LAUR

(Evgheni Vodolazkin)

    O capodoperă ! Iţi dai seama de lucrul acesta încă  din primele pagini. Este o frescă  a spiritului rus medieval şlefuită în sublim. Iar traducerea în limba română a doamnei Adriana Liciu este minunată, menţinându-se în permanenţă la înălţimea textului original. Este sau ar putea fi şi o poveste despre omul ortodox, despre o spaţio-temporalitate căreia îi aparţinem noi înşine.

   Istoria noastră începe cu un vraci ! Vaciul era prin excelenţă vindecătorul care dat fiind numărul limitat al medicamentelor în trecut, apela la puterea cuvintelor, căci aceasta, pe atunci, era încă mare. Se vorbea de altfel mult în acele vremuri pe seama şi în preajma durerii şi a bolii. Vobeau vracii iată, care se adresau direct bolii, prin cuvinte şi incantații numai de ei ştiute, descântând-o, alungând-o din trupul celui bolnav. Vorbeau bolnavii înşişi descriind în amănunt ceea ce se petrecea în trupurile lor suferinde şi simțeau, prin această mărturisire, făcută vraciului lor, că boala îi părăseşte parcă. Vorbeau apoi rudele bolnavului, deplângând suferința din inimile şi din casele lor, vorbeau şi atunci când bolnavul însuşi nu o mai putea face.
Dar omul nostru, despre care este vorba în povestea de față, vorbea foarte puțin. De fapt, nu vorbea mai deloc. Privea numai în tăcere către bolnav şi încuvința dacă viața va mai continua sau nu în acel trup. Omul nostru avea ceea ce se cheamă o prezență hristică: el priveşte, atinge, mângâie, rosteşte şi vindecă.

Cartea cunoaşterii

   Lângă mănăstirea Sfântul Kiril se găsea satul Rukina. Aici s-a născut Arseni în anul 1440 şi era cel de al treilea copil avut de părinți, ceilalți doi netrăind nici macar un an. Arseni însă a depăşit anul şi a continuat să trăiască.
Când satul a fost lovit de ciumă, parinții l-au trimis să trăiască cu bunicul său, Hristofor, în izba lui sărăcăcioasă din marginea cimitirului. Hristofor împlinise de curând 75 de ani şi se mutase în acea cocioabă din preajma cimitirului, spunea el, pentru a fi mai aproape de moarte. Izba lui avea cinci pereți, cei patru exteriori şi unul interior care o împărțea în două camere, una caldă (cu cuptorul) şi una rece. Bunicul era tămăduitor cu ierburi dar şi cu rugăciune şi la el veneau toți oamenii din sat. Cei mai mulți găseau alinare sau chiar vindecare. Mai erau şi dintre aceia pe care bunicul nu-i putea ajuta.
Pentru Hristofor, plantele, animalele, oamenii înşişi erau instrumente ale lui Dumnezeu, ale ajutorului Său: lumea întreagă mărturisea grija Creatorului ei.
Tot ceea ce ştia Hristofor despre puterea plantelor, a rugăciunilor, despre mişcarea astrelor sau despre destinul şi cuceririle Marelui Alexandru Macedon - toate sunt dezvăluite cu răbdare şi căldură nepotului încă de la 4 ani.

- Rugăciunea e totul.
- Şi atunci la ce mai trebuie planta?
- Aşa e datina, răspundea zâmbind bunicul.

 
    Hristofor devenise un adevărat caladrius, asemenea păsării celei albe care încuvințează fie moartea celui pe care-l priveşte (întorcându-i fața) fie viața lungă, bucurându-se şi luându-şi zborul către soare, ducând cu sine boala aceluia. Şi tot bunicul ştie să explice natura şi mersul tuturor lucrurilor din lume: cunoaşte plantele, animalele, oamenii, povestind istoria creştină a acestora. Răspunde nepotului la întrebări despre alcătuirea trupului, despre existența sufletului şi a relației dintre ele, despre naştere şi moarte.
Foarte curând Arseni învață să scrie şi să citească. În această privinţă Hristofor este un adevărat alchimist al scrisului, făcând ca scoarța de mesteacăn să se transforme în foi moi numai bune de scris.
,,Primăvara, la vremea când se mişcau sevele copacilor, Hristofor se ocupa de prepararea cojii de mesteacăn. O jupuia frumos de pe trunchiuri, în fâşii late, pe care le fierbea preţ de câteva ceasuri în saramură. Cojile se făceau moi şi nu mai erau casante. După prelucrare, Hristofor tăia coaja în foi egale. Acum putea fi folosită, putând înlocui foaret bine hârtia, care era scumpă.''
Bunicul nu scrie nici pentru ca cineva să citească şi nici pentru că s-ar fi temut de uitare, ci pentru că prin scris (se) ordona lumea: ,,cuvântul scris pune ordine în lume."
Avea o carte, una singură Hristofor - Alexandria se chema şi acolo erau adăpostite faptele de vitejie şi tragicul sfârşit al lui Alexandru Macedon, care atât pentru bunic cât mai ales pentru nepot trezeau uimiri nemărginite. Cartea aceasta fusese copiată de însuşi bunicul bunicului, Feodosi, el însuşi un cărturar. Hristofor relua şirul poveştii marelui cuceritor din Antichitate, seară de seară, făcându-l pe nepot să călătorească printre cei mai ciudați şi mai înfricoşători oameni de demult.
Despre timp este vorba atunci când copilul observă în cimitirul dinaintea izbei lor că mormintele nu au nume: pentru că nu e nevoie, spune Hristofor, Dumnezeu îi ştie şi aşa pe fiecare în parte iar peste timp oricum, nimeni nu îşi va mai aminti de cei din urmă, aici, pe pământ, toți vor fi daţi uitării.
Când îl însoţeşte pe bunic la mănăstire, Arseni vede cum starețul de la Sf. Kiril notează într-un carnețel ,,păcatele cele de greutate mijlocie" ale oamenilor, cerându-le acestora ca la spovedanie să se preocupe mai cu seamă de ele şi nu de cele mici, neînsemnate: bătându-şi capul cu cele nesemnificative nu fac decât să piardă esențialul. Printre păcatele mijlocii se găseau pe lista starețului următoarele: întârzierea la slujba de la biserică sau, invers, plecarea înainte de vreme de la slujbă, apoi, vorbitul în timpul slujbei, gândul la altceva, ţinerea prea puţin a postului, râsul până la lacrimi, denigrarea, făcutul cu ochiul, înşelăciunea, clevetirea, lăcomia, beţia şi multe altele.
După ce bunicul a murit, Arseni a preluat rolul de vindecător şi tămăduitor al sloboziei Rukina. I se spunea chiar Rukinețul (ruka, în limba rusă înseamnă ,,mână") datorită puterii sale de a alunga suferința prin atingere numai.
Apariția Ustinei, o fată sărmană, înfometată, purtând haine mizerabile şi putrede, cu trupul plin de răni, care cerşea puțină mâncare în cimitir, alungată dintr-un sat cuprins de ciumă - face ca lui Arseni să-i fie îngrozitor de milă de ea. Tot fata va fi cea care va readuce omenescul în el, chemându-l în uman de acolo, dintr-un pustiu supra-omenesc, sihastru, unde Arseni ajunsese să se apropie din durere după moartea bunicului. O dragoste infinită se va naşte acum din sufletele lor călăuzindu-le de aici inainte existența. Apropierea este de o frumusețe sublimă tocmai prin caracterul ei smerit. Arseni îi dă fetei să se spele (după atâta amar de vreme), să imbrace, o camaşă mai mare a sa (zdrențele neputând decât să i le arunce în foc) şi îi întinde puțină mâncare rece pe care o ţine printr-un colț al izbei (o bucată de pâine cu caş) iar ea, luând mâncarea, îi sărută încet mâna. Privind-o cum mai mult înghite bucățelele de pâine decât să le mestece, Arseni simte încă sărutul ei pe mâna lui. Îi va îngriji apoi rănile, multe răni de pe trupul ei, şi noaptea, târziu, îi va păzi somnul.
,,S-a trezit când l-au gâdilat genele ei în palmă. Ustina era cu ochii deschişi. În ei licăreau reflexele cărbunilor din cuptor. Palma lui Arseni era udă de lacrimile ei. El a atins cu buzele pleoapele Ustinei şi le-a simţit sărate. Ustina s-a mişcat, parcă făcându-i loc:
Stai cu mine, Arseni, cât oi dormi.
Prin straie, el simţea răsuflarea ei caldă, ieşită odată cu vorbele.
Stau cu tine cât oi dormi.
Eu n-am pe nimeni în afară de tine.  Vreau să te îmbrăţişez tare şi să nu-ţi dau drumul.
Si eu vreau să te îmbrăţişez, fiindcă mi-e urât singur.
Şi s-a culcat alături.
S-au îmbrăţişat şi au rămas aşa îndelung. El avea un tremur mărunt, deşi era numai sudoare. Şi sudoarea lui se amesteca cu a ei. Iar după aceea carnea lui a intrat în carnea ei. 
Dimineaţa au văzut că pânza se făcuse roşie-roşie.''
Dragostea nemărginită pe care fiecare o poartă fața de celălalt, o dragoste cu atât mai mare cu cât este trăită într-un univers sărăcăcios, auster, plin de lipsuri, dar luminat de credință, totuşi, această dragoste a lor îi va aşeaza, parcă pe nebănuite, în condiția cuplului adamic. Arseni o ține ascunsă pe Ustina de oameni, iar atunci când fata urmează să nască se va ruşina şi se va  teme de judecata starețului (cum primilor oameni le-a fost ruşine şi teamă de Creator): nu are curajul să meragă la mănăstire, să se spovedească, să se unească înaintea lui Dumnezeu şi nici să caute în sat o moaşă drept ajutor. Amână în permanență toate aceste gesturi şi decizii fireşti iar sfârşitul va fi cum nu se poate mai îngrozitor. Arseni rămâne iarăşi singur pe lume, pierzându-i pe cei doi, iubita şi copilul. 
Este începutul unei noi vieți pentru el, o viață aflată în permanență întru-răscumpărarea sufletului ființei iubite de care se simte nu numai responsabil, ci, mai ales, vinovat. Suferise enorm la moartea bunicului, mai mult decât atunci când şi-a văzut părinții răpuşi de ciumă, dar acum, pierzând-o pe Ustina, durerea e prea mare şi îngenunchindu-l aproape că-l suflă în lumea morților. Va pleca, neştiind încotro, doar ridicându-se şi aşezăndu-şi un pas înaintea celuilalt şi tot aşa, până ce izba din marginea cimitirului, apoi cimitirul din marginea sloboziei vor rămâne pe loc, înapoia lui. Va lua cu sine doar un sac cu gramote din coajă de mesteacăn scrise de Hristofor şi...pe Ustina, ca însoțitoare veşnică. Îi va vorbi întotdeauna în clipele cele mai dureroae sau la momente de răscruce, spunându-i de fiecare dată ,,dragostea mea". Abia apoi îi povestea sau îi explica ceea ce avea de spus.

Cartea renunțării

   Este în fapt aici o carte a sacrificiului si a ascezei continue, neobosite. O frescă monumentală a renunțării, la sine. Este drumul şi vremea în care Arseni nu-şi va mai aparține, în care el, pentru sine încetează a mai fi, nemaicontând. Viața sa există doar în masura în care ajută şi vindecă pe ceilalți care se înmulțesc fără număr în preajmă. Şi poate tocmai de aceea este de neînțeles faptul că întregul bine făcut se va întoarce înzecit asupra sa, în rău, aruncându-l pe Arseni în întunericul cel mai întunecat de unde doar raza credinței in Hristos reuşeşte să mai străbată până la el. Credința acesta de neclintit şi gândul Ustinei (,,dragostea mea") vor fi unicele lui repere atunci când toate celelalte vor apune.
Înloc să ocolească satele lovite de ciumă care apar în calea sa, Arseni pătrunde în ele. Caută oamenii bolnavi, le bate la poartă, intră chiar şi acolo unde nu mai poate răspunde nimeni. Mângâie bolnavii, îi ajută să se ridice, să se vindece ori să moară. Tămăduieşte, fără teamă, cot la cot cu Îngerul său. Uneori îi simte acestuia bătaia aripii sau chiar răsuflarea. Felul în care Arseni intră la bolnavi, cum caută locurile din trup unde ciuma şi-a înfipt cel mai adânc rădăcinile, grija şi siguranța cu care îi stoarce acesteia veninul, căldura cu care le potoleşte acelor oameni setea şi durerea, toată această grijă părintească nemijlocită şi neîngrădită de nicio temere (până la urmă realizează că şi-a pierdut eşarfa de la gură sau adoarme istovit chiar lângă bolnavi) - se desfăşoară într-o lumină mistică plină de apofatism. Prin con-lucrarea tăcută, tainică, uneori şoptită în gând dintre acest om şi Îngerul său, ciuma este îndepărtată şi viața îşi recapătă locul.
,,Până la sfârşitul zilei se mai duse în câteva case, şi avu de lucru cu vii şi cu morții, şi văzu cum viii se transformau în morți. În una dintre case descoperi că nu mai avea cârpa pe față. De căutat altă cârpă nu avea când, şi se rugă Îngerului Păzitor, iar acela, aflându-se lângă umărului lui drept, goni molima cu aripile sale. Din când în când, Arseni simțea suflul îngerului, şi asta îl liniştea. Acum putea să se concentreze cu totul asupra vindecării bolnavilor." Tot îngerul îl învățase să nu se mai gândească la faptul că puterile îi sunt limitate, pentru ca în felul acesta să nu mai obosească.
Arseni vindecă trupuri şi îmblânzeşte suflete, căci prin satele în care intră lasă în urmă oameni salvați de la moarte care să îngrijească la rândul lor de cei aflați în suferință.
Este o iarnă cu ceață albă, rece şi umedă, cu zăpadă şi noroaie multe în care căruțele pline de cadavre traversează drumuri oarbe către cimitire sau scudelnițe. O iarnă în care oamenilor le lipsesc lacrimile: sunt secaţi de plâns şi învăluiţi în giulugiul unei durerii atotcuprinzătoare, durere care e mai presus de orice lacrimă.

Arseni curăță de ciumă sat după sat, izbă cu izbă şi casă cu casă până ce numele său ajunge s-o ia înaintea propriilor săi  paşi: oamenii îl aşteaptă şi-l recunosc de îndată ce se iveşte. Întreaga Rusie pare să fi auzit de miracolele săvârşite de acest umil tămăduitor. Dar el ştie că totul se datorează ajutorului venit din Cer şi de la propriul înger şi mai vede numărul mare al celor pe care nu-i poate vindeca. Din toate aceste popasuri samarinence răzbate desigur bucuria scăldată în lacrimi a celor salvați, piepturile şi ochii secătuiți de plâns şi de viață a celor pierduți dar Arseni vede cum întotdeauna, aflată în luptă cu moartea, viața avea nevoie de ajutor. Fără un sprijin ea se prăpădeşte. Ajutată însă poate învinge moartea. Şi sunt împrejurări în care singurul ajutor pe care Arseni îl mai poate oferi (vieții) este de a se ruga. Uneori se roagă zile şi nopți în continuu, fără încetare, rugându-l pe Dumnezeu să încuvințeze vindecarea, căci ştie că Acesta o poate face cu mare uşurință, ştie că ceea ce e cu neputință la om e cu putință la El. Îşi ține bolnavii de mână sau chiar în brațe, rugându-se dimpreună cu ei sau cu rudele lor, pregătindu-se pentru clipa în care îngerul morții are să sosească să-i ia pe aceştia. Ştie că trebuie să fie puternic în momentele acelea. De altfel în lumina mistică a îngrijirii bolnavilor romanul devine pe alocuri unul al proximității angelice: atât îngerul păzitor al vieții cât şi cel al morții îşi fac simțită prezența nestingherit; ambii sunt acolo cu suflul aripilor lor încât Arseni simte în permanență această angelicitate ca pe o realitate indubitabilă, certă. Nicio urmă de îndoială nu încape că îngerul lucrează dimpreună cu el.
    Rugăciunea lui Arseni este atât de personală, de firească şi de naturală încât se adresează lui Dumnezeu ca unui însoțitor al său de zi cu zi. Arseni se roagă ca şi cum ar vorbi, ca şi cum Dumnezeu s-ar afla în imediata sa apropiere, față către față şi glas către glas: ,,Ajută-l Doamne, doar pentru tine e aşa de simplu. Înțeleg că rugămintea mea e o îndrăzneală..." spune el neuitând că singurul lucru care îi mai este îngăduit a-l cere este mântuirea Ustinei şi a copilului lor. Mântuirea lor rămâne nu doar unicul sens al vieții sale ci însăşi acela pentru care aceasta (îi) mai este îngăduită. Pentru toți ceilalți, atunci când simte că îngerul morții se apropie, Arseni roagă îndurare. Când vii devin morți Arseni plânge, plânge în genunchi căci se simte responsabil de soarta lor: i-ar fi putut salva dacă ar fi fost mai vrednic.
Înaintea sa sunt aduşi bolnavi de tot felul: purtați de mulține, de rude ori prieteni, sosesc ologii, arşii, cei cu oase rupte sau cu alte boli chinuitoare. Cu toții primesc alinare şi mai pe urmă vindecare.
,,În numele celor morți tu îi pierzi pe cei vii", Arseni, îi va spune cineva drag. Dar pentru el Ustina şi copilul nu sunt morți şi aşteaptă să fie mântuiți. Şi n-au pe nimeni altcineva care să o poată face, nimeni, doar el îi mai poate salva; doar pe el îl mai au pe pământ care să se roage pentru ei. Iar Arseni se roagă neîncetat: prin cuvinte şi fapte. Este unicul lucru bun şi singurul sens a toată existența sa.
    Încă un eveniment tragic şi viața lui Arseni se va afunda şi mai mult pe făgaşul renunțării. De data aceasta va fi constrâns la un sacrificiu de neînchipuit: trupul însuşi va fi dus până în preajma mortificării, a lepădării definitive de carne, de materie.
Victimă a unui criminal întâlnit din întâmplare, Arseni reuşeşte să supraviețuiască miraculos dar plăteşte un preț foarte mare: luni de zile se zbate între inconştiență şi realitate încercând să desluşească ceea ce i se întâmplă. Oamenii îl numesc acum Ustin, bietul Ustin, căci e tot ce a putut îngâna el atunci când l-au întrebat cum se numeşte: ,,Ustin..." Nimeni nu îşi mai aminteşte de marele vindecător Arseni, nu-l mai recunosc pe cel care vindecase trupurile de ciumă şi de atâtea alte suferințe. De altfel nici înfățişarea sa de acum nu îi este de vreun ajutor: un om în zdrențe, murdar, zăcând din mila oamenilor prin magaziile şi grajdurile lor, plin de purici şi de păduchi, dar mai ales un sărman cu mintea rătăcită. Aşa arată Arseni acum, asta şi este: un biet om cu mintea strivită, incapabil de a se îngriji, de a-şi purta de grijă. Mai sunt însă acolo înăuntrul minții sale bolnave câteva fărâme care încheagă puțin din conştiință: ştie că îşi pierde memoria, că e pe punctul de a uita de tot şi definitiv de sine şi de viață şi tocmai pentru că undeva Ustina continuă să fie, tocmai pentru ea Îl roagă cu umilință pe Dumnezeu să-l lase în viață măcar cu atâta memorie cu cât să se poată ruga pentru mântuirea celei care a fost cea mai mare fericire a vieții lui dar şi cea mai adâncă suferință.
,,Aşa că Te rog: nu-mi lua memoria, în care e nădejdea Ustinei. Dar dacă ai să mă chemi la Tine, ai milă: judec-o nu după faptele noastre, ci după setea mea de a o salva. Şi acel puțin bine pe care l-am făcut trece-i-l ei".  
Când rana de la cap se duce râmân durerile cumplite cărora nu li se poate împotrivi. Vin de undeva din străfundurile minții şi el le percepe asemenea unui vierme care-l roade din interior. Când şi acestea se vor duce Ustin se va ridica şi va porni din nou la drum, din sat în sat, neştiind să spună oamenilor decât atât, că e Ustin, ceea ce pentru el constituie esențialul. Uneori oamenii îl lasă în izba (grajdul) lor, alteori nu îl lasă. Din când în când, din casele calde primeşte câte o bucată de pâine sau nu primeşte nimic. De cele mai multe ori oamenii au milă şi îl ajută. Numai privindu-l ,,era limpede pentru oricine ce fel de om era şi ce ajutor i se putea da". Şi aşa, trăind din milostivirea oamenilor, Ustin înțelege că viața fără cuvinte e posibilă.
În această viața a lui, atât cât mai rămăsese din ea, timpul nu mai înseamnă nici luni şi nici ani, ci se măsoară după vreme, după anotimp: nu ştie în ce an se află lumea, nici câtă vreme a trecut de când s-a despărțit de Ustina şi de cei pe care-i vindeca, doar gerul îl simte cum începe să se mai dezghețe şi deci că are să fie până la urmă primăvară. Umblă fără a ajunge undeva, în zdrențe, arătând ca un biet nebun. Surprinzător este faptul că din toată această cădere trupească şi suferință chinuitoare ajunsă până în marginile dezumanizării, Arseni găseşte înălțarea sufletească. Nu doar că nu deznădăjduieşte dar transcende totul în chip religios: singurul său reper este Hristos, cel care a îndurat atâtea, si Ustina, celei care continuă să-i vorbească prin ,,dragostea mea". Sunt singurele ancore care-l mai ajută să nu cadă de tot, în nebunia fără întoarcere.

Atâta cât mai este conştiință în Arseni, ea este religioasă. Pe aceasta se sprijină o adevărată mistică a sărăciei pe care el o va trăi zi de zi. Este trăirea aceea a cerşetorului străin de trupul său (,,eu, numai bube şi păduchi")care umblă pribeag, cu mintea rătăcită, bolnavă şi în care ceilalți recunosc  ,,omul lui Dumnezeu", sau ,,nebunul întru Hristos"!

   Se înțelege că nebunia îmbracă mai multe forme. Apoi, că în Evul Mediu european şi mai ales în cel din spațiul răsăritean, nebunia nu este instituționalizată: casele de nebuni, ospiciile vor apărea cu mult mai tărziu; aşa încât aceşti oameni, nebunii, umblă în libertate, fără a li se îngrădi mişcarea şi spațiul libertății atât cât mai este el cu putință. Sunt întâlniți adesea pe la porțile cetăților, la marginea satelor, pe câmpuri, în sălbăticie sau pe corăbii (caz în care cel mai adesea nu mai ajung să acosteze fiind aruncați direct peste bord). Dintre toți aceşti bolnavi, ,,nebunul întru Hristos", aşa cum îi spune şi numele, este o prezentă a lumii credinței, a spatiului religios; o dublă prezență: atât una mentală, interioară (căci acesta păstrează conştiința religioasă, ca unică conştiință a sa) cât şi alta fizică, geografica (nebunul credincios îşi găseşte adesea adăpost în preajma unui spațiu sacru: biserică, mănăstire, cimitir, dar şi pe lângă o apă, un munte, în deşert, acestea din urmă ca pustietăți sacre).
Nimeni nu îndrăzneşte să le facă vreun rău (cel mult în afara celui de a-i ignora) fiind întâmpinați cu milă şi recunoştință: sunt cei care urmează calea lui Hristos, asemănându-se cu El  prin patimi, asceză şi suferință. Mai mult, sunt reprezentanții, ipostazele lumeşti ale Mântuitorului peste timp şi nu de puține ori ,,judecata" lor este ascultată drept adevăr.
    Nebunul întru Hristos, Ustin, se aşează în cimitirul unei mănăstiri. Nu s-ar putea spune că locuieşte aici: adăpostul este aproape inexistent, dormind peste zdrențe, adesea sub cerul liber, pe pământ sau lespezi de morminte. Măicuțele îi aduc din când în când mâncarea pe care el o împarte cu câinii. Când într-o iarnă, mai grea decât toate celelalte existente vreodată, ninsoarea a urcat până la acoperişurile caselor iar gerul le-a intrat oamenilor până în suflete, când în acea iarnă nimeni nu a vrut să-şi deschidă izba sau grajdul pentru bietul Ustin care degera de frig, tot câinii au fost cei care l-au încălzit, salvându-i viața. ,,Puterea gerului era întreită de vânt, şi de vânt nu aveai scăpare. Vântul dobora trecătorii de pe picioare (...) făcea să moară păsările în zbor, să înghețe peştii în râurile mici, să cadă jivinele în păduri."
    Nebunul întru Hristos Ustin vorbeşte din ce în ce mai puțin sau nu mai vorbeşte deloc. Îşi mortifică trupul involuntar şi tainic: el ştie că de are să se apropie de lumesc, de căldură, mâncare şi adăpost, se va depărta de Hristos şi de rugăciunea fierbinte pentru mântuirea Ustinei. În acest mod, trupul, cu bolile, suferinţele sau rănile lui, nu-l mai poate atinge: acesta nu-i mai aparține. Ustin, ca orice alt nebun întru Hristos este deja mort pentru sine. El trăieste numai ca mistic, ca sihastru şi om din mila lui Dumnezeu. Ba chiar harul divin începe să se manifeste, să lucreze de data aceasta si mai puternic, prin prezența atât de apofatică a acestui sărman din cimitir. Ustin vindecă din nou, dar de data aceasta, fără plante: doar prin atingere şi rugăciune. Colacii care trec (mai departe către săraci şi nu numai) prin mâinile sale (primiţi ca pomană) sunt mult mai gustoşi şi oamenii observă că pâinea aceea îi însănătoşeşte la propriu. O fată este trezită din nou la viață, dintr-o comă profundă. Ustin îi atinge numai fruntea şi se roagă. Simte că viața nu a părăsit-o pe fată, doar că trebuie (iată, din nou) ajutată să învingă moartea. Un tânăr paralizat din naştere îi este lăsat peste noapte de rude în cimitir. Ustin îngenunchiază şi întreaga noapte trage ca şi cum ar frământa carnea şi oasele acelea paralizate, fără încetare, ca şi cum ar căuta să readucă la viață, să reînvie forțele vitale din trup. La ivirea zorilor bolnavul se ridică în picioare, începe să se mişte şi caută susținerea oamenilor.
Stareța înțelege că minunile care se petrec în cimitirul mănăstirii sunt rezultatul con-lucrării dintre priceperea lui Ustin şi harul dumnezeiesc: munca sporită de credință.
Ca şi la Arseni, oamenii se strâng din nou în preajma lui Ustin acum, fiecare aducând boala şi suferintele sale. Ustin îi priveşte doar, ascultându-i, făra să rostească vreun cuvânt sau să încline măcar capul. Iar oamenii simt cum în privirea lui li se înneacă toate necazurile. Când nu-l poate vindeca, Ustin se întoarce cu spatele sau uneori îşi apasă fruntea de fruntea bolnavului şi plânge. El ştie că lumea nu va mai fi aceeaşi după moartea fiecăruia dintre acei sărmani. Împărtăşeşte astfel suferința bolnavului şi într-o anumită măsură, moartea lui.

Cartea drumului

   Un alt nebun întru Hristos care trăia în părțile locului îi dă de veste lui Arseni că a venit vremea plecării către Ierusalimul pământesc pentru a se ruga acolo întru mântuirea Ustinei.
Aşa va începe ce-a de a treia etapă a vieții sale, o continuare de fapt a unei lungi călătorii prin lume la capătul careia Arseni va înțelege esența timpului şi a existenței.
După 14 ani, cum socoteşte stareța, petrecuți de Ustin sub cerul liber al cimitirului, el se retrage acum în camera de oaspeți a mănăstirii. Se pregăteşte pentru plecarea la Ierusalim (centrul pământului, locul cel mai apropiat de Cer, cum spune el) aşteptând pelerinajul lung de 10 ani şi pe fratele Ambrogio, un florentin instruit care plecase din țara lui pentru a trăi sfârşitul lumii ce se apropia. Ambrogio îi va fi însoțitor şi prieten către Ierusalim. Alături de acest minunat camarad, Arseni va descoperi lumea occidentală, înrudită dar atât de diferită ca spațiu şi conținut de a sa, şi in cele din urmă va intra în Ierusalim. 
Ajuns în Apus, înaintea catedralei gotice Arseni vede că Dumnezeul acela era mai înalt şi mai măreț, spre deosebire de al său, care era mai aproape şi mai cald.
Drumul îi va confirma şi ceea ce deja ştia încă de pe vremea când trăia lângă bunicul Hristofor, anume că păcatele sufleteşti sunt cauza bolilor trupeşti sau altfel spus, că pentru vindecarea trupului e necesară mai întâi curătirea sufletească.
În inima Veneției (oraş care prin vastitatea sa şi prin împletirea miraculoasă între apă şi piatra, nu-l va lăsa pe Arseni să doarmă, preferând să pornească noaptea pe străzi pentru a le pătrunde înțelesul) tocmai aici, chiar şi aici, Arseni va vindeca de lepra o tânără copilă ascunsă între pereții unei catedrale.  Drumul până la Ierusalim va fi mai lung şi mai anevoios decât s-ar fi aşteptat, presărat cu grele încercări şi cu sacrificii dureroase. De acolo se va întoarce de nerecunoscut pentru cei de lângă care plecase. Oamenii nu-l mai recunosc nici pe nebunul întru Hristos Ustin şi nici pe Arseni, pelerinul. Este de acun un om cărunt, cu o cicatrice nefiresc de adâncă care îi brăzdează întreaga frunte, dincolo de celelalte cute fireşti şi purtând pe chip o linişte mai presus de orice altă seninătate, linistea unei icoane.

Cartea liniştii

   Puterea tămăduitoare a lui Arseni sporeşte. Toate vindecările se fac prin puterea rugăciunii sale. Când nu poate aduce vindecarea înțelege că nu a fost vrednic de ea. Atunci se întristează şi plânge. Mulțimi de oameni ies înaintea sa, din sat în sat, cerându-i să se oprească. Îi ascultă pe fiecare şi cere nădejde acolo unde mila lui Dumnezeu rămâne unica salvare. ,,Roagă-te şi nu-ți pierde nădejdea", le spune asigurându-i că ceea ce e cu neputință la oameni este întotdeauna cu putință la Dumnezeu. Vedea cum teama de durere în ochii oamenilor le era mai mare decât teama de moarte şi atunci îi binecuvânta pe ei pentru ca sfârşitul să nu le fie greu.
Era din nou cunoscut pretutindenea şi socotit o binecuvântare pentru toți cei aflați în viață şi în felul acesta se va alătura întru totul lui Dumnezeu devenind călugăr după şapte zile de post negru.
Îi vorbeşte în continuare Ustinei, povestindu-i despre felul în care arată acum cotidianul său, cel monahal, despre timpul acela ciclic, asemenea unei mişcari în cerc pe parcursul căreia revii întotdeauna de unde ai pornit. I se pare că nu doar natura urmează acest parcurs, dar şi el însuşi: evenimentele şi ritualurile din mănăstire se repetă, zi cu zi, dimineața, la prânz, seara şi noaptea, adăugându-se amintirile din vremea în care se plimba cu bunicul Hristofor de mână prin pădurile din apropiere. Acum i se pare că el însuşi este Hristofor. După zeci si zeci de ani continuă iată să-i vorbească Ustinei, împărtăşindu-i viața şi gândurile sale, cu aceeaşi dragoste şi sinceritate ca şi cum nu s-ar fi despărțit niciodată.
Dar timpul nu e rotund, îi va răspunde starețul, niciodată nu te întorci pur şi simplu de unde ai pornit. Nici chiar în mănăstire, în ciuda strictei organizări a lucrurilor cotidiene; timpul, aici, e sacru, ceea ce face ca evenimentele reproduse în rugăciune să nu fie doar amintite şi atât, ci retrăite, iar şi iar, ca şi cum s-ar produce din nou. Timpul sacru (mănăstiresc) se uneşte cu veşnicia, este întru veşnicie, fără însă a fi etern. Timpul însuşi, situat metafizic, este un timp spirală, el nu este nici circular şi nici liniar. O spirală pe care oamenii se găsesc, fiecare potrivit libertății sale. Sigur că există întoarcere, revenire, repetabilitate, rutină şi reluare într-o mulțime de  momente şi locuri ale vieții fiecăruia dintre noi, însă niciodată nu suntem ,,aceiaşi" revenind în acele locuri şi timpuri: mereu ,,alții", puțin schimbați, puțin diferiți. Nu există nici măcar în natură două frunze identice, şi nici nu vor fi vreodată. Pentru Arseni, descoperirea timpului-spirală are amploarea unei revelații: asta înseamnă, spune el, că o voi revedea pe Ustina! Da, încuvintează staretul căci ,,nu există lucruri ireparabile".
Laur - asemenea plantei medicinale mereu verde, va fi de acum şi până la sfârşit noul nume al lui Arseni.
În scurt timp, asemenea lui Hristofor, Laur se însingurează, dar fără a se simți singur: îi simte aproape, îi simte prezenți pe toți aceia pe care i-a cunoscut şi care i-au fost prieteni.
Şi tot asemenea bunicului, de demult, Laur scrie pe coji de mesteacăn sau uneori în țărână, cu bețişorul.
    Este uimitor felul în care se va sfârşi viața acestui om - o desăvârşire a apofatismului existenței sale. Laur se va stinge salvând o viață şi  moşind naşterea uneia noi (timpul-spirală îi scoate din nou în cale evenimentul crucial al istoriei sale); sprijinit cu capul pe trunchiul unui copac bătrân, Laur se odihneste. A stiut tot timpul că Dumnezeu l-a lăsat în viață pentru a putea ajuta la măntuirea Ustinei: ,,să fac în numele ei faptele bune pe care nu aş fi reuşit niciodată să le fac în numele meu."

   Laur este istoria unei vieţi posibile şi astăzi chiar dacă locul de desfăşurare al ei este evul mediu european, mai cu seamă cel răsăritean, ortodox. Timpul, o coordonată axială şi axiologică a textului de faţă, vine în sprijinul contemporaneităţii lui Laur: el nu este nici o traiectorie circulară, înscrisă în cerc, nici unul liniar, ci este un timp-spirală, adică permite retrăirea tuturor evenimentelor nu ca repetabilitate sterilă a lor, ca rutină insipidă, ci întotdeauna prin prisma unei deveniri interioare. Niciodată nu repetăm pur şi simplu ceva, de fiecare dată (re)întâlnirea cu lucrul sau cu experienţa respectivă se realizează la un alt nivel spiritual, mai înalt sau mai scăzut. De aceea vom afla aici, ca pe o mărtusirire, că într-un asemenea timp nu există lucruri ireparabile.

   Laur este apoi o frescă a spiritualităţii creştine în care viaţa, în întreaga ei desfăşurare îşi păstrează conţinutul ascetic şi apofatic. Este o lecţie despre o altfel de umanitate decât cea pe care o experimentăm zi de zi, îmbibaţi într-un cotidian secularizat, desacralizat şi mizeralist. Prin Laur regăseşti bucuria tăcerii, a aşteptării, a dăruirii totale, a binelui făcut cu generozitate, necondiţionat.

   Dostoievski a aşezat Parabola Marelui Închizitor în mijlocul Karamazovilor. Ori acum, la Evgheni Vodolazkin avem de a face cu  aceeaşi lume dostoievskiană, a karamazovilor : aceleaşi drumuri desfundate, aceleaşi uliţi jilave, case amărâte, oameni sărmani, bolnavi, ciumaţi, aceleaşi duhuri sărace, câmpii şi păduri străvechi, ba chiar şi mănăstirea şi stareţul sunt şi ele acolo. Dumnezeu asemenea, ca un înveliş. Păşind prin lumea Laur-ului lui Vodolazkin ai senzaţia că poţi în orice clipă să întâlneşti în cale vreun Karamazov. Cu siguranţă fraţii sunt strânşi pe undeva şi s-au pus pe gâlceavă, cu ei înşişi, cu Dumnezeu.

Dar tot din această perspectivă, Laur este şi nu este un roman rus. Căci Arseni trăieşte şi primeşte totul fără urmă de revoltă, de împotrivire. Nu există nimic, niciun indiciu măcar aici din care să reiasă o altfel de tensiune decât cea a credinţei arzătoare. Laur nu contestă tragismul existenţei, nici atunci când răul loveşte asupra sa fără milă, în formele cele mai groteşti, pentru că el ştie că nimic din ceea ce se întâmplă nu este lipsit de rost, că Dumezeu are în pază totul şi că graţie libertăţii, niciun lucru nu este ireparabil. Aşadar un roman rus minus dimensiunea filosofică, contestatară : spre deosebire de Ivan, Laur nu ridică pumnul şi nici nu-L ia pe Dumnezeu de guler cerând (ironic) lămuriri. Autorul trece cu succes pragul spiritual, religios (dovedind astfel Occidentului desacralizat şi literaturii sale minimaliste şi mizeraliste) că se poate încă trăi şi scrie în lumina mărturisirii credinţei. Dar pragul filosofic nu este trecut. Nici urmă spuneam de răzvrătire, de intrigă interioară, de luptă a omului pentru dreptate. Totul se cuvine a fi, a se întâmpla. Tragismul este el însuşi o revelare a dumnezeirii.
Laur e sublim atât ca stil cât şi ca destin. Este o bucurie să citeşti cartea aceasta care până la urmă poate fi rezumată drept o autentică imitatio christi.

Evgheni Vodolazkin, Laur ed. Humanitas, Bucureşti, 2014