi ştiințific,  adică o ,,rezolvi" aşezând-o într-o problemă, iată, rezolvată; (c) scalzi întrebarea, o cufunzi într-o metafora, într-o poveste. În loc să oferi o explicaţie ştiințifică, incepi să spui o poveste! Astfel stau lucrurile cu întrebările din ultima categorie, cele universale, întrebările tari. Şi nu e dificil să deschizi ochii şi să îți dai seama că te găseşti cu ele imediat pe ,,lotul religiilor". Iar religiile au întotdeauna câte o poveste pentru fiecare mare întrebare, căci religiile sunt ele însele o mare poveste.
    În creştinism poveştile se numesc parabole şi ca orice poveste ele ,,spun de fiecare dată mai mult decât spun şi altceva decât par a spune".

Istoria parabolelor este veche şi vine din timpurile de dinaintea creştinismului: Iisus le conferă, este adevărat, o formă superbă, dar nu le inventează. Vorbim aşadar o întreagă tradiție iudaica a parabolelor care continuă până în zilele noastre. Ca structură, parabola ne oferă următoarele repere, deţinând un fel de model universal:
1. De cele mai multe ori, ceea ce cauți se află chiar în preajma, în lumea ta, în casa ta, în interiorul tău.
2. Pentru a afla ceea ce cauți trebuie mai întâi să faci un drum lung, un ocol, şi să te întorci la tine de departe.
3. Când ai găsit ceea ce căutai e bine să împarți şi să împărtăşeşti şi celorlalți, să nu fi egoist păstrând ,,comoara" numai pentru tine.
Pentru întreagă această aventură ai trebuință de curaj, de încredere în visele şi în trăirile tale, ai nevoie să laşi în urmă comoditați şi scepticisme, prejudecățile, şi chiar de intervenția/întâlnirea unui ,,străin", străin de limba ta, de cultura şi obiceiurile tale.

Corpul viu al poveştii

    Spre deosebire de enunțul ştiințific, povestea, spune  Andrei Pleşu, îți oferă nu doar ceva de gândit, ci şi ceva de trăit. Asta în primul rând. Povestea are viaţă, corp, carne, respiraţie proprie. Pe urmă, povestea deține fapte, evenimente, personaje - toate într-o mişcare permanentă, ea nu demonstrează sau explica ci arată, înfățişează. Povestea este o ,,arătare", o ,,apariție"- o imagine vie.
,,E mult mai uşor să înveți cum se face nodul la cravată sau cum se manevrează un aparat, atunci când cineva îți arată fără cuvinte, etapele procedurii cu pricina. Şi nu întâmplător educația fiecăruia dintre noi a început nu cu prelegeri elaborate, ci cu poveşti spuse de părinti sau bunici" spune Pleşu.
    Desigur, povestea nu este singura formă de apropiere a adevărului, plus că mai sunt şi ,,povesti" neadevărate, inventate tocmai pentru a eluda adevarul. Concluzia este că ,,adevarul nu se manifestă numai în ecuații şi teoreme (...) în silogisme şi afirmații stâncoase". Şi asta se manifestă cu atât mai mult în spațiul întrebărilor tari, totale, cele care urmăresc omul întreaga viață. În fața unei astfel de întrebări te trezeşti lipsit de reprezentări, de orice fel de înţelegere şi de o acută criză de limbaj, de cuvinte. E momentul potrivit pentru a apela la poveste, la metaforă, la analogie, la mit, la parabolă! E chiar un demers dezirabil şi salvator!
Ceea ce a avut de spus, Iisus a spus folosind parabolele. A ales parabola ca mijloc potrivit Sieşi şi oamenilor cărora le-a vorbit. De altfel, cuvintele şi actele Sale îmbracă, toate, forma unei parabole, o parabolă vie. El este ,,parabola în act". Oricum, se înscrie într-o veche tradiție aici, pe care o continuă şi care continuă pănă târziu după. Profeții, învățătorii, rabinii, cărturarii, toți aceştia vorbiseră oamenilor şi poporului în parabole. Mediul evreiesc era deci bine familiarizat cu discursul de această factură.
Apare surprinzătoare întrebarea ucenicilor: de ce le vorbeşti în parabole? dar şi mai surprinzător şi uluitor este răspunsul pe care-l primesc: ,, Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteți tainele împărăției cerurilor, dar acelora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, dar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce are. De aceea le vorbesc în parabole, că ei văd fără să vadă şi aud fără să audă şi nici să înțeleagă. Şi se plineşte cu ei proorocia lui Isaia: Cu auzul veți auzi, dar nu veți înțelege, şi cu privirea veți privi, dar nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu  cumva cu ochii să vadă şi cu urechile să audă şi cu inima să înțeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i vindec. Dar fericiți sunt ochii voştrii că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulți prooroci şi drepți au dorit să vadă ce vedeți voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziți voi şi n-au auzit."
O atitudine de neînțeles, paradoxală! Iisus pare a face discriminare între cei ,,aleşi", apropiații, ucenicii Săi şi ,,restul lumii", incapabilă să înțeleagă mesajul divin şi care a dovedit în repetate rânduri ignoranță şi împietrire față de Dumnezeu. Oare nu este mesajul Său unul şi acelaşi pentru toți, oare nu a venit El să ridice din întuneric la mântuire fiecare om, până la ultimul? Din ceea ce le răspunde ucenicilor referitor la cuvântarea în parabole pare a se îndepărta chiar de mesajul său hristic, universal, de generozitatea fără margini cu care împarte mulțimii binele. Iisus învață mulțimea, o hrăneşte, o entuziasmează prin miracole şi vindecări, nu refuză nimănui binele. Există pretutindenea o apropiere călduroasă între El şi mulțime, o intimitate a binelui făcut şi primit.
Mai mult, să nu uităm că virtutea parabolei este aceea de a limpezi lucrurile, de a ajuta la înțelegerea sensului căutat, ori tot potrivit acestui răspuns surprinzător dat de către Iisus, El se disociază de rostul natural al parabolei, urmărind parcă ,,să complice" şi mai mult problema: în loc să facă adevărul accesibil tuturor, îl camuflează, îl ascunde înțelegerii comune.
- N-ați înțeles? îi întreabă rabinul pe oameni. Atunci veniți să vă spun o poveste lămuritoare, o parabolă!
- Credeți că ați înțeles? sună dimpotrivă, întrebarea socratică a lui Iisus. Atunci vă voi spune o poveste. Veți vedea că n-ați înțeles cum trebuie.
De ce să fi procedat Iisus în felul acesta? De ce să-i fi favorizat pe unii punându-le obstacole altora?
Explicația trebuie căutată aici: totuşi parabolei nu i se denaturează sensul iluminator şi nici cel care o rosteşte nu urmăreşte ținerea la distanță, în necunoaştere a unora. Parabola hristică are menirea de a face accesibil adevărul, nu oricum, ci potrivit condiției fiecărui ascultător. În Mitul Peşterii Platon vorbea despre orbirea instantanee a celui ajuns la lumină, ieşit din grota întunecată unde trăise până atunci. Ori tocmai aici inervine şi parabola lui Iisus - pentru a intermedia drumul de la întuneric la lumină, fără ca omul să orbească şi mai ales, prin contribuția directă a acestuia din urmă.
Căci sensul tare al parabolelor spuse de Hristos este tocmai stimularea, provocarea, şi trezirea spirituală a celui ce ascultă. Problema nu e aşadar neinstruirea oamenilor ci însăşi ignoranța lor: odată îndepărtată, calea către înțelegere se deschide. Prin urmare netransparența parabolelor este o probă; cei care o trec sunt aceia care găsesc în interiorul lor dorința, nevoia intimă şi personală de a vrea să înțeleagă. E nevoie ca ei să facă un prim pas, acest pas, abia apoi vor putea înțelege. Adevărul nu ,,pică din Cer" şi nici nu se impune prin efracție, cu forța. Iisus nu oferă, acolo unde ceea ce oferă nu e primit sau măcar aşteptat.
Libertatea este (iarăşi) valoarea creştină cardinală în jurul căreia se ordonează întregul discurs al Său atunci când se adresează oamenilor, prin parabole.
Şi apoi, punctează Pleşu, nu e singura dată când Iisus oferă un răspuns ,,crud". De pildă, ne amintim despre mărgăritarele care nu vor fi date porcilor ,,ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie". Cu alte cuvinte atunci când oferi ceva e înțelept să cercetezi puțin starea celui care urmează să primească, pentru ca acel ,,ceva" oferit să nu fie incompatibil cu natura, nevoile, limitele şi obiceiurile receptorului, situație primejdioasă şi indezirabilă pentru ambele părți. Nu dai câinilor fân, măgarului oase, la fel cum nu dai soluții celor care cred deja că le au şi vor disprețui, astfel, propunerea ta, încheie Pleşu.
    Cui se adresează Iisus prin parabole? Acelora care deşi au urechi să audă şi ochi pentru a vedea, nici nu aud nici nu văd, neînțelegând ceea ce li se spune. Sunt toți aceia care au pierdut ,,interioritatea" cu Dumnezeu, viețuind într-o ,,exterioritate" opacă, mută şi oarbă, amăgitoare. Suntem, spune Pleşu ,,în afară" , în afara moralei, a regulei, a comportamentului potrivit credinței, în afara propriului nostru proiect şi a rostului originar. Într-o astfel de condiție nu avem cum să aflăm ,,răspunsul" de vreme ce am uitat să rostim întrebarea, fiind în afara ei.
Ori parabola hristică tocmai asta face: invită înapoi, în spațiul întrebării personale, invită (nu sileşte) la apropiere. Căci e mare lucru să îți pui întrebări, să îți dai seama de locul şi starea în care te găseşti, să ai cum se spune, habar de tine.
Parabolele vorbesc despre ,,cele ascunse de la întemeierea lumii", aşadar despre întrebările ultime - o fac însă prin înveliş apofatic, înțelesul păstrându-se ascuns şi gata a fi revelat celui ,,pregătit" să-l descopre.

Parabola semănătorului

,,Ieşit-a semănătorul să semene sămânța sa. Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit." Este aici o parabolă socotită primordială în aflarea adevărului pe care însuşi Iisus  o va explica.
,,Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care primesc cu bucurie cuvântul când îl aud, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Iar cea căzută între spini sunt cei care aud, dar umblând cu grijile şi cu bogăția şi cu plăcerile vieții, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu inimă curată şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare". (Luca 8, 4-8, II-15)

Sunt câteva elemente mari de observat aici arată Pleşu.
1. Iisus spune această parabolă aşezat intr-o corabie, după ce mai înainte strânsese pe țărm mulțimile adunate, adică scoate omul din spațiul său cotidian comun, din sedentarism, chemându-l într-unul al deschiderii totale (marea, țărmul); cât despre corabie, ea este  în sine un simbol al acestei deschideri, al libertății.
2. Sunt aduse în discuție trei tipuri de inadvertențe față de adevărul revelat, față de chemarea lui Dumnezeu, trei feluri prin care omul îşi poate pierde sufletul:
(a) auzul fără înțelegere
Dar cine este acela care deşi aude nu înțelege? Cum se întâmplă asta? Ei bine, poți auzi fără a înțelege, din varii motive, spune Pleşu; de pildă, mai întâi pentru că nu eşti atent, din neatenție deci; apoi din nepăsare, crezând că nu te priveşte ceea ce se spune; mai există şi o a treia cauză a neînțelegerii - lipsa obişnuinței de a asculta până la capăt, de a te apleca şi apropia de ceea ce auzi şi vrei să înțelegi: în definitiv, semănătorul aruncă o parte din semințe tocmai acolo, ca pe o provocare, ca pe o invitație la îndrăzneală hermeneutică, la ieşirea din sedentarismul şi din comoditatea spirituală.
Nu mai puțin importantă este şi neascultarea din prostie, prostie care nu implică aici inocența. Căci tontul, nătângul sau prostanacul, spune Plesu, nu sunt figuri ale prostiei salvate de inocență. Atunci când e lipsită de elementul patologic, prostia e vinovată, devine viciu, păcat adică (teren deja al îngerilor picați, al maleficului);
(b) pierderea sufletului datorită ,,imperativelor lumii acesteia"
Când aşezi înaintea chemărilor spirituale grijile lumii, avuția înşelătoare, poftele şi pasiunile, în general atunci când încerci să faci din lumea de aici un paradis terestru, atunci o pierzi şi nu obții în definitv decât iad-ul. Sufocat şi locuit de ,,contingențe", de grijile imediate, nu mai găsim nici timp şi nici spațiu interior pentru suflet. Dar atenție, nu lumea, grijile, responsabilitatile ei sunt cauza eşecului nostru spiritual, nu lumea e de vină, nu contextul se cere a fi schimbat, ci atitudinea, felul nostru de a ne misca ,,prin"el. Nu sunt de vină nici spinii, nici păsările şi nici căldura soarelui pentru semintele (sufleteşti) care se pierd. Hristos nu spune ,,lumea" ci ,,grija lumii" şi nu spune ,,avuția" ci ,,înşelaciunea avuției". Căci poți trăi în lume chiar şi bogat fiind, fără a te lăsa înşelat de ea şi de bogăția ei;
(c) destinul seminței devine unul cu cel al celuia care o primeşte, astfel pentru acesta din urmă, auzul şi ascultarea cuvântului revelat (despre asta este vorba în parabolele, acesta este conținutul lor) constituie o probă a responsabilității omului; şi mai e trebuință de ceva (d) pentru ca sămânța să încolțească şi să dea rod: răbdarea, virtutea aceasta care în creştinism presupune stăruința cu blândețe întru nădejde. Răbdarea hristică implică blândețea, nădejdea (formă superioară speranței) şi credința, ca paradigmă generală. Fără răbdare, fără îndelungă răbdare chiar, roadele credinței nu vor apărea.
În definitiv, parabolele sunt semințele ,,aruncate" în lume de către Hristos, conchide Pleşu.

Lucrătorii nevrednici ai viei

,,Un om a sădit vie şi a dat-o pe seama lucrătorilor şi a plecat departe pentru multă vreme. Şi la vremea cuvenită a trimis la lucrători un slujitor ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, batându-l, l-au trimis fără nimic. Şi a trimis apoi un alt slujitor; dar ei, bătându-l şi pe acela şi batjocorindu-l, l-au trmis fără nimic. Şi după aceea l-a trimis pe al treilea, dar ei, rănindu-l şi pe ac ela, l-au alungat. Şi stăpânul viei a zis: Ce voi face? Îl voi trimite pe fiul meu cel iubit;  poate că de el se vor ruşina. Dar lucrătorii, văzându-l, s-au vorbit între ei zicând: Acesta este moştenitorul; să-l omorâm, pentru ca a noastră să fie moştenirea...Şi, scoțându-l afară din vie, l-au ucis. Aşadar, ce le va face acestora stăpânul viei? Va veni, şi pe acei lucrători îi va pierde, iar via o va da altora." (Luca 20, 9-19)

Relatarea parabolei se încheie prin precizarea unui element de situare, de context al cuvântării acesteia. Spune evanghelistul că ,, arhiereii şi cărturarii căutau să pună mâna pe El în chiar ceasul acela, dar se temeau de popor; că înțeleseseră că împotriva lor a spus El această parabolă." (idem)
    Printre altele, parabola de față aduce în discuție marea problemă a autorității. Căci în primul rând, ceea ce lucrătorii viei contestă şi neagă este autoritatea aceluia care i-a tocmit, autoritatea lui asupra bunurilor şi asupra lor. Împotrivirea lor e repetată, reiterata constant şi fără ocolişuri, ba chiar intărită prin crimă.
De ce anume contestă oamenii, în general, autoritatea?
Pentru că văd în acest concept, ordonator până la urmă al vieții politice, sociale, religioase şi private (există o autoritate a statului, a instituțiilor, a bisericii, a familiei) un antonim al libertații, spune Pleşu, adică o limitare a acesteia. Autoritatea ordonează lucrurile instaurând limite, reguli, drepturi şi obligații, responsabilități. Dar înainte de a privi asupra declinului autorității sociale, să întelegem, pe firul parabolei noastre, că ruptura inițială se produce în plan interior, spiritual. Eşecul vieții spirituale provine tocmai din contestarea/respingerea autoritații, ca instanță ordonatoare, ascendentă, adică superioară. Când verticala spirituală este doborâtă, orizontul vieții cotidiene se întunecă, naufragiul cotidian devine iminent. Se spune despre unii oameni de pildă că ,,sunt fără niciun Dumnezeu", adică nu se supun niciunei reguli sociale sau morale, niciunei autorități, comițând fapte abominabile.
Iisus propune însă autoritatea înțeleasă tocmai ca punere în valoare şi în act a libertății. Restaurarea autorității spirituale. Fiindcă adevărata autoritate este cea pe care o asumi în mod liber, nu cea care îți este impusă; este autoritatea pe care o alegi tu, căreia îi răspunzi cu o chemare din interior, căreia îi recunoşti conținutul. Ea nu intră nepermis şi uneori, ca în exemplul de față, ajunge să se amâne pe sine în speranța unui răspuns adecvat, în speranța că lucrătorii viei se vor îndrepta de data aceea. Cu alte cuvinte, Hristos nu intră nepoftit. Are maniere. Intră numai unde uşa este deschisă, unde este aşteptat şi dorit. Nu deranjează, nu impune prezența sa limitând libertatea celuilalt.
A recunoaşte autoritatea spirituală înseamnă a te lăsa ,,locuit" de ea, a fi totuna cu ea. Înseamnă a ceda ceva din suveranitate şi a câştiga ceva mult mai prețios: comuniunea, harul, fericirea.
Apoi, a nu accepta nicio autoritate înseamnă a accepta totuşi una, spune Pleşu, autoritatea personală: eul sufocat de el însuşi şi prin aceasta, uşor coruptibil.

Talanții

,,Aceasta este asemenea unui om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredințat avuția sa: unui i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Indata mergand, cel ce luase cinci talanti a lucrat cu ei si a castigat alti cinci talanti. De asemenea, si cel cu doi a castigat alti doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a sapat o groapa in pamant si a ascuns argintul stapanului sau. Dupa multa vreme a venit si stapanul acelor slugi si a facut socoteala cu ele. Si, apropiindu-se cel care luase cinci talanti, a adus alti cinci talanti, zicand: Doamne, cinci talanti mi-ai dat, iata alti cinci talanti am castigat cu ei. Zis-a lui stapanul: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau. Apropiindu-se si cel cu doi talanti, a zis: Doamne, doi talanti mi-ai dat, iata alti doi talanti am castigat cu ei. Zis-a lui stapanul: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau. Apropiindu-se apoi si cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai imprastiat si, temandu-ma, m-am dus de am ascuns talantul tau in pamant; iata, ai ce este al tau. Si raspunzand, stapanul sau i-a zis: Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? Se cuvenea, deci, ca tu sa dai banii Mei schimbatorilor de bani, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda. Luati, deci, de la el talantul si dati-l celui care are zece talanti. Caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnica aruncati-o in intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Acestea zicand, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, sa auda!“ (Matei 25, 14-30)

    Înțelegem că nimic nu ,,ți se dă" pur şi simplu şi deci că nu e suficient să primeşti ceva. Trebuie să oferi la rândul tău şi tu, să te ridici la înălțimea valorii darului primit. Ceea ce primim este întotdeauna mult mai mult decât pare a fi, darul are conținut creativ, solicită primirea ca asumare creativă a sa. El trebuie făcut să rodească, să crească.
Cu alte cuvinte, cuvântul lui Dumnezeu nu e de ajuns să fie auzit, ascultat în inerție. Nu te mântuieşti doar crezând pur şi simplu. Credința (puterea omului de a face ca Dumnezeu să fie prezent chiar şi când El lipseşte) trebuie să fie pusă în act, în fapte care să permită şi să sporească comuniunea. Odată asumată, credința deschide calea către  schimbare, către o lucrare neobosită în direcția mântuirii, care trece prin straturile cotidianului nostru. Zilnic ai responsabilitatea de a nu fi leneş, delăsător, deznădăjduit.
Apoi, parabola talanților spune în felul următor: fiecare primeşte ,,daruri" diferite de celălalt şi, lucrul primordial, potrivit propriilor sale puteri, felului său, aparte, de a fi. Dumnezeu îți dă atât cât poți duce, spiritual şi trupeşte.
Datoria, responsabilitatea punerii în act, adică a fructificării ,,darurilor" - îți aparține în totalitate. E nevoie să îți dovedeşti creativitatea şi curajul de a risca, ambele lăudabile în sine. Vedem că stăpânul e mulțumit de asumarea riscului (preferabil aşadar temerii imobile) şi condamnă drastic lipsa angajării. Nu ni se spune cum ar fi acționat stăpânul dacă cele două slugi curajoase ar fi pierdut toti talanții, în schimb aflăm că imobilitatea temătoare, rămasul pe loc, spiritul de conservare, neimplicarea, sunt blamabile. E ca şi cum cineva s-ar supune unei sarcini cu bucurie, în timp ce un altul ar face-o din frică, frica de a nu-şi pierde siguranța personală.
În concluzie, nu primeşti cu adevărat un dar decât atunci când acel dar te transfigurează personal, sporindu-ți umanitatea.

Fiul risipitor

 „Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.
Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţărinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame ! Sculandu-mă, mă voi duce la tatal meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer si înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul lui si l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi âncălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Si, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamna acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, iesind, îl ruga.
Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.  Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
(Luca 15, 11-32)


    În toate parabolele se observă accentul pus pe ascultare, pe buna ascultare, ca un fir roşu care le traversează pe toate, ca pe un principiu unitar al lor.
Aşadar, nu e suficient să asculți, ci să asculți bine, cu băgare de seamă, cu asumarea interioară a mesajului auzit: punerea în act, trecerea la fapte, creativitatea curajoasă. În definitiv verbul ,,a face" semnifică ,,a da roade", ,,a pruduce fapte".
Pentru a ştii cum eşti cu adevărat, priveşte nu la ce gândeşti sau la ce spui, ci la ce ai făcut şi la ce faci, atât în comunitate cât şi atunci când eşti singur, spune Pleşu. Fapta este ultimul cuvânt. De dorit ar fi ca de fiecare dată să acţionăm cu întreaga ființă atunci când ,,facem" ceva,  adică să acționăm ca şi cum am iubi.
Evident, a face nu e destul. Problema e a face bine: a face ce trebuie, când trebuie, şi cum trebuie. Fără a ştii clar despre ce, când şi cum trebuie făcut ceva, spune Plesu, abținerea de la faptă e preferabilă.
Fiul risipitor este cea mai cunoscută şi mai tulburătoare parabolă. Întâi, nu se ştie prea bine care este adevăratul personaj principal aici: fiul risipitor sau fratele său, sau poate chiar risiperea însăşi. E drept că cel dintâi apare în centrul evenimentelor, dar fără condiția şi reacția fratelui mesajul parabolei este pe jumătate înțeles, ba chiar şi-ar rata sensul, crede Pleşu. Ambii frați se răzvrătesc înaintea tatălui lor, aşa încât răzvrătirea este condiția lor comună. Adăugăm aici contextul în care vorbeşte Iisus: în mijlocul unui ,,public" de ,,fii" mânioşi, ofensați în ,,cumințenia" lor de comportamentul lui Iisus.
Ce spune parabola?
Aflăm despre cum te poți risipi pe tine însuți: decizi să pleci; soliciți împărțirea prematură a averii paterne; te stabileşti într-o țară îndepărtată; duci o viață îndestulată şi dezordonată; cunoşti sărăcia; te ,,alipeşti" de un străin; ajungi să accepți o slujbă înjositoare (îngrijitor de porci); cunoşti foametea; îți aminteşti de binele de acasă; decizi să te întorci; înțelegi şi recunoşti sincer că ai greşit; eşti salvat prin bunăvoința şi mila tatălui.
Fiul acesta din poveste vrea să fie liber, optează pentru acea formă de libertate ca nesupunere: față de familie, de comunitate (în mod normal averea se împărțea între frați numai după moartea tatălui). Alegând depărtarea, el iese din ordinea protectoare a casei, a apropierii, pe care, iată, o recapătă, atunci când se re-apropie din nou! Foarte important de reținut: tatăl nu se împotriveşte nevoii de libertate, de independență a fiului său. Te poți risipi  în mai multe feluri: risipindu-ți banii, bunurile, gândurile şi trăirile, sentimentele, energia şi sănătatea, încrederea în tine şi în ceilalți. Şi totusi, Hristos vorbeşte despre paradoxul risipirii care înseamnă tocmai anularea ei prin trăirea în prealabil a paroxismului, a căderii celei mai adânci şi mai umilitoare: mâncând din trocul porcului (animal impur), fiul pune capăt risipirii şi se întoarce.
Faptul de a-şi cheltuit toți banii, de a fi sărăcit, de a apela la mila unui străin, de a te hrăni cu lături, de a trăi în mizerie, toate acestea nu sunt, conform parabolei, evenimente întâmplătoare, care deci ar fi putut totuşi şi să nu se fi întâmplat. Nu, ele sunt înlănțuite, mai mult, sunt efecte, rezultate ale unui alt eveniment, fondator, declanşator: marea greşeală este aceea de a fi plecat de acasă! De aici încep toate relele. Viața desfrânată, în pribegie, este viața fără orizont de salvare, iar o astfel de viață este acea care uită de Dumnezeu şi este uitată de Dumnezeu.

   Creştinismul este şi un spațiu al răzvrătirii, al opoziției şi-al împotrivirii omului față de Zeu, al creaturii înaintea Creatorului. Ceea ce face cu putință o asemenea stare este însăşi libertatea ca ingredient ontologic  al creației şi al vieții. În parabola noastră vedem cum ambii fii ai tatălui (nu tocmai norocos) se răzvrătesc, risipind iubirea acestuia şi implicit propria lor libertate. Fiecare greşeşte şi (se) risipeşte în felul său. Nu este nevoie ca fratele fiului risipitor să plece (şi el) de acasă pentru a se îndepărta: invidia şi mândria îi sunt de ajuns.
Dacă insistăm puțin asupra fiului rămas acasă observăm că el este şi rămâne încă şi mai departe de tată decât a fost fratele său: nu i se adresează niciodată tatălui său cu apelativul ,,tată" şi îşi disprețuieşte fratele: ,,acest fiu al tău". Dar, în cazul ambilor, iertarea nu cunoaşte limite şi nici reguli ori principii. Iertarea tatălui e necondiționată şi îmbracă forma unei învieri.
Misterul iertării divine rămâne de nepătruns. Pare că însuşi tatăl (Dumnezeu) face o risipă de iertare primindu-şi cu brațele deschise fiul inapoi, alergând chiar înaintea lui, fără a aştepta vreo mărturisire, fără a aştepta să i se ceară iertarea. Vedem, iertarea adevărata e o risipă de iubire, rezultatul fiind restaurarea lumii şi a omului în condiția lor inițială. Iertarea adevărată este uitarea greşelii şi primirea unei vieți noi.
În istoria fiului risipitor şi a fratelui său suntem cuprinşi fiecare dintre noi, de la un capăt al celălalt al zilei şi al vieții în întregime. Ne vedem pe noi înşine, mereu pe drum, plecați de acasă, risipind, sărăcind, flămânzind, căzând în mocirlă, apoi ridicându-ne şi urmând calea inversă, până într-acolo de unde-am rătăcit-o. Cât de departe suntem de acasă, mai ştim drumul de întoarcere, în ce direcție a drumului înaintăm, oare chiar este necesar (inevitabil) să (ne) risipim pentru a putea să renaştem, suntem într-adevăr în grafic din punct de vedere moral, adică pe drumul cel bun aşa cum ne place să credem?
Parabola fiului risipitor, la fel ca şi toate celelalte parabole povestite de Iisus înfățişează spectacolul libertății, al omului liber înaintea lumii şi o oricărei instanţe universale. Buna utilizare a acestui dar ontologic, definitoriu, condiționează fericirea, viața veşnică a sa ori, dimpotrivă, întunericul cel mai de pe urmă!
În definitiv să nu uităm un lucru esențial: cine este acela care vorbeşte oamenilor în pilde, în parabole? Cuvântul întrupat, Dumnezeul înomenit - tocmai taina aceasta face posibil discursul în parabole potețându-le totodată misterul.

Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, ed. Humanitas, Bucureşti, 2012