De ce este România altfel ? de Lucian Boia

&

Schimbarea la faţă a României, de Emil Cioran

     

    Dacă am privi civilizaţia dezvoltată de către o societate/comunitate căutând fie si numai după felul în care arată spațiile si bunurile comune ale acesteia (şosele, drumuri, strazi, trotuare, stații, gări, autogări, mijloace de transport, parcuri, mobilier stradal, etc ), atunci Bucureştiul si România toată, precum si oamenii care vieţuiesc aici au un real deficit de civilizaţie. Suntem sau arătăm a fi atât de necivilizați încât pitorescul (valoare estetica valabilă indeosebi pentru străini) capata aspecte halucinante. Intr-o capitala europeana, astazi, iti murdaresti incaltarile de noroi si ajungi sa fi lătrat de câini. Nu cunosc un pitoresc mai înfiorător decât acesta!
Ce se intamplă cu noi, de ce suntem cum suntem şi atât de diferiti, de altfel, comparativ cu celelalte societăţi din Europa?
    Istoricul Lucian Boia (desfacatorul de mituri ale istoriei noastre) lanseaza intrebarea aceasta in desfasurarea careia propune teza unei anumite ,,întârzieri" pe care noi românii o avem in desfasurarea istoriei. Un factor obiectiv s-ar spune, dar care se dovedeste a nu fi chiar atat de obiectiv pe cat am crede in masura in care introducem in ecuatia acestei ,,întârzieri" felul de a fi al românilor, dovedit in timp, pe parcursul atator evenimente.
Am gasit potrivit ca la critica istoricului sa o adăugăm şi pe cea incendiara, a filosofului Emil Cioran, care in Schimbarea la față a României lansează judecăţi devastatoare la adresa destinului cel puţin recent al țării.
România este altfel in primul rand nu  pentru ca este întârziată istoric ci pentru ca nici macar nu a ajuns in istorie, afirma Cioran!

Întârzierea

    S-ar parea ca la noi in istorie, lucrurile incep cand la altii au ajuns deja la maturitate ori s-au incheiat de mult. De pilda întemeierea statelor româneşti - Țara Românească si Moldova, se realizeaza târziu, cu mult dupa nasterea celorlalte in Europa. Institutional, statal, ne-am organizat s-ar parea in urma celorlalti iar aceasta distanta originară s-a pastrat in timp, pana in zilele de astazi. Românii apar târziu in Europa, in lume, purtând cu ei un decalaj politic si institutional, dar, mai grav, cultural. Este curios faptul ca abia tarziu in secolul XIV teritoriul acestor state produce primul document scris, prima referire din interior la realitatile de aici, pana atunci neavand decat referiri din afara. (Desigur, poate ca vor fi fost mai multe si chiar inainte de secolul XIV, insa faptul ca nu a ajuns nici macar unul singur la noi, spune destul de multe.) 
În plus, să fie oare motiv de mândrie faptul ca primul document scris in limba română (cu caractere chirilice, atentie) dateaza tocmai din 1521, celebra scrisoare trimisa de Neacşu din Câmpulung primarului Braşovului, Hans Benkner?
Dar oare ce s-a intamplat aici pana atunci, ce au facut românii in toată aceasta vreme? Nimic, va spune Cioran, absolut nimic, sute si sute de ani, o mie de ani in care românii nu au mişcat nimic, o mie de ani de anonimat!
Este evident, analizand faptele politice si culturale, ca Evul Mediu românesc incepea atunci cand in Europa el era deja pe sfârşite (dovada clara a intarzierii istorice). Frapant ramane lipsa aceasta de ,,urme istorice" care caracterizeaza spatiul de la nord de Dunare, anonimatul total al ,,lumii" de aici: lipsesc documentele din Dacia dinaintea venirii romanilor, lipsesc insa si dupa ce romanii au plecat. Teritoriul, spune L.Boia, s-ar fi pastrat in conditia de ,,margine", de ,,frontiera", un spatiu incert, de trecere catre...o margine asadar in timp a numai putin de trei Imperii, otoman, habsburgic si țarist, dupa ce mai inainte fusese, la origini, tot o margine, a celui roman! Iata-ne insa si astazi, tot la margine, la marginea Europei, departe de centrele politice, economice si chiar culturale.

Cine suntem de fapt?

    Declarăm că suntem un popor latin, si nu oricum, ci unici in istorie: o insula latina intr-o mare slavă! Celebra formula ii apartine unui alt istoric, Nicolae Iorga, insa ea pare a avea mai degraba un continut geografic decat unul istoric, cultural.
Suntem oare chiar atat de latini precum credem? Profesorul Boia are mari indoieli: istoric vorbind, avem mai mult ,,sânge slav" decat ,,sânge roman" si mai mult decat atat s-ar parea ca sânge roman nu avem practic deloc pentru ca in Dacia, Traian nu a adus populatie din capitala Imperiului (ce să caute cetateni de la Roma tocmai aici, la margine) ci colonistii au sosit din alte parti ale lui, fiind la randul lor romanizați, asadar nu romani la origine. Sa ne amintim numai de manualele de istorie de pana dupa anii '90 in care românii sunt urmasii directi ai dacilor si romanilor, descendenti ai acestora. Ca si cum ar exista o ,,genă daco-romană" transmisa in stare pură de la o generatie la alta, nealterata si imuna la orice alt amestec etnic. In realitate, peste ,,noi" si in aceste teritorii au venit atatea alte popoare, deloc latine, lasand importante ,,urme". Despre mostenirea culturala provenita de la slavi, nu ne place sa vorbim, ca si cum influentele unor culturi precum cea rusă, greacă, turcă, maghiară şi germană ar fi fost insignifiante si accidentale. Daca deschidem bine ochii si urechile insa observam ca respectivele culturi ne-au locuit bine cel putin lingvistic, culinar si vestimentar. Limba română este intr-adevar una romanică, latină, dar, să recunoaştem, spune L.Boia, este cea mai puţin latină dintre toate limbile latine, avand un bogat continut slav la care se adauga influente majore turcesti, grecesti si maghiare. A existat in timp si un fenomen de ,,relatinizare", facut tot cu material strain, printr-o infuzie de cuvinte din limba franceza.
Asadar daca privim in spate si in constiintă, identitatea noastra latină este relativă, cert este ca nu suntem atat de latini precum credem.
Apoi, tot istoria ne mai arata ceva: ca pana la instaurarea monarhiei, modelele politico-culturale adoptate de catre elitele noastre au provenit din afara: mai intai modelul slavo-bizantin (timp de secole, românii, ortodocsi, au scris cu litere chirilice), apoi a urmat modelul turco-fanariot (la apogeu in secolul XVIII), iar secolul XIX a adus fenomenul de ,,grecizare" a aristocratiei si burgheziei din Principate. Monarhia evident ca nu era posibila decat ca valoare de import (românizându-se ce-i drept, nefericit dupa mulți, prin figura lui Carol al II-lea) cât despre perioada comunista si rusificarea aberanta, ce ar mai fi de spus?
Iata ca dintr-o data peisajul insulei latine se cam scufunda si raspunsul la intrebarea ,,cine suntem ca popor" se complica teribil.
  Un alt element al ,,specificului romanesc" il constituie nici mai mult nici mai putin decat slăbiciunea statului.
Daca prin notiunea de stat puternic intelegem acel stat care detine numeroase institutii si regului si care reuseste sa impuna interesul colectiv deasupra intereselor de grup sau personale, atunci România, de la Principate si pana in zilele noastre, nu corespunde profilului. Principatele (Moldova si Țara Românească) au fost mult prea sărace si instabile pentru a putea dezvolta o structură instituţională puternică. Succesiunea la tron stim prea bine cum se desfasura si pe ce considerente. In fruntea țărilor române ajungea practic cine putea. Instituții nu am avut, iar de apărut au apărut târziu ca produse culturale de import antrenand astfel vesnica problematica a formelor fără fond, a lipsei de continut real. Si astazi România este o țară cu o cultura si o traditie institutionala precara; la noi inca se fac ,,primii paşi", inca ,,se inființează", si avem ,,oameni-instituții" care suplinesc (mai mult sau mai putin fericit) vidul institutional al țării.
Cei drept, spune Boia, s-ar parea ca o singura institutie totusi a răzbit in tot acest timp: Biserica. Caci daca ceva s-a realizat si a rezistat in timp pornind de la Ev-ul Mediu românesc, asa cum a aparut el, tarziu, cand de fapt se incheia in restul Europei, atunci bisericile sunt singurele edificii. Cumva singurul lucru pe care ,,statul" il oferea oamenilor (de la care lua foarte mult) in schimbul ,,guvernării" lor, adica foarte putin.
   Si in final, dar deloc lipsit de importanta, România a insemnat si continua sa fie o societate rurală, cu un foarte scazut grad de urbanizare, sub media europeana (o țară despre care francezii de pildă spun intre ei ca ,,are in continuare pământ pe jos"); se adauga aici caracterul etnic neromânesc al aşezărilor urbane, caci atat in Țara Românească si Moldova cât mai ales in Transilvania majoritari in orase nu erau românii, ci maghiarii, saşii, armenii, grecii si evreii!
   Sintetizând cele aratate mai sus avem urmatoarele: (a) limba română, cea mai putin latina dintre limbile latine (aflata intr-o cultura cosmopolita, departe de izvoarele daco-romane); (b) importul permanent de modele politico-culturale implantate in ,,spațiul românesc"; (c) slăbiciunea statului datorată lipsei institutiilor si a traditiei institutionale ; (d) caracterul majoritar rural al acestei țări. 
Desigur, este o critica pertinenta, greu de acceptat dar care nu poate fi negata: specificul românesc se reduce in cele din urma la lumea satului si a țăranilor lui. Cioran va avea aici un cuvânt incendiar. România, spune el, nu are nimic original in afară de țărani, artă populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu țăranii nu putem intra decât prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferențiată a acestei țări, îmbâcsită de superstiție şi scepticism. Toată România miroase a pământ. Să nu fim noi capabili a deveni mai mult decat un biet popor?

Secolul XIX. Modernizarea

   Civilizația actuală a lumii, bună-rea, tehnologica, stiintifica, rationalista, liberala, democratica...si asa mai departe (inclusiv colonianismul, fascismul sau comunismul), spune Lucian Boia, isi are aproape in totalitate originea in Occident. Civilizația de azi a lumii este un produs Occidental. România, desi in conditia de margine a Europei, nu a lipsit din procesul acesta de occidentalizare prin civilizare. Schimbarile majore au fost mai intai, cum era si firesc (sau nu) in sfera culturii materiale, unde vestimentatia occidentala (franțuzească) a luat locul celei orientale (greceşti), apoi limba greacă a fost inlocuita cu cea franceza ca limbă cultă, de referință; s-a renuntat (e drept, foarte greu) la alfabetul chirilic in favoarea celui latin, românii fiind astazi singurii ortodocsi care scriu cu litere latine. O perioada cele doua alfabete au circulat impreuna utilizandu-se chiar amestecat, pentru ca tarziu (1860) sa fie legiferat cel latin. Legislativ s-a preluat tot modelul francez, Constituția de la 1866 fiind o imitație a celei belgiene (1831). Sigur, nu a contat atat de mult faptul ca Belgia era o societate liberală, citadină/urbană, in timp ce România era atât de rurală si de patriarhală! Lucru imbucurator, apar tot acum, Universitatile, la  Iaşi (1860) si Bucureşti (1864), apoi se infiinteaza Academia Română(1867). Mimetismul se manifesta si in arte, Grigorescu, Theodor Aman, Luchian, preluand modele occidentale, fără insa a fi originali in plan international. Poezia lui Eminescu adera si ea la filosofia germana ca sursa de ispiratie. Nu e de mirare, spune Boia, ca Eminescu i-a cucerit numai pe români, in timp ce in afara tarii e aproape inexistent.
    România continua sa fie o lume impartita intre țărani (majoritatea covarsitoare) si boieri, acestia din urma alcatuind in timp o elită intelectuală, cei tineri mergând la studii in afara tarii (Franta si Germania), asimiland de acolo o alta civilizatie. Dar golurile erau si asa mult prea mari si trebuiau acoperite de străini, s-ar părea, mai priceputi decat românii. In orasele din aproierea Dunării sosesc acum negustori greci (odata cu liberalizarea comertului fluvial), in Moldova si Muntenia se instaleaza totodata meseriasi si negustori evrei, iar la 1900 sunt 50000 de germani proveniti din Austro-Ungaria, Germania si Elvetia care traiesc in România desfasurand eficient activitati specializate, ingineri, medici, profesori. O infuzie de civilizatie, asta se intampla. Românii e drept, sunt minoritari in țara lor printre meseriasii si comerciantii străini, elita economica fiind străină chiar si in perioada interbelica.
Câteva exemple: Carol Davila (cel care a organizat intregul sistem sanitar al țării si invatamantul medical) avea origini incerte, oarecum franceze, oricum, nu era român, arhitecții capitalei sunt francezi si ei, la fel si sculptorii (arta aceasta neexistand in cultura ortodoxa). Brâncuşi si ceilalti vor aparea tarziu, spre sfarsitul secolului. Generalul rus Pavel Kiseleff (un rus el insusi occidentalizat) a fost in fruntea Principatelor in calitate de guvernator (1829-1834), contribuind la realizarea Regulamentelor Organice, prima constituție cunoscuta de români. Dar cel mai important dintre ,,nou-veniți" este regele Carol I, care in lunga sa domnie de 48 de ani (1866-1914) a fost un exemplu de rigoare si de ordine.
    Modernizarea României coincide practic cu naşterea sa ca stat. România este o creație de secol XIX. In 1859 se uneau Moldova si Țara Românească, iar in 1918, prin alăturarea Transilvaniei, isi face aparitia România Mare. In ciuda acestor transformari politice, realitatea sociala e putin diferita: moldovenii, chiar si dupa Unire, nu sunt români, sunt moldoveni, cel putin asa continua sa isi spuna, iar Transilvania, ca stat, era stat unguresc, nu românesc, spune Boia, referindu-se direct la ideea (mitul) conştiinței naționale. Ideea națiunii române, adica tocmai conştiința națională, nu se naşte peste noapte (prin acte politice) ci se construieste treptat, desavarsindu-se spre mijlocul secolului XIX. Nici vorba asadar de conştiință națională, de națiune română la 1600!
    Este foarte important de realizat urmatoarea distictie: în secolul XIX România s-a modernizat mai cu seama ca stat si mai putin ca societate. Importul de civilizație nu a fost asumat in intregime din interior, astfel ca societatea a continuat sa se bazeze pe corupție si clientelism, cu insuficientă importanță acordata legilor si institutiilor. In plus, obişnuința supunerii a devenit o moştenire (de caracter) după ce timp de sute de ani țăranul şi-a plecat prea mult capul inaintea boierului iar domnitorul inaintea Înaltei Porți. Cunoastem prea bine proverbul autohton ,,Capul plecat sabia nu-l taie!"
Supunerea aceasta, arată Boia, a determinat metode de supravietuire, un fel de ,,strategii compensatorii" care in esență spun un singur lucru: cum sa-l înşeli de fapt pe cel căruia aparent te supui. În tot acest peisaj contradictoriu tensiunile cresc in societatea romănească si conflictul izbucneşte: in 1907 țărănimea disperată a incendiat țara, spre uluirea boierilor care numai grija țăranilor nu o aveau, desi traiau pe seama lor.
    În concluzie, adoptarea formelor ce civilizație occidentală s-a facut cu rest, cu o lipsă importantă de conținut, întărzierea inițială nefiind recuperată. Țara a rămas pe parcursul intregului secol XIX, una agrară, majoritar rurală, refractară la modele social-politice si culturale occidentale. Paradoxal, deplânge Boia, în fața acestor realități, românul a ales umorul! Când alții se mobilizeaza căutând sa schimbe lucrurile înaintea dramei, a necazului, românii fac haz de el.

Întârzierea istorică a românilor: complexe & mituri naționale
Complexul de inferioritate.

    Cea dintâi si cea mai gravă maladie a românilor este acest evident complex de inferioritate. Văzându-se ,,neînsemnați" in istorie (,,țări mici aflate la cheremul altora") românii şi-au născut orgolii mari. Şcoala Ardeleană (a românilor din Transilvania) instaureaza originea romană a poporului român, descendenți direct din romani sosiți de la Roma. Nicolae Densuşianu vorbeste chiar despre identitatea nu romană, ci dacică, a românilor, căci mai inainte de sosirea romanilor in Dacia, aici exista o civilizație veche care s-a răspândit in toată Europa. Romanii ar descinde astfel din români si latina e ,,românească"! Pentru naționalismul românesc (mai ales in forma sa primitiv-comunistă) aceste idei au devenit adevaruri dogmatice. Mitul originii noastre dacice a avut efecte dintre cele mai halucinante: în regimul comunist, de  exemplu, s-a dorit crearea la nivelul Facultății de Litere a unei catedre de  ,,limbă şi civilizație dacică", când şi-au dat seama târziu însă ca nu aveau in primul rând limba!
    Un alt mit ridicat pe spatele complexului nostru de inferioritate, este cel legat de apărarea Europei creştine în fața expansiunii otomane. Mitul acesta are funcția de a justifica, prin argument istoric, intârzierea ținuturilor române aflate constant in războaie impotriva turcilor, atrăgându-se în acelasi timp atentia Occidentului ca ne este dator. Şi totusi, afirmă Boia, batalia de la Rovine, incheiata cu victoria lui Mircea cel Bătrân ,,rămâne un episod foarte nesigur; la Călugăreni, Mihai Viteazul a pierdut mai curând decât a câştigat, iar Ştefan cel Mare, oricâte i-ar fi fost victoriile de etapă, până la urmă a pierdut războiul cu turcii (ca si o parte din teritoriul Moldovei, sudul Basarabiei)". Oricum, se aseaza in lumină doar aspectul combativ al relațiilor cu imperiul Otoman, trecându-se cu vederea faptul ca statele româneşti s-au integrat totuşi in sistemul politic si economic otoman timp de aproape jumatate de mileniu.
,,Românii aveau insa nevoie de o istorie eroică, tot aşa cum aveau nevoie de origini mărețe, pentru a compensa frustrările prezentului".

Alte mituri: ,,perioada interbelică" şi ,,comunismul de import"

    Părăsind comunismul, spune istoricul, românii au simțit nevoia de a se ancora in alta parte, alegând perioada de dinaintea acestuia. Dar in realitate perioada interbelica nu a fost deloc stralucita, nici economic si nici politic, in ciuda catorva infaptuiri. 
   Nu România ca țară, în întregul ei, arăta bine, ci doar câteva părți ale sale (clasa intelectuala). La un secol de la preluarea modelului cultural occidental, clasa intelectuala română ajungea la maturitate, iar rezultatele au fost de excepție, unice în lume. Cel putin aici nu se mai poate vorbi de forme fara fond, spune Boia: proza si poezia românească cunosc o perioada exrem de fertilă iar Eliade, Ionescu si Cioran debutează in cultura universala. Brâncuşi este părintele sculpturii secolului XX, iar Tristan Tzara inventeaza dadaismul.
    Idealizarea interbelicului s-a facut in paralel cu demonizarea comunismului socotit drept produs de import, impus poporului cu forța si doar atât. Este cel putin ciudat cum desi in 1944 Partidul Comunist Român abia numara 1000 de aderanti (evreii si ungurii depasind procentul românilor) România avea sa fie cea mai comunistă dintre țările comuniste. Partidul era trecut in ilegalitate in anii '30 (acuzat, pe drept, ca servea interesele Rusiei) însă potențialul comunist al României interbelice era cu mult peste cel al Partidului. De la 1000 de membrii in 1944, cifra sare la 700 000 in 1947. Puţină convingere si mult oportunism, se înţelege. Dar sa privim putin la societatea românească din perioada interbelică: față de celelalte țări din Europa Centrală si de Sud-Est, ruptura socială din România era mult mai mare, cu o clasă de mijloc prea putin dezvoltata pentru a putea echilibra extremele. O societate scindata din punct de vedere al conditiilor materiale si al înzestrării culturale. Cea mai mare parte a populației era formată din țărani neştiutori de carte, analfabeți si semianalfabeți (cu cele 3 clase primare absolvite, cuplul Ceauşescu aparținând acestei categorii). Aşa încât ,,învățătura" comunistă a găsit un teren cât se poate de fertil in societatea românească. Românii s-au vazut ridicati in functii, promovand sau mai corect zis, parvenind social, si pe lângă satisfactia aceasta, o mai aveau si pe aceea de a-i vedea pe altii cum coboară sau se prăbuşesc, altii care fusesera atat de sus până atunci. ,,S-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior." A existat si o rezistență, cea a țăranilor la colectivizare, a luptătorilor din munți precum si a unor intelectuali si oameni verticali, insa supunerea in ansamblu a fost mai accentuata in România decât in alte țări. De amintit numai Revoluția din Ungaria (1956), Primavara de la Praga (1968-1969) sau dubla ofensiva a Bisericii si a Sindicatului din Polonia.

Câteva cuvinte despre comunismul românesc

    Desăvârşind caracterul duplicitar al românului, obisnuit inca dinainte sa spuna una si sa faca alta, comunismul a adus in plus totalitarismul, adica exercitarea unui control permanent asupra vieții si a traiectoriei sociale a oamenilor. Accesul populatiei la bunuri si servicii, la hrană si confort a devenit din ce in ce mai dificil, aşa încât, oamenii, constrânşi sa găsească căi lăturalnice de supravietuire, furau de la un stat care se făcea numai ca îi plăteşte, pentru o muncă de altfel, ineficientă. A rămas celebră (dacă nu chiar actuală) formula ,,ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!" Ideologic de asemenea, comunismul a promovat naționalismul (aberant desigur) astfel incât ,,România iesita din comunism este sensibil mai românească decât era atunci când a intrat în comunism." Românizarea a însemnat nu doar câştigarea bătăliei ideologice (întreținerea si amplificarea miturilor naționale, cel al origii nobile, al conştiinței naționale, al eroismului istoric sau ştergerea prin falsificare si omitere a perioadei monarhice din istoria țării, manualele de istorie din comunism făcând trecerea de la Cuza direct la Ceauşescu) ci România a devenit ,,mai română" prin epurare etnică: comunități importante de evrei si germani au parasit țara in acei ani. Amintim cu acest prilej de cei aproximativ 245 000 de etnici germani care intre 1968 si 1989 au fost vânduți de statul comunist român autorităților din RFG. Dispăreau din țară, iată, tocmai germanii care o modernizaseră si odata cu ei 850 de ani de cultură. Apoi, orasele, majoritar neromâneşti cum am arătat, sau cel putin cosmopolite, devin acum româneşti în întregime (excepția fiind cele din Covasna si Harghita) fie prin alungarea ,,străinilor" fie prin lărgirea lor cu zeci şi zeci de cartiere muncitoreşti ,,luate în stăpânire" de oamenii muncii, nimeni alții decât țăranii strămutați din satele apropiate.
Complexul de inferioritate se adânceşte însă, mai ales in anii '80 prin accentuarea înfometării si a umilinței. Occidentul, străinătatea devenisera dezirabile in sine, material şi social, nu doar cultural cum fusesera pentru elitele culturale in perioada interbelica.
    Să înțelegem că regimul comunist, cu acest cuplu Ceauşescu, semi-analfabet (Elena Ceauşescu avea doar 3 clase primare) -a fost un produs exclusiv românesc, nu impus de cineva din afară. Cum a fost posibil: insuficienta maturitate politica dovedita de România interbelica (dictatura regală impusă de Carol al II- fiind elocventă), ruptura socială intre cei săraci (majoritatea populației) si cei bogați (o slabă minoritate), cultura acceptării mai curând decât a rezistenței, reflexul paternalist. Iată explicaţiile.
Acelasi complex de inferioritate se va manifesta acum la cote monumentale. Ceauşescu provenea dintr-o casă umilă aflată la marginea unui sat şi este evident că numai o Casă a Poporului (,,această monstruozitate izvorâtă din căsuța din Scorniceşti") putea compensa o aşa frustrare. Modelul este urmat de intreaga elită comunistă care avea o traiectorie asemănătoare.
   Sigur ca România era o țară rurală, sigur ca eram pe ultimul loc in Europa la capitolul urbanism, sigur ca in 25 de ani de comunism sub Ceauşescu s-a construit mai mult decât in toată istoria, începând de la daci, voievozi si până la toți suveranii României. Faptul era incontestabil; (trecem in paranteza un fapt asemanator, si anume ca niciodata Germania nu avusese mai multi kilometrii de drumuri si autostrazi ca sub regimul hitlerist). 
   Asadar țara trebuia sa devina o țară urbană, şi dacă nu acum atunci când? Dar nu doar urbană, ci monumentală (complexul de inferioritate se manifesta din plin), strălucitoare, unică, opusul României tradiționale, țara satelor si a constructiilor modeste. Sigur că metroul bucureştean rămâne o realizare, printre altele, a acestei țări acoperite peste noapte cu industrie. Dar totul s-a construit lasând în urma bunul simț, călcându-l în picioare, îngropându-l. Comuniştilor, acestor mari constructori si arhitecți ai neamului,  le lipseau nu numai bunul simț ci chiar bunul simț arhitectural. S-au înnoit oraşe si oraşe noi au fost construite din nimic, dar cu ce preț? Urmele şi efectele mutilării arhitecturale (şi sufleteşti) ale unei țări întregi stau şi astăzi dovada. În nebunia grandorii lor visau la eradicarea totală a satelor si înlocuirea acestora cu aglomerări urbane. Şi nu au fost prea departe.
Dar de protestat, românii nu au făcut-o în virtutea aceleiaşi supuneri parcă ancestrale. Ar fi putut-o face.
Când au spus ,,nu" i-a indemnat nu conştiința ci foamea: comunismul s-a prabusit din considerente ,,alimentare", când nu a mai putut asigura ,,pâinea zilnică". Anii '80 au adus penurie alimentară, rafturile magazinelor erau goale si populatia astepta umilita la cozi infernale pentru orice aliment, inclusiv pentru painea care era raționalizată (fiecare avea dreptul la o jumatate pe zi), frigul domnea în case, energia electrica si termica erau raționalizate si ele, la acestea adaugandu-se alte si alte privatiuni, toate pe fondul aceleiasi lipse a libertății de exprimare si a controlului permanent.
    După Revoluția din 1989, despre care nici astăzi nu ştim adevărul, Partidul Comunist cu întregul eşafodaj s-a prăbuşit dispărând, mai puțin membrii săi care supraviețuiesc politic într-o nouă ordine socială, cea democratică. În lipsa unei legi a lustrației, ,,elita" comunistă a rămas stăpână pe țară, urmând acum sa o reformeze democratic. Mineriadele, acest al doilea ,,păcat originar"al României post-comuniste (după procesul ruşinos al cuplului Ceauşescu), corespund si ele acestui univers ,,democratic" atât de original.
    La un sfert de secol dupa comunism România inca dă semne ca ar fi ratat întâlnirea cu modernitatea. Desi industrializarea forțată desfasurata in comunism a crescut considerabil nivelul de urbanizare, țara ramane (si) la acest capitol pe ultimul loc in Uniunea Europeana.    Suntem si astazi o țară cu specific rural, dar măcar dacă satul românesc ar primi mai multă considerație din partea noastră: precaritatea si dezordinea materială si nu numai caracterizeaza in continuare aceasta lume, aceasta Românie autentică, la ea acasă, cum se spune. Priviți numai drumurile ,,de la țară", observati şanțurile, ulițele, potecile, capetele de pod, gardurile si fațadele caselor, aruncați o privire şi în curțile oamenilor, sau căutați de mergeți in ogradă sau în cârciumă. Chiar si aceasta din urmă si-a pierdut demnitatea!               Realitatea este ca satul românesc nu are mai nimic în comun cu satul european, occidental: majoritatea (!) asezarilor rurale nu dispun de utilitati curente precum apa, canalizare, unele de electricitate. Potrivit jurnaliştilor de la RFI, în România există aproximativ 100 de mii de locuințe fără curent electric dar si şcoli unde copiii învață la lumina lămpilor. În Occident ar părea mai degrabă un peisaj desprins dintr-o zi comemorativă (in cinstea valorilor arhaice ale societății); în România este realitatea în sine. Apoi țăranii români de astăzi lipsiți de mijloace agricole continuă sa munceasca intr-o agricultura de subzistență, în vreme ce populatia tânără paraseste satul in cautare de lucru.
Nici oraşele nu sunt cum ar trebui sa fie. Dominantă devine atmosfera de ghetou, de mahala, oriunde te-ai afla. Centrul are aspect de periferie iar marginea seamănă a lume in descompunere. Bucureştiul, capitala, este un oraş sufocant, zgomotos si extrem de aglomerat. Dar nu e doar atat, mai sunt si altele: praful permanent, pământul care învinge pretutindenea asfaltul sau pavajul, noroiul care îți dă întâlnire atunci cand in Bucuresti pur si simplu plouă, trotuarele pe care ca pieton te simți umilit indiferent de anotimp, apoi nepăsarea față de arhitectura veche (dacă in Occident există un adevărat cult față de partea veche a orasului, la noi, atât cât s-a păstrat in urma mutilării comuniste, e lăsat la voia întâmplării sau in cel mai bun caz în grija unor comercianți; plimbati-vă prin centrul vechi al Bucureştiului si doar nu ridicați privirea, căci sus, la etaj, acolo e mahalaua, in vreme ce parterul e îmbrăcat frumos, în fațade occidentale renumite. În acest nu mic Paris, ci anti-Paris, cum pe bună dreptate îl numeşte Boia, contrastul e teribil intre pub-urile si restaurantele ce imită stilul occidental si etajele ori mansardele acestor cladiri interbelice in care trăiesc populații sărace, majoritatea țigani). Distanța dintre Bucureşti şi Budapesta este in jur de 800 de km si 800 de ani. Cam atat, aproximativ o mie de ani dureaza întârzierea noastră in istorie, fapt observabil inca din perioada interbelica de voci precum Cioran. Comunismul nu a reusit recuperarea distanței, ba chiar a amplificat-o, pe de o parte spiritual (trimițând elita intelectuală în închisoare) iar pe de alta, iată, arhitectural (amestecând fără discernământ satul cu orasul). Cazul urbei dîmbovițene Găeşti este cât se poate de reprezentativ: traversând localitatea (pe unica sosea principala) nu iti dai seama daca te afli intr-un oras sau intr-un sat, amestecul de urban si rural fiind înfiorător si efectul social de mahala devine garantat.
    Mahalaua cu precaritatea si promiscuitatea ei tinde sa se generalizeze la nivelul intregii țări. Ea aduce cu sine incultura, prostul gust, şmecheria, agresivitatea, sfidarea celuilalt, si nu in ultimul rând lipsa siguranței. În România de astăzi oamenii, cetățeni europeni(!) se întâmplă sa moară muşcați de câini fără stăpân, pe străzi sau în parcuri. Da, în România se moare şi astfel, nu doar la spital aşteptând ca cineva să te îngrijească. În ce fel de societate părinții îşi pierd copiii atacați şi ucişi de câini, ziua, în locurile de joacă? În ce societate şi în ce secol sau mileniu?
    Românii, spune Boia în finalul cărții, nu sunt mai puțin instruiți decât ceilalți europeni, dar cu siguranță sunt mai puțin educați. Stăpânesc cunoştințele dar mai puțin regulile.
Şi astăzi ca şi în trecutul îndepărtat sau mai apropiat trăim cu sentimentul unei ,,ruşini": ruşinea de a fi român, când de fapt, dacă ar fi ceva ruşinos, este tocmai această ruşine. Acelasi complex de inferioritate supraviețuieşte în noi, făcându-ne de pildă ca în afara țării să ne ascundem identitatea (putem fi orice dar nu români) pe când Occidentul ne percepe ca pe nişte cerşetori asociindu-ne în mentalul colectiv cu o anume minoritate.
    Aceasta este critica istoricul Lucian Boia la adresa felului de a fi al românilor de-a lungul timpului. Este firesc ca românii şi țara lor să fie altfel decât sunt alții - aceasta ține de însăşi spectacolul diversității în care se întocmeşte existența, însa românii nu sunt doar altfel, ci prea altfel decât restul. Cauzele trebuiesc căutate în acest complex de inferioritate (care pare a deveni o moştenire culturală) precum şi în considerente de ordin social, această întârziere şi inadecvare la modernitate. Țara are şi astăzi un deficit important de civilizație.



Schimbarea la față a României
 

   Geniul lui Cioran e mare, dar formula de mai sus nu se vrea a fi doar un titlu, printre atâtea altele care au impresionat prin conținutul lor de ,,scandal" oferit cu atâta generozitate de-a lungul timpului petrecut de filosof în mansarda pariziană.
Dacă istoricul se rezumă la o analiză a faptelor permițându-şi cel mult câteva concluzii prin prisma observării unor fenomene constante la nivelul societății româneşti, filosoful trece la atac. Şi încă ce fel de atac!
Pentru Cioran nu mai e vorba de un deficit de modernitate din partea României, de o lipsă a bunei ancorări în  civilizație, de o întârziere în istorie. România lui Cioran nu a întârziat în istorie, țara pur şi simplu nici măcar nu a ajuns acolo. Trecutul României, spunea el, este timp fără istorie, este sub-istorie. O mie de ani românii n-au făcut absolut nimic. Împrejurările nefericite - năvălirea barbarilor, ocupația turcească, maghiară, dominația fanariotă, toate acestea nu ne disculpă cu nimic. Istoria este o explicație, nu o scuză. Un popor cu instinctul libertății (ceea ce s-ar părea ca românii nu au) trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. (A se vedea istoria Poloniei, țară care a renăscut mereu din cenuşa lagărelor pentru a ajunge astăzi să influențeze istoria Europei comunitare.)
    Românii au fost până acum întotdeauna prea călduți, urând extremele şi soluțiile tari, au dat ocol evenimentelor, încât toate s-au făcut peste ei.
Apoi mai este şi religiozitatea noastră, care nu are nimic dinamic şi care nu a făcut decât să ne închidă în noi înşine şi să ne vegheze trecerea sau jalea, pliindu-se astfel pe structura noastră sufletească. Creştinismul românilor nu are nimic gotic în el: predomină cenuşiul picturii bizantine, sufletul nostru religios îmbrăcându-se în culori afumate. Pe când goticul, prin catedrala sa este un răspuns dat lui Dumnezeu la toate întrebările pe care i le-a pus omului. Ea dovedeşte că distanța dintre creator şi creatură este departe de a fi infinită, şi că, la urma urmelor, ei s-ar putea întâlni vreodată în înălțimi. Goticul aşadar este o dovadă a măririi umane, nu divine.
    Făcut-am multe bisericuțe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizații de credință. Trebuia să fi construit ziduri în jurul nostru, să fi fost si noi o lume, să ne fi clădit destinul în piatra, spune Cioran, şi nu în şipci de lemn. În zadar cautăm după demnitatea ruinelor în trecutul nostru.
Cultura bizantină, continua ofensiva Cioran, n-a fost decât un văl negru, care ne-a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre naționale. Imperialismul otoman, spune filosoful, este o ruşine a istoriei...o țară (Turcia) care a cucerit atâta pentru a nu lăsa în urma ei decât pustiu şi întuneric. Există oare vreo țară în lume care să nu fie măndră de vestigiile romane?  O urmă de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee, un prilej de amărăciune.
    Românii nu au făcut istorie şi pentru că nu au purtat niciun război. Iar o națiune, o națiune mare, spune Cioran, se verifică prin război. Spre deosebire de popoarele mici, cele mari şi-au dorit şi şi-au voit războaiele. Devenirea unei națiuni nu poate exista în afara războaielor. Prin războaie se ajunge la conştiința forței şi a destinului universal. Franța a risipit în timpul Revoluției mai multă energie decât România într-o mie de ani. Iată diferența dintre istorie şi subistorie! Războiul de agresiune, instinctul imperialist de a impune o idee şi o anumită ordine în lume, dovedesc măreția unei națiuni. Aşa se face istoria!
Dar marea frână în istorie pentru români vine din ceea ce ei înşişi consideră, cu atâta mândrie, ca fiind ,,specificul național" : țăranul şi satul.  Dar cu aşa ceva nu poți intra în istorie. Este o mândrie complet ridicolă aceasta legată de țăranii noştrii şi trebuie lichidată cât mai repede. Nu cunosc în Europa un țăran mai amărât, mai pământiu, mai copleşit. El nu a avut pesemne o sete puternică de viață, de i s-au înscris pe față toate umilințele, toate înfrângerile. Existența lui a fost întotdeauna una subterană. Suntem un neam care a ieşit din văgăuni, din munți şi din văi. Când va ridica țăranul român capul sus?
Soluția: trebuie să apărăm România de țăranii ei. Ceea ce nu înseamnă decât salvarea țărănimii de la mizerie.

    Dar refacerea României, aşa cum o vede Cioran, nu se rezumă la o restaurare morală şi materială, la ordine, cinste şi moralitate (sigur că acestea lipsind, trebuie să fie) însă fiul preotului din Răşinari vrea ca țara sa se implice în a domina lumea, cel puțin în jurul ei, în Balcani! E timpul ca România să fie şi istorie, nu doar geografie, cum e acum. O țară are valoare când devine o problemă pentru alții, când numele ei înseamnă o atitudine. Iar în Balcani, România chiar are unde face istorie: aici românul e cel mai puțin țăran. Dacă n-am creat în cultură, spune Cioran, ea ne priveşte totuşi. Tot  restul Balcanilor pare a dovedi o neprielnicie în cultură, care îi justifică renumele periferic.
    Cioran vrea ca România să devină singura realitate politică si spirituală din întreg sud-est-ul Europei, căci regiunii îi lipseşte cu adevărat un astfel de focar. E nevoie, spune tot el, de un nou Constantinopol. Iar daca Bucureştiul nu va deveni asta, atunci mai bine l-am dărâma de acum!
Pentru filosoful român, istoria înseamnă: Egiptul, Grecia, Roma, Franța, Germania, Rusia şi Japonia. Acestea sunt in definitiv şi marile culturi ale lumii, iar a fi o mare cultură presupune a avea răspunsuri la toate întrebările care se pun omului, a impune propriile valori ca valori universale.
   Ce înseamnă în Univers: Suedia, Danemarca, Elveția, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia, etc? Culturile mici sunt sortite anonimatului. Însăşi conştiințele pe care acestea le trezesc în rândul îndivizilor lor stau sub semnul minoratului.
E nevoie de o spirală istorică , de un ,,salt istoric" pentru a depăşi condiția de cultură mică. Şi aceasta se pune în mişcare prin schimbarea atitudinii. Obsesia politică a românilor din fiecare zi trebuie să fie supremația noastră spirituală şi politică în sud-estul Europei. Apoi, fiecare român poate fi dumnezeul istoriei țării sale, căci linia şi destinul fiecăruia coincide astfel cu cel al țării. Viața fiecăruia este un element la temelia României.
   Istoria face salturi, trebuie să facă, credea Cioran. Altfel, dacă într-adevăr există o grație a pământului care, asemenea celei cereşti, atinge numai unele națiuni şi culturi, făcându-le mari, în timp ce pe celelalte (majoritare) le ține deoparte, în anonimatul istoriei, atunci mai bine ne-am sinucide cu toții.

Încheiere


  Dacă Lucian Boia deplânge complexul de inferioritate al românilor dovedit de-a lungul timpului şi până în prezent, Emil Cioran se situează tocmai la capătul opus, la cealaltă extremă am spune, propovăduind o Schimbare la față a României de pe înălțimile unui complex de superioritate! Chiar dacă va mărturisi în 1990 că a scris textul acesta ,,cu pasiune şi orgoliu", Cioran ştia, intuise prea bine cui i se adresa şi cărui tip de temperament îi trimitea critica aceasta înălțătoare şi apocaliptică în egală măsură. Cioran le cere românilor să-şi depăşească condiția, să se lepede de complexele istorice şi să îndrăznească a schimba sensul propriei lor existențe. Le cere românilor să fie cuceritori, atât personal (ca fiecare să se comporte responsabil în viața şi în mica sa societate) cât şi universal, prin crearea unui pol de putere politică şi culturală în sud-estul Europei. Îi simțise pe români că pot, că în potența lor spirituală există înclinația către universalitate. Românul, spune el, este mereu nemulțumit, întotdeauna îi lipseşte ceva pe care-l aşteaptă să se întâmple cu nerăbdare.
Vreau o Românie cu populația Chinei şi destinul Franței, declara cu pasiune filosoful la vârsta de 24 de ani. Altfel, dacă țara şi ai ei nu vor fi în stare să se afirme în rândul marilor națiuni şi culturi, dacă România nu va şti să facă acest salt istoric şi să devină o referință cel puțin în zonă, atunci acelaşi Cioran e dispus să-i dea foc. Cioran ar pune foc României văzându-o astăzi cum după 25 de ani de la ratarea celei de a doua şanse de a-şi câştiga demnitatea, de a se schimba la față (prima fiind sfârşitul celui de al doilea război mondial), continuă să agonizeze prin istorie, la marginea acesteia.
,,Am scris aceste divagații in 1935-1936, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce am publicat în româneşte şi franțuzeşte, acest text este poate cel mai pasionant şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin", declara în 1990 aşadar.
În ,,Schimbarea la față a României" Cioran are multe derapaje dar nu de aici provine această ,,înstrăinare" de cele propovăduite parcă atunci cu atâta înflăcărare; în zorii prăbuşirii comunismului în România Cioran priveşte la poporul îngenuchiat timp de aproape jumătate de secol sub acel regim şi e limpede că mult speratul ,,salt istoric" rămâne un ideal. România anului 1990 ieşea din comunism într-o stare mult mai proastă decât intrase, asemenea unui bolnav care trezindu-se dintr-o comă profundă işi vede amputate rădăcinile sufleteşti.
    Am alăturat cele două texte, al istoricului renegat şi pe cel al filosofului incendiar nu doar pentru că mi s-au părut complementare (în ciuda abordărilor total diferite paradigmatic) ci şi pentru că sunt cât se poate de actuale, de pertinente şi de aderente la ceea ce se întâmplă astăzi în țară şi cu țara. Boia ne ține o lectie de istorie vie in vreme ce Cioran ne cere să avem îndrăzneală şi tupeul de a păşi odată cu adevărat în istorie.

Lucian Boia, De ce este România altfel? ed. Humanitas, Bucureşti, 2012