Despre nerăbdarea de a fi răbdător

(Dan C.Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru)

Simţim rapid, trăim rapid, murim sufleteşte rapid

  

   Un elogiu adus răbdării – aceasta ar putea fi formula care să sintetizeze dialogul epistolar pe care cei doi autori îl propun, dialog purtat surprinzător şi cred fără precedent la noi, în spaţiul on-line. Textul este şi o propedeutică, o introducere în temă, care printr-o atmosferă bine dozată atât ştiinţific cât şi umoristic reuşeşte apropierea publicului de paradigma elementară a răbdării. Ce este răbdarea, la ce anume este bună ea, raportul răbdare-nerăbdare, cum poţi fi un bun răbdător astăzi – sunt numai câteva repere de descoperit într-o lectură degajată şi totodată care solicită implicare/contribuţie personală. Istoria fiecărei zile din cotidianul nostru deţine în definitiv ca ingrediente necesare fragmente de răbdare sau de nerăbdare, de grabă ori de tihnă.


Răbdare & nerăbdare la români
  

   Mai înainte de a discuta despre răbdare şi nerăbdare ca teme universale, despre cum sunt sau nu sunt alţii răbdători, e bine să privim la noi înşine. Iar românii ca nație suferă în mod intim, ontologic de multe lipsuri dintre care cel mai acut poate că este chiar lipsa răbdării. Nu avem răbdarea de a construit temeinic, serios ceva în jurul nostru şi desigur, nici cu/în noi înşine. Se vede asta în istoria noastră, îndepărtată sau recentă, ori cum ar spune Cioran, în ne-istoria noastră. Dovedim mimetism cronic şi superficialitate grăbindu-ne atunci cănd ar trebui să avem răgazul de a înțelege natura lucrurilor, de a ni le asuma din interior. Copiem, implementăm, preluăm, adaptam totul fără prea multă bătaie de cap ,,gata să cucerim ceea ce alții au cucerit după sute de ani de statornicie".
În realiatate, răbdarea este o virtute aparte, extrem de sensibilă: ea are o dimensiune religioasă (a fi răbdător în credință este însuşi miezul lucrurilor) dar şi una civică (răgazul de a învăța temeinic şi de a construi pe măsură). Despre cea dintăi fiecare îşi cunoaşte propria situarea, dar în privința răbdării ca virtute socială (ca manifestare a comportamentului social) - e limpede, românii sunt deficitari de secole.
Ne grăbim: să schimbăm domnitorii de la un an la altul (poate chiar de la un anotimp la altul), să intrăm în războaie fără a fi câtuşi de puțin (milităreşte) pregătiți, să devenim o monarhie şi o țară civilizată fără a avea măcar vreun palat regal, drumuri, cale ferată, sistem sanitar, alfabetizare, învățământ superior...în general instituții. Ne grăbim apoi să transformăm (peste noapte) țara dintr-una rurală în ,,alta" urbană, creem oraşe noi sau implantăm  altele în mijlocul satelor, demolăm puțina tradiție arhitecturală, construim stupid fabrici, uzine, acoperim țara de industrie dar, surprinzător, tot pe ultimul loc rămânem la capitolul modernizare. Avem blocuri înalte şi lugrube, cu apartamente sufocante vara şi pline de egrasie iarna, o Casa a Poporului care să ascundă frustrarea cocioabei naționale, a chirpiciului, apoi ridicăm alte blocuri şi vile, de data aceasta largi, luminoase, bine dozate estetic dar, ce păcat, şubrede, nesigure făcute din materiale ieftine, nerezistente însă, desigur...cât mai repede! Ne grăbim să fim în rând cu lumea (civilizată), să aderăm la alianțe politice, economice şi militare dar ne lipsesc tocmai spitalele, serviciile de urgenţă, şcolile, poşta, autostrăzile, ca să nu mai vorbim despre trenuri, autogări, transport public, presă scrisă, agricultură performantă sau ordine şi curățenie. Satului îi lipseşte în continuare accesul la utilități în timp ce praful şi noroiul îşi împart, în libertate şi după anotimp teritoriul urban. România este o țară cu pământ pe jos şi în care unii oameni au neşansa de a fi muşcați sau chiar omorâți de câini în plină stradă. Toate aceste (şi lista rămâne deschisă) trădează lipsa răbdării noastre, a ne-stării ca grabă maladivă. Ne grăbim ratând miezul lucrurilor, sensul şi reuşita. Construim haotic de pildă şi astăzi case pe care nu ne permitem să le încălzim, cu zeci de camere în care nu va locui niciodată, nimeni. Ne grăbim să pavăm străzi şi trotuare fără a fi modernizat în prealabil rețeaua de țevi şi conducte de sub ele.  Sunt numai câteva simptome ale nerăbdării naţionale, dar a nerăbdării manifeste nu ca frenezie sau vitalitate creaoare, inovatoare, revoluţionară la limită, ci a celeia maladive: o grabă şi o nestatornicire prin care lucrurile nu pot căpăta nici tradiţie şi nici consistenţă.

Răbdarea & Nerăbdarea în cultura universală

    În cartea veterotestamentară a Ecleziastului se vorbeşte despre un timp şi o vreme pentru fiecare lucru şi mişcare de sub cer: toate au vremea şi timpul lor. Şi tocmai buna situare a omului în câmpul răbdării face posibilă pătrunderea acelei vremi potrivite fiecărui lucru şi a fiecărei activitați.
Există o vreme pentru orice : 

o vreme este să te naşti şi o vreme să mori, 

o vreme să sădeşti şi o vreme să smulgi ce-ai sădit, 

o vreme este să ucizi şi o vreme să vindeci, 

o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti, 

o vreme este să râzi şi o vreme să plângi, 

o vreme este să tângui şi o vreme să joci,

 o vreme este să azvârli pietre şi o alta să strângi pietre, 

o vreme este să îmbrăţişezi şi o vreme să fugi de îmbrăţişare, 

o vreme este să păstrezi si o vreme să arunci, 

o vreme este să deşiri şi o vreme să coşi, 

o vreme este să taci şi o vreme să vorbeşti, 

o vreme este să iubeşti şi o vreme să urăşti, 

o vreme este pentru război şi o vreme pentru pace.

 Dan C. Mihăilescu face o distincție esențială în ontologia răbdării, în intimitatea conținutului acestei virtuți; astfel, există răbdarea ca aşteptare (a ceva ce urmează să fie, să se întâmple) şi mai există răbdarea ca îndurare ( să înduri sau să rabzi, voit sau nevoit, pentru un scop anume, din poruncă interioară sau sub apăsarea unor cazne din afară). Ştim oare să aşteptăm ceva sau să răbdăm, să îndurăm? Este o întrebare din acelea ultime care se pun clipă de clipă, întotdeauna deschisă si imposibil de eludat, definitorie (până la urmă) prin felul răspunsului oferit.
    Înainte de a fi o ființă răbdătoare, omul este una ne-răbdătoare, sau cel puțin aşa pare. Căci iată numai câteva semme (ale nerăbdării) pe harta cotidianului vieții noastre: nerăbdarea după darurile de Sărbători, nerăbdarea faţă de rezultatele reuşitelor noastre, faţă de promovarea profesională, faţă de înstărire, nerăbdarea soldaţilor, deţinuţilor, marinarilor, minerilor, scafandrilor, speologilor, piloţilor şi a altora asemenea lor de a reveni acasă, de a ieşi la lumină, la aer, la libertate; apoi mai avem nerăbdarea viticultorului de a-şi vedea via culeasă, a agricultorului de a recolta, a studentului de a lua examenele, a datornicului de a-şi achita datoriile, nerăbdarea călătorului de a ajunge la destinaţie, a tănărului de a avea o familie, a părinţilor în aşteătarea nepoţilor, a puilor de ţestoasă abia ieşiţi din ou de a ajunge în apa mării, sau nerăbdarea iubitului de a fi împreună cu ce pe care o iubeşte (care paradoxal, îl face pe Florentino Ariza cel mai răbdător iubit din istoria literaturii universale).
Revenind în universul biblic, ni-l amintim pe Iov cel atot-răbdător în mijlocul lanțului nesfârşit de nenorociri care se abat asupra acestui om până mai ieri măreț şi strălucitor. Iata-l pe Iov acum în zdrențe şi plin de bube supurânde, îndurând cu o răbdare parcă infinită tot răul îndreptat asupra sa. Este exemplul cel mai bun al răbdării ca îndurare. Din dragoste de Dumnezeu Iov rabdă îndurând sau îndură răbdănd atâtea şi atâtea necazuri, ba chiar răul în manifestarea sa dezlănțuită, dementă.
O va spune el însuşi: există o vreme pentru nerăbdare şi o alta pentru buna resemnare, iar între cele două îşi află locul, răbdarea! (Iov 7, 1-4)
Nerăbdare - răbdare - bună resemnare (adică care nu e deznădejde, ci acceptare, împăcare, mulțumire) - iată o posibilă hartă sufletească universală pe care o urmăm pretutindenea. Nerăbdarea îmbracă aici forma unei stări sufleteşti-mentale naturale, fireşti si prin urmare, de bun augur. La fel, situată la celalalt pol, resemnarea bună vine să încheie (uneori) un traiectu uman care la origini a însemnat căutarea a ceva. Răbdarea, tocmai ea este cea care mediază şi salvează ambele contrarii: fără aportul răbdării, nerăbdarea poate sfârşi în disperare iar resemnarea în renunțare deznădăjduită, o moarte sufletească am spune. Reise aşadar calitatea de bun în sine al răbdării umane. Iov nu aşteaptă cu disperare nici sfârşitul urgiei şi ivirea zorilor (ştie că nu se va întâmpla asta) dar nici nu renunță a mai spera (a mai nădăjdui) în acestea.
    Pentru Ciprian Măceşaru contează cu precădere nu atât răbdare în sine, cu mai ales calitatea ei, adică luciditatea: în lipsa lucidității, a acestei ancore aruncate în real, riscăm să răbdăm inutil, să cadem direct în resemnarea grea.
Interlocutorii amintesc de Petru Creția cel care propune două forme ale răbdării:
(a) răbdarea ca virtute pasivă, curajul în manifestarea sa pasivă, adică tocmai rezista în timp la răul din lume;
(b) răbdarea ca virtute activă, curajul de a face bine şi până la capăt anumite lucruri.
În privința primei forme a răbdării, C.Măceşaru atrage atenția asupra unui derapaj, de altfel paradigmatic, în care românii se situează: tolerarea fără discernământ a răului, adică tocmai acea lipsă a lucidității amintită anterior. Ciobanul mioritic rabdă aşteptându-şi (resemnat) moartea, țăranii îşi pleacă prea mult capetele boierilor iar aceştia la rândul lor se apleacă prea mult înaintea Înaltei Porți, naționalul se înclină instinctual în fața a ceea ce vine din exterior, ba chiar românii (doar ei?) se înfrățesc cu dracul (adică cu răul, cu starea de rău) pentru a-l putea suporta(!) mai uşor. Nici vorbă de revoltă deci, de împotrivire, de schimbare.
Ca virtute pasivă, răbdarea îsi poate avea justificarea în plan religios, e drept, dar în spatiul social ea nu mai este deloc o virtute, rezistența prin răbdare (oarbă) conducănd uneori la laşitate, nicidecum la curaj şi reuşită. Nu poți fi la infinit tolerant cu intolerantii, vrea sa spună C. Măceşaru.
    În plan spiritual nu se poate vorbi despre niciun fel de virtute în lipsa răbdării, căci la bine nu se poate ajunge decât prin virtute, iar virturea fără rabdare nu poate exista. Binele şi răbdarea se implica aşadar reciproc. Cel care nu rabdă şi nu întârzie în virtute, o va pierde!
De asemena, pentru Ciprian Măceşaru forma ideală a răbdării ca virtute creştină este cel puțin discutabilă. În esență ea presupune renunțarea la lume şi lepădarea de sine, abandonul întru Hristos.
,,Răbdarea ideală propovăduită de creştinism presupune traiul în sărăcie, refuzul oricărei plăceri (ba aş spune chiar bucurii, deşi îmi dau seama că nu întotdeauna se pot confunda cei doi termeni), practic un refuz al vieții, nădăjduind în salvarea sufletului de către Dumnezeu. Nu pot să-mi biciuiesc sufletul în lumea aceasta pentru a-l avea curat în lumea de dincolo. Aş vrea să-l pot iubi şi-n lumea aceasta, şi-n lumea veşnică...''                                                                    
 Dintr-o dată, mai mulţi sunt aşezaţi sub semnul întrebării: cei umili (care caută astfel smerenia), cei săraci (care acceptă austeritatea, lipsurile, cu seninătate), cei nebuni întru Hristos ( printre aceştia, sihaştrii care pribegesc prin lume, cerşind mâncare sau hrănindu-se doar cu firimiturile ce cad de la masa bogaţilor ori cu hrană din grija Cerului), habotnicul (falsul smerit, cel care refuză şi condamnă orice este plăcere sau aducător de plăcere),  şi nu in ultimul rând figura călugărului, a monahului (cel care se retrage din lumea aceasta, părăsind-o când înca este în ea). Toți acestia au răbdare, trăiesc pe această coordonată interioară.
O asemenea asumare a răbdării este respinsă de către C.Măceşaru: vieții nu i se pot sustrage bucuriile şi nici plăcerile, la fel cum lumea nu poate fi privată de ea însăşi. La limita, mesajul hristic al vinderii întregii averi (împărțită apoi săracilor), al lăsării în urmă a familiei şi urmarea lui Hristos, al traiului nu doar cu pâine (ci şi cu duh) pare o nebunie căci se întemeiază tocmai pe renunțarea la sine întru Hristos: ,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" spune Pavel.
Apoi, indiferent în ce univers moral urmărim întocmirea/săvârşirea binelui, sau a lucrului bine făcut vom observa că întotdeauna este trebuință de răbdare. Lucrarea binelui se face cu răbdare, (ți) se cere întotdeauna să ai răbdare, să nu îți pierzi încrederea, nădejdea, credința, să faci față unor piedici care îți ies ,,dintr-o dată" în cale, să sacrifici (chiar) ceva: confort, timp, bunuri, etc. Plăcerea în general (mereu nerăbdătoare) o poți afla repede, în timp ce la bine se ajunge mai greu, anevoios. E nevoie de osteneală a sufletului, a voinței interioare, iar răbdarea înseamnă tocmai să iubeşti o asemenea osteneală.
    Între cele trei mari virtuți creştine (credința, iubirea şi nădejdea), răbdarea le este sprijinul. Creştinismul cere nu doar răbdare pur şi simplu, ci surprinzător, îndelungă rabdare, stăruință, veghe. Şi nu poți deține toate acestea fără blândețe. Un om răbdător este un om blând. Răbdarea aşadar nu doar întemeiază binele omului ci îl îmblânzeşte pe acesta din urmă. Pentru asceți blândețea este chiar uşa sau mama răbdării.
Dacă răbdarea este o virtute, atunci ca orice virtute ea se poate dobândi şi desăvârşi. Poți deveni răbdător de pildă prin relaționare, cu un altul, superior ție. Acesta poate fi, dupa caz: duhovnicul, maestrul, magistrul sau meşterul. Iar ,,clasa întâi a răbdării" cum spuns Dan C.Mihăilescu, este sau era buna ascultare a Maestrului de către Ucenic: să stii să taci, să asculți, să accepți, să te supui, să înduri palma, şuturile, caznele, biciul învățătorului. Conştient în permanență că în felul acesta înveți, creşti, acumulezi, devii altul şi, la final, cineva! Răbdarea deci se dobândeşte şi pe această cale, a acceptării naturale a autorității, a rostului ei. Formula lui Nicolae Steinhardt ,,dăruind vei dobândi" ne este de mare folos aici: căci poți dărui răbdarea chiar şi atunci când ,,ştii" că nu o ai; dai de unde nu ai şi descoperi apoi că ai! Prin şi cu blândețe şi răbdare, aşa te poți schimba în bine, într-altul, mai bun.

Cetatea oamenilor vs. Cetatea lui Dumnezeu

    O parte importantă a dialogului epistolar aici prezent este consacrată, după cum se poate uşor observa mai sus, polemicii pe tema locului răbdării în universul credinței creştine. Formele pe care răbdarea le îmbracă în creştinism țin în primul rănd de relația existentă între om şi Dumnezeu. Aceasta poate fi una isihastă, pe făgaş ascetic-monahal, sau alta, lumească, proprie traiului în societate, în cetatea-oraş. C. Măceşaru tinde să aşeze de fiecare dată în opoziție cele două raportări la divin, astfel încât i se înfățisează ca fiind de neacceptat răbdarea misticilor, ascetismul şi renunțarea lor la lumesc, atitudinea aproape de mortificare. Un astfel de Dumnezeu care cere lepădarea de lume, de bucuriile şi placerile acesteia (mai mult sau mai puțin vinovate) în perspectiva dobândirii altora (adevărate) în Cer, după moarte, un asemenea Dumnezeu dovedeşte cinism, spune el. Un Dumnezeu cinic şi, în plus, un cler meschin, ipocrit. Iată imaginea tot mai pregnantă a religiei instituționalizate.
  Partenerul de dialog simte acici încă o dată nevoia replicii şi reuşeşte, cu eleganță şi răbdare(!) să reaşeze lucrurile în ordine.
Sigur că dacă privim în jur peisajul oripilează, spune Dan C. Mihăilescu : decât să stai la cozi interminabile şi umilitoare înaintea icoanelor sau la aghiasmă de preferat este rugăciunea ta fierbinte de acasă, în singurătate; sigur că dacă vrei să vezi la tot pasul preoţime îmbuibată, arghirofilă, incultă, alcoolică, sectară,duplicitară etc, ajungi să îngenunchezi mai degrabă înaintea unui trunc de copac în mijlocul pădurii. Apoi, dacă trăieşti intr-o societate ca a noastră în care mass-media selectează din real aproape exclusiv răul religios, viciile vieţii bisericeşti, abuzurile de orice natură, îndobitocirea la moaşte, calcarea-n picioare la praznice, megalomania arhitecturală şi altele, ei bine, într-o astfel de lume, invadată de meschinărie şi ,,drăcărie" - simțul metafizic şi implicit bucuria credinței, tocite în permanență, se atrofiază. Iar cu un simţ metafizic (religios) atrofiat blândeţea, mila, smerenia, îndelunga răbdare, retragerea din lume, stăruinţa în ascetism şi alte asemenea valori ajung să pară iluzorii şi contra-productive.

Răbdarea în vremea update-ului

    Este suficient astăzi să priveşti în jur, pe stradă, în hipermarket, centre comerciale, pe tablete şi ecrane din ce in ce mai filiforme, pentru a înțelege că undeva se află în plină desfăşurare tirania noului! Trăim intr-o lume în care noul se invecheşte peste noapte, fiind înlocuit a doua zi cu un altul mai nou. Suveranul nou-lui deține hegemonia universală grație unei invincibile armate a publicității dar şi ne-răbdării noastre congenitale!
Căutăm frenetici noul-cel-mai-nou dând uitării precedentul înainte de a fi fost examinat corect şi fireşte fără a-l fi înțeles. În goana după senzational nu facem decât să ne tocim sentimentul valorii; trecem de la ,,ceva" la ,,alt-ceva" ratând şi pierzând astfel satisfacția conținutului, rămas nedescoperit. Ei bine, gândurile acestea aparțin filosofului Nicolai Hartmann şi nu au fost spuse prea recent (cum am fi tentați a crede), ci tocmai in 1935! Oare ce ar fi spus astăzi Hartmann ?
Şi totuşi mesajul de final al cărții nu poate fi altul decât unul optimist: nerăbdarea de a fi răbdător, da, este cu putință, în ciuda tuturor derapajelor noastre personale şi sociale. Rămâne însa ca fiecare să se oprească din când în când în loc, în locul său, şi să caute ceea ce se cheamă buna rânduială a vieții, adică ,,rânduiala răbdătoare" : să ai un bun comerț cu propria-ți corporalitate, să nu consideri igiena un moft, sportul o corvoadă, munca o condamnare şi plăcerile vicii (Dan C.Mihăilescu). Să păstrezi un echilibru între natură şi cultură. În esență, sa ai o bună locuire a singurătății si tăcerii: să ştii să stai şi singur, să asculți.

Dan C.Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru, Despre nerăbdarea de a fi răbdător, ed. Humanitas,Bucureşti, 2014