Suveranii României. Monarhia, o soluţie?

(Lucian Boia)

  

          România a cunoscut monarhia vreme de aproape un secol (opt decenii) sub patru regi: Carol I (1881-1914), Ferdinand I (1914 -1927), Carol al II-lea (1930 - 1940) şi Mihai I (1927 - 1930 şi 1940 - 1947).
    Incontestabil se poate vorbi despre o tradiție monarhică şi despre o moştenire politico-culturală în această ordine. Ce s-a întâmplat însă cu toate acestea, mai putem vorbi astăzi despre identitatea monarhică a României? Istoricul non-conformist Lucian Boia propune câteva explicații pornind de la analiza faptelor.
Cândva, țara a fost condusă de către regi. Pare mai degrabă o poveste desprinsă din cărți, un timp ireal, fantastic, nicidecum unul istoric, concret. Memoria noastră colectivă reflectă perioada monarhică în mod slab, opac şi adesea distorsionat. Când românul îşi aminteşte de câte un rege, adesea o face cu greutate, încurcându-i, amestecându-le domniile şi realizările, oricum, pe un fond de mirare existențială ca şi cum i s-ar revela o taină! Oare chiar am avut Rege?!
Dincolo de orice naivitate întrebarea este cât se poate de legitimă căci dacă o situăm istoric vom observa rațiuni importante pentru care ea încă se mai pune.
Monarhia a coincis cu marile realizări ale noastre, ca națiune: câştigarea independenței, formarea ca stat (România Mare), întemeierea instituțională, civilizarea. Temeliile țării s-au pus în vremea regilor şi ceea ce s-a construit după a fost tot sub supravegherea lor. Lucrurile acestea au durat vreme de aproape un secol cum spuneam fiind curmate definitiv de instaurarea regimului comunist.

Moştenirea

    Ce fel de țară eram înaintea instaurării comunismului dar şi după dispariția acestuia, este prima temă de reflecție pe care istoricul L. Boia o aduce în discuție.
    Ei bine, comunismul (ca orice totalitarism) a urmărit exercitarea unui control total asupra vieții sociale dar şi personale a românilor, descurajând (la nevoie prin eliminare) orice tentativă de gândire liberă şi fiind în stare (propunându-şi chiar) să falsifice adevărul până la a face din negru alb şi din alb negru. Ştergerea memoriei nu este doar rezultatul unui experiment de laborator; la fel de bine se poate ajunge aici şi în ,,libertate" prin manipulare constantă. Dacă a existat o conştiință monarhică la români înaintea instaurării comunismului, şi se pare că a existat, atunci regimul a reuşit ştergerea acesteia din memoria individuală şi evident din cea colectivă a noastră. Monarhia ca valoare culturală autohtonă a dispărut iar devalorizarea şi chiar stigmatizarea ei a fost rezultatul unor zeci şi zeci de ani de falsificare a trecutului.
Când regele Mihai a fost forțat să abdice (30 Decembrie 1947) primul-ministru de atunci, Petru Groza i-a spus următoarele: ,,Țara a fost învățată să vă iubească. De-acum o s-o învățăm să ne iubească pe noi." Şi nu a fost prea greu dată fiind condiția în care se găsea societatea românească, chiar şi atunci, la aproape un secol de monarhie care în esență a însemnat chiar modernizarea țării.
Priviți de la înălțime, românii erau monarhişti. Asta înainte de instaurarea comunismului şi cel puțin cu numele, declarativ: în mentalul lor politic monarhia, regalitatea constituia un mod de organizare socială firească. Dacă însă coborâm printre ei, spiritul unei lumi monarhice cu toate valorile implicate, se risipeşte. Societatea de atunci, din interbelicul atât de idealizat, era lipsită de un element esențial: educația. Românii erau un popor neştiutor de carte. Generalizarea aceasta, şocantă, se acceptă, justificându-se prin cifrele unui recensământ realizat în 1930: doar 57% dintre români ştiau sa scrie şi să citească, iar dintre aceştia, majoritatea (85%) făcuseră doar şcoala primară, unii dintre ei limitându-se la cele 3 clase (cum era cazul cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu); numai 1.6% dețineau studii superioare. Aşadar jumătate din țară era analfabetă în timp ce cealaltă, aproape în întregime, semi-analfabetă. Nu i-a fost greu comunismului să reuşească: țara avea un potențial uriaş în acest sens, deschisă propagandei şi manipulării.

Fără repere solide, fără educație, românii au crezut uşor în ideea paradisului socialist, paradisul muncitorului şi al țăranului devenit peste noapte orăşean. Ideea monarhică a fost data uşor uitării, păstrându-se doar în sânul câtorva familii unde cultura şi comportamentul specific elitei culturale interbelice s-au transmis de la o generație la alta.
Reevaluând trecutul poți controla mai uşor prezentul. În acest scop comuniştii au folosit arma istoriei, dar într-un mod cât se poate de grosolan, prin falsificare. Istoria a fost complet întoarsă pe dos față de ce era înainte, spune L.Boia. Nu doar că lupta de clasă devenise un principiu istoric universal, un fir roşu care traversa implicit şi istoria națională, nu doar că rolul elitelor intelectuale în dezvoltarea țării era acum transferat clasei muncitoare, dar lucrul cel mai frapant era ,,evacuarea" efectivă din istorie a perioadei monarhice însăşi. În manualele de istorie după Cuza urma Ceauşescu! Nimeni altcineva. Toți regii fuseseră cum spuneam, evacuați. Abia dacă se amintea de un Carol I ,,călău al poporului muncitor". Monarhia şi valorile ei trebuiau eliminate din conştiința şi din memoria colectivă iar uitarea lor devenea cu atât mai posibilă cu cât educarea şi, la nevoie, reeducarea, se exercitau mai prolific. Când unor generații de elevi le scoți din manualele de istorie aproape un secol de regalitate, falsificând trecutul prin eliminarea regilor, rezultatul este garantat: monarhia nu mai există căci nici n-a fost vreodată.
Le era frică comuniştilor de istorie pentru că existase cândva pluralism politic, libertate de gândire, de exprimare şi manifestare.

Regele Carol I şi România la 1866

     Este anul instaurării monarhiei prin aducerea unui principe străin. De departe cea mai bună soluție, declară Boia, în contextul unei Europe majoritar monarhice (doar Elveția era atunci Republică). A fost detestabilă înlăturarea lui Cuza prin acea lovitură de stat, însă monarhia s-a dovedit salvatoare. ,,Cele două Principate unite persistau în dezordine şi ineficiență guvernamentală. Era povestea unor țări cu structură socială simplă: boieri şi țărani, cu legi şi reguli destul de sumare, cu conştiință civică aproximativă şi cu certa predominare a raporturilor, conflictelor şi aranjamentelor individuale față de mecanismul instituțional. Schimbarea neîncetată a domniilor, mai întâi fără nici o regulă, apoi cu regula numirii discreționare a principilor de către Poarta otomană, a fost expresia cea mai înaltă a acestei dezordini, anulând orice principiu de continuitate."
Instaurarea unui monarh străin a însemnat şi o lovitură de imagine, un câştig în plan internațional: un Hohenzollern pe tronul României, înrudit prin ramura Sigmaringen, cu împărații Imperiului German şi mai ales cu însuşi Napoleon al III-lea (ceea ce cântărea foarte mult în epocă) cel care a susținut chiar urcarea pe tron a lui Carol I. Era urmărită Independența ştiindu-se că un Hohenzollern nu va accepta prea mult supunerea în fața sultanului. Încă o lovitură de imagine şi un plus imens in identitatea monarhică autohtonă a fost căsătoria principelui moştenitor, Ferdinand, cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi tot nepoată, după mamă, a țarului Alexandru II al Rusiei. Tot Maria înregistra astfel performanța de a fi vară primară cu regele Grorge al V-lea al Angliei, cu împăratul Wilhelm al  II-lea al Germaniei şi cu țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. O performanța cel puțin în planul vizibilității pentru o țară abia apărută pe harta Europei!
Regii României au fost foarte diferiți însă unul de celălalt, arată Lucian Boia, la fel fiind şi domniile lor. Un singur element comun totuşi: fiecare şi-a pus amprenta asupra guvernării depăşind cadrele autorității instituționale proprii. Persoana s-a substituit instituției suplinind pe de altă parte, iată, încă din vremea regilor, vidul sau lipsa de autoritate a acesteia.
  Principele era aşadar german, nici măcar latin! Iar monarhia, pentru a reuşi, pentru a prinde rădăcini în spațiul autohton trebuia, în timp, să capete identitate românească, adică regii să fie nu străini, ci români: regi români, născuți şi botezați în religia ortodoxă. Acesta era primul imperativ al vremii de atunci. Al doilea însă venea cumva contra celui dintâi şi trimitea direct la teama ca nu cumva, tocmai prin românizare, proiectul monarhic să eşueze, ca nu cumva regele să devină prea român! Un ,,pericol" inexistent în privința lui Carol I, un rege care avea conştiința că destinul l-a adus aici pentru a salva şi a ridica o țară. Aşa încât, din prima şi până în ultima zi a domniei s-a comportat cu deplină exigență şi rigoare, ca un adevărat german, prea german chiar. A fost regele care a vorbit cel mai prost româneşte, păstrând un accent teribil, un rege care s-a văzut nevoit să-i învețe pe oamenii (politici) români ce înseamnă punctualitatea şi care (îi) este locul fiecăruia în ierarhia socială.

Regele Carol I, Ferdinad si Carol II

Se spune ca aşa de grea a fost pentru Carol adaptarea la țară şi atât de vehement a fost contestat la început încât în repetate rânduri a fost pe punctul de a abdica. Dar după ce au apărut Independența, Regatul şi nu în ultimul rând longevitatea - părea a avea o domnie eternă,  ce nu se mai termină, atmosfera s-a schimbat, devenind iată, omul providențial al istoriei româneşti. În 1881 Carol era încoronat ca Rege al României, ca suveran al unei ţări în sfârşit independente.
Providențial, prin faptul că a adus ţării exact ceea ce îi lipsea şi la timpul potrivit: independența şi modernizarea. În alte cuvinte: ordinea, rigoarea, disciplina, punctualitatea, perseverența şi alte asemenea valori caracteriale. Paradoxal, spune Lucian Boia, principele se înfățişa ca exact opusul nației în fruntea căreia se afla.

La capitolul modernizare, să menționăm doar următoarele: aşezarea României pe harta feroviară a Europei, prin cei 3 549 de km de cale ferată construiți sub stricta sa preocupare (să înțelegem că raportat la vremea de atunci, calea ferata era echivalentul autostrăzilor de astăzi), apoi apariția unor edificii publice impunătoare in provincie dar mai ales în Bucureşti, înființarea, tot în timpul şi cu sprijinul regelui, a Universităților (Iaşi, 1860 şi Bucuresti, 1864) în timp ce ,,Fundația Universitară Regele Carol I" este direct creația sa. Un rege care a acționat mai ales la nivel înalt, preocupat de ,,trasarea liniilor generale", de întemeierea instituților şi a infrastructurii țării, mai puțin aplecat către reforme sociale decisive. Astfel că sub acest rege providențial şi vizionar, majotitatea populației, țăranii adică, nu au cunoscut un trai cu mult îmbunătățit. Episodul 1907 spune totul şi rămâne o tristă amintire din timpul acestui Rege, o pată asupra domniei, spune Boia.

Ferdinand

 
     Despre Ferdinand istoricii spun că ar fi fost un rege prea puțin prezent în viața politică a țării, eclipsat atât în vreme cât şi în posteritate de regina Maria şi de primul ministru Brătianu. Cei din urmă par a fi fost responsabili totuşi de asumarea unor mari decizii politice importante, ireversibile pentru destinul național: intrarea României în primul război mondial şi crearea României Mari.

Regele Ferdinand si Regina Maria

Spre deosebire de unchiul său, Ferdinand avea un temperament şi o personalitate la antipod: extraordinar de discret, părea detaşat înaintea oricărei situații delicate sau conflictuale, amânând sau evitând luarea vreunei decizii. Nu era mai puțin german decât Carol I, vorbind oricum o română mult îmbunătățită, însă asta nu l-a împidicat să angajeze țara în război împotriva Germaniei, fapt de neconceput pentru severul Carol I. România, total nepregătită la vremea aceea pentru război, unul pe care oricum l-a pierdut, a avut marea şansă de a se fi aflat în tabăra învingătorilor şi să se bucure din plin de rezultate nesperate. Regelui i-a revenit titlul de Întregitorul, deşi artizanii României Mari fuseseră Regina şi Brătianu, adică oamenii cu deciziile. Rămân reprezentative cuvintele Reginei Maria din jurnalul acelor zile de început de război pentru țară: ,, Ferdinand nu e la înălțimea situației fiindcă nu poate să dea cu adevărat ordine...Dacă ar fi lăsat în voia lui, nimic nu s-ar face. Oare în ce lume trăieşte? Ce minte are? Ce fel de inimă? (...) Am avut o seară cumplită, încercând să-i conving pe bărbații familiei mele ce trebuie să facă", referindu-se la imperativa prezență pe front cât mai urgentă a Regelui şi a fiului moştenitor, Carol II, în zilele acelea când înfrangerile armatei române nu mai conteneau.
Regele era atins de o anume timiditate cronică, maladivă şi suferea astfel de reale dificultăți de comunicare, dar chiar şi aşa cu un rege ,,slab, uneori neînchipuit de slab" România a obținut rezultate uriaşe în istoria sa: unirea tuturor românilor, votul universal şi reforma agrară. Un salt istoric formidabil petrecut sub un rege timid.
Şi tot acum este perioada în care ţara a cunoscut cu adevărat ceea ce înseamnă puterea unei Regine. Maria şi-a eclipsat în întregime poate soțul (nici nu era prea greu) atât la înălțimea politicii cât şi la nivelele mai temperate,  ale vieții cotidiene, uneori alegând situaţii care ar fi putut fi nedemne, degradante pentru o Regină. Spirit britanic, şi-a mobilizat de fiecare dată soțul în asumarea deciziilor importante, a căutat soluțiile necesare câştigării războiului, ba chiar a ales să i-a parte efectiv la facerea acestuia: Regina a venit să stea în tranşee, să hrănească şi să îngrijească răniții şi muribunzii pe care cel mai mizerabil război mondial i-a născut. O Regină în mijlocul soldaților ei, tămăduindu-le rănile.

Carol al II-lea

 
     Este cel mai controversat dintre Regii României, iar aşa cum arată Boia, pentru unii români, chiar monarhişti, nu mai e nici măcar controversat, ar trebui lăsat la o parte. Avea ambiția şi autoritatea mamei sale aşa încât nu de puține ori deciziile şi comportamentul său au îmbrăcat forme absolutiste. Avea după unii, voința politică de a-şi imagina țara drept soclu înalt al propriei sale statuii. Nu accepta să piardă şi era convins că în timp ce partidele urmăresc interese de grup, doar el reprezenta interesul general al țării. Fapt care i-a permis să impună crearea unei Constituții noi (1935) cu adevărat ,,regale". In noua Constituție monarhul deținea puteri sporite: este definit in mod explicit drept ,,cap al statului", exercită puterea executivă şi mai mult, chiar şi pe cea legislativă împreună cu Senatul şi Camera. Regele însă are inițiativă legislativă şi poate da decrete cu putere de lege în vacanța parlamentară sau când cele doua camere sunt dizolvate.
Şi într-adevăr, nu i-a trebuit mult timp lui Carol al II-lea să dizolve partidele şi să instaureze unul unic: Frontul Renaşterii Naționale, în definitiv o ,,dictatură regală". O anumită deschidere ideologică s-a păstrat însă, partidele scoase în ilegalitate putând continua să existe. Cu excepția Gărzii de Fier, legionarii fiind principalii concurenți la dictatură.

Mihai I si Carol II

Între Carol II şi legionari, spune L.Boia, s-a încins o partidă sângeroasă. Mai întâi a fost ucis în închisoare charismaticul ,,căpitan" al Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu, sub clasicul pretext al ,,fugii de sub escortă". În replică, legionarii l-au asasinat pe Armand Călinescu, primul-ministru. A urmat imediat execuția sumară a peste 200 de legionari. ,,Răspunzând unei actiuni criminale cu aceeaşi metodă, şi într-o măsură disproporționată, statul devenea el însuşi criminal: o tristă premieră în politica românească".
Aproape peste tot în Europa decimată de ororile de neînchipuit ale războiului, democrația sfârşea prost, în regimuri dictatotiale sau totalitare. Era şi cazul României, cu atât mai grav cu cât la noi nu se putea vorbi despre o democrație matură, consacrată, despre o tradiție. Orice experiment politic în acest sens putea fi devastator.
Socio-economic privind lucrurile, România lui Carol II continuă modernizarea  Regele fiind dedicat proiectelor arhitecturale mari (stilul neo-clasic continuă sa apropie şi mai mult Bucureştiul de Paris), dar şi promovării culturii în mediul rural (mii de cămine culturale activează acum sub patronajul Fundației Culturale Regele Carol II). Îi plăcea să se numească ,,regele culturii" dar şi al țărănimii. Este perioada în care echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti pornesc în ,,cucerirea antropologică" a satelor româneşti.
Tot acum, elita culturală a țării ajunge la apogeu: anii 1930-1940 rămân de referință şi astăzi. Sigur că nu i se datorau toate acestea direct regelui, dar a fost omul care a contribuit din plin la menținerea traiectoriei. Din perspectiva culturală a domniei, nimic de reproşat, din contră.

Mihai I

 
     Un Rege față de care istoria nu a avut milă inverşunându-se chiar împotriva sa.
,,Opusul perfect al tatălui său: rezervat, pe cât era acesta de teatral, prudent, calm, echilibrat în judecăți, mai curând defensiv decât ofensiv...ar fi fost un excelent rege de tip scandinan", afirmă L.Boia.
A condus țara in două rânduri, întâi ca rege minor, iar apoi în 1940 intr-o Românie în care generalul Antonescu îşi împărțea puterea cu legionarii. După îndepărtarea acestora din urmă generalul devine mareşal în timp ce regelui nu doar că nu i se cere părerea dar nici măcar nu este informat în privința deciziilor luate. În realitate nu Mihai conducea România, ci mareşalul. Aşa se face că regele află tocmai de la radio că România, în iunie 1941, intră în război împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania lui Hitler.

Regele Mihai si Regina Ana

Mareşalul are să fie arestat insa tocmai prin decret regal, la Palat, în 23 August 1944. Dar în condiţiile înlăturării mareşalului, Mihai rămâne regele unei țări învinse şi aflate sub ocupație şi la discreția lui Stalin. E drept, acceptând instaurarea guvernului comunist al lui Petru Groza (condus din spate de către ruşi),  Regele face posibilă revenirea la România a Transilvaniei de Nord, anexată Ungariei în 1940. Partidul Comunist, minuscul în 23 August 1944, ajunge majoritar (falsificând alegerile) şi sub protectoratul sovietic trece la comunizarea țării.Regele încearcă să se opună printr-o ,,grevă regală", refuzând să mai semneze documente emise de către guvern, însă tendința nu poate fi inversată si regele e forțat să iasă din scena, abdicând la 30 Decembrie1947. Asistă neputincios la anihilarea partidelor politice tradiționale şi la scandalosul proces al liderilor țărănişti în urma căruia Iulia Maniu şi Ion Mihalache sunt condamnați la închisoare pe viață.

A urmat pentru rege un exil modest, alegând să practice tot felul de meserii prea puțin regale: mic fermier în Anglia, pilot de încercare, agent la bursă.

Întrebarea dacă în 1989 revenirea pe tron a lui Mihai ar fi fost o soluție, aproape că nu nici nu ar mai trebui pusă, declară istoricul Boia. Iliescu sau regele Mihai? ,,Greu de spus cât de bună ar fi fost soluția regală dar e uşor de spus cât de rea a fost soluția Iliescu": parodia teroriştilor, detestabilul proces al soților Ceauşescu, nedemna discreditare a partidelor istorice, incredibilele ,,mineriade". Ce a urmărit regimul Iliescu, a reuşit cu succes: păstrarea la putere (atât politic cât şi economic) a vechilor comunişti, cosmetizați acum în democrați.

Concluzii

     A fost monarhia o poveste de succes în istoria României? Răspunsul vine de la sine. Ce s-a întâmplat în vremea regilor? Iată câteva rezultate numai:
- câştigarea independenței
- extinderea teritoriului cu mai mult de două ori (crearea României Mari)
- reforma agrară
- votul universal
- modernizarea societății prin dezvoltarea infrastructurii şi a instituțiilor
- elită intelectuală de valoare universală
     Exista insă o ruptură socială atunci atât de prăpăstioasă încât se poate vorbi despre ,,două Românii": cea a elitelor şi cea a restului societății. La baza, țara trăieşte în sărăcie şi în incultură. Chiar dacă economic ne dezvoltăm indiscutabil, ocupăm ultimele locuri din Europa la producție pe cap de locuitor. Recorduri negative înregistrăm şi la alte capitole: analfabetism, mortalitate, chiar şi cea infantilă. ,,Pentru a se occidentaliza până la capăt, ţării i-ar mai fi trebuit vreo două-trei generații normale. În schimbul lor, a avut parte de comunism şi de o degradare şi mai gravă, şi mai greu de îndepărtat".
Am cunoscut sub monarhie experiența fericită a modernizării şi chiar a civilizării occidentale. Indiscutabil, monarhia a fost o poveste de succes în România. Chiar dacă a sfârşit prost, am spune. Istoria de după cel de al doilea război mondial nu a fost nici ea mai blândă cu democrațiile incipiente şi cu atât mai puțin cu monarhiile abia înrădăcinate. E drept şi faptul că românii, în majoritatea lor țărani, neştiutori de carte, nu s-au bucurat propriu-zis de beneficiile regalității: casele lor nu au fost mai calde şi nici nu au mâncat mai bine. Au continuat să fie săraci, cei mai săraci.
Monarhia românească nu are nevoie de mitologizare pentru a intra în sfera valorilor autohtone. Deține singură suficiente argumente. Idealizarea trecutului (monarhic, mai ales a celui interbelic) trebuie să se facă cu moderație, fără a întoarce privirea sărăciei şi precarității specifice societății de atunci.

Reîntoarcerea Regelui

     Ştiați că spre sfârşitul lui1990, regele Mihai, revenind în țară era întors de pe autostrada Bucureşti-Piteşti de către autorități (Iliescu-Roman) şi obligat să se urce înapoi în avion? Tratat ca un străin, cu interdicția de a pune piciorul în România. Doi ani mai târziu (1992) de Paşte, regelui i s-a permis să petreacă o saptămână în țară insă valul de simpatie şi adunarea incredibilă de oameni din jurul lui de la Bucureşti (mulți au crezut că monarhia era atunci foarte aproape) i-a determinat pe guvernanți ca la proxima ocazie să evite de la bun început orice risc: regele era întors încă de la aeroport. Abia în februarie 1997 regelui Mihai i s-a recunoscut cetățenia română, în urma revocării deciziei guvernului comunist din 1948. La 7 ani de la Revoluție. Asta spune foarte multe despre democrația românească, despre maturitatea şi calitatea politică a guvernanților noştrii. Despre noi.

   La felul cum scrie cartea aceasta, Lucian Boia este ontologic monarhist, nu un simplu monarhist convins. Păstrează cum e şi firesc rigoarea şi obiectivitatea exprimării însă există diverse nuanțe sau tuşe personale în text care lasă să se întrevadă ataşamentul nemijlocit față de monarhie şi valorile ei.
    Meritul acestei cărți este în primul rând unul propedeutic: o introducere în lumea şi în atmosfera României regale cândva, o apropiere familială de personalitatea fiecărui Rege al țării şi de marile evenimente din timpul domniei sale. Apoi rămâne întrebarea inițială, dacă în urma unui secol aproximativ de regalitate şi raportat la contextul politic actual (o lume în care monarhiile par a-şi fi pierdut caracterul providențial şi sacralitatea, devenind tot mai mult elemente simbolice, de decor, ori, în cel mai fericit caz asigurând coeziunea națională, a se vedea cazul Belgiei unde flamanzii şi valonii par a se desprinde cu tot cu țară, sau pe cel al Spaniei, unde regele Juan Carlos trebuie să faca față de la înscăunare şi până astăzi tendițelor separatiste ale bascilor sau celor din Catalunia) - aşadar rămâne deschisă întrebarea privitoare la condițiile de posibilitate ale reinstaurării monarhiei în România de astăzi. Țara pare că are nevoie de un Salvator, de încă un om providențial.
Ce ar avea de făcut un rege însă in lumea româneasca actuală? S-o primenească, căci de ,,primenire radicală a țării" ducem întâi de toate lipsă.
,,Să ajungă şi românii să aibă un stat responsabil, servit de oameni responsabili şi bazat pe reguli, şi numai pe reguli." În definitiv, să nu ne sfiim a o recunoaşte, vorbim despre nevoia de occidentalizare a României, de încheierea cu succes de data aceasta a unui proces de modernizare şi civilizare început cândva demult, în vremea regilor, un drum pe care l-am abandonat si apoi rătăcit în istoria recentă.

Lucian Boia, Suveranii României. Monarhia, o soluţie?, ed. Humanitas, Bucureşti, 2014