Marea Despărţire, de C.S.Lewis

  

      Trăim cu impresia ca daca avem destula pricepere, iscusinta si rabdare, dar mai ales timp, in viata alegerile radicale, cele fundamentale (care stau sub semnul lui ,,sau-sau") pot fi evitate ori altfel spus, demontate. La un moment dat va aparea, credem, o modalitate de a adopta ambele variante, de a impaca contrariile, fara a fi nevoit sa renunti definitiv la ceva ce ai dori totusi sa pastrezi. Dar viata nu e asa; ti se solicita decizii radicale pentru a putea merge mai departe; pe orice drum te-ai afla acesta se va bifurca candva, iar si iar.
Si chiar daca ai apucat pe un drum gresit, te poti intoarce daca stii sa refaci parcursul pana in punctul acela unde s-a produs greseala, niciodata mergand insa pur si simplu inainte. ,,Răul poate fi desfacut, spune Lewis, dar nu poate fi ,,preschimbat" in bine. Trecerea timpului nu-l vindeca" (p.8)
Caci in esentă lucrurile asa stau: daca alegi Pamantul in locul Raiului, se va dovedi a fi fost, dintotdeauna, o parte din Iad; dar daca preferi Raiul, Pamantului, atunci acesta din urma se va arata ca fiind de la bun inceput o parte din Rai. Nu poti avea dubla cetatenie si sa stai cu un picior in Rai si cu celalalt in Iad. Poti cel mult sa traiesti ca un bun cetatean al Pamantului orientat insa intr-o directie SAU alta!

Povestea 

  Iadul - un imens oras intins pe mii si milioane de mile, situat in lumina slaba si cenusie a unui crepuscul despre care oamenii nu cred sa exista vreo dovada  cum ca s-ar transforma vreodata in noapte, noaptea aceea ingrozitoare despre care pomenesc numai supersitiile primitive.

   Orasul este populat (impropriu zis pentru ca in realitate e plin de strazi pustii si goale) de oameni certareti, prin natura lor. Caci certareti erau inca dinainte, din timpul vietii pamantesti. La fel sunt si acum, astfel incat nu pot trai impreuna, laolalta unii cu ceilalti. Ba mai mult, fiecare se cearta cu celalat imediat ce se intalnesc si petrec putin timp impreuna. De aceea au ajuns sa se izoleze unul de altul si sa traiasca in case aflate la distante mari intre ele.

  Pe langa firea certareata a lor, oamenii de aici traiesc in promiscuitate. Le lipsesc adevaratele Nevoi. Faptul ca pot avea tot ceea ce isi doresc, dar in mod superficial si de proasta calitate, ii face sa fie extrem de individualisti si de egoisti, o contributie importanta la izolarea si instrainarea lor sociala. Le este suficient sa se mute de pe o strada pe alta si sa aiba o casa sau alta; doar gandindu-se la un lucru este suficient pentru a-l avea, fara a face niciun efort, totul de-a gata. Dar toate cele pe care le detin se pierd, fiind lipsite de calitate, nemuncite si prost intocmite. De exemplu casele in care traiesc le ofera cel mult senzatia de protectie, caci in realitate nu sunt deloc la adapost, nici de ploaie, nici de ninsoare, si nici de primejdia viitoare pe care caderea noptii o va aduce, desi, cum spuneam, se indoiesc cu totii de o asemenea posibilitate. De aceea, unii dintre ei spera ca facand o calatorie in Cer, au sa poata veni de acolo cu lucruri autentice, cu ,,bunuri adevarate - orice lucru care se poate manca sau bea sau pe care te poti aseza". (p.24) Caci in Iad nimic nu iti poate hrani sau potoloi cu adevarat foamea sau setea, neexistand ceva strasnic, pe care sa te poti baza.
Si totusi locuitorilor le place felul acesta de viata, am spune, căldicel. Iadul in sine este un loc căldicel! Nimeni nu vrea sa-l paraseasca cu adevarat si pornesc catre Rai-ul (in care nu cred) mai mult din curiozitate decat din nevoie. Caci le este permis acest lucru: sa  viziteze Cerul, Raiul fara ,,a-i costa" absolut nimic, potrivit vointei lor. Se pot oricand intoarce sau pot ramane. Nimic nu-i conditioneaza sau constrange.
Calatoria are sa-i surprinda insa, de la un capat la altul. Mai intai, in drumul catre Rai, isi vor putea vedea cu adevarat unii altora chipurile, adevaratele chipuri: ,, fețe incremenite, pe care se citea nu putinta, ci neputinta, unele supte, altele umflate, unele uitandu-se urât, cu o ferocitate imbecila, altele cufundate intr-o nesfarsita visare, dar toate, intr-un fel sau altul, deformate si sterse." (p.27)

Fra Angelico, Judecata de Apoi (detaliu)

   Cand sosesc, in Rai e dimineata eterna. O dimineata de vara, din acelea cu doua-trei minute inainte de revarsatul zorilor. Lumină si racoare si cântul unei ciocarlii. Cerul era cu adevarat mai inalt si campia mult mai intinsa ,,decat cele de pe bulgarele nostru de Pamant"(p.29) si inaintea vastitatii acestui peisaj se trezesc amestecandu-se, sentimentul libertatii si cel al infiorarii: oamenii traiesc deopotriva fascinatia si groaza, o libertate amenintatoare. Mysterium tremendum. O experienta oricum, intraductibila.
Si numaidecat apare prima schimbare: chipurile si infatisarea lor sunt deja transfigurate, devin parca altele: ca  niste duhuri, erau stravezii in lumina aceea si deveneau cu totii perfect opaci daca se asezau in umbra vreunui copac. Pete in forma de oameni, abia sesizabili si sub pasii carora iarba nu se miscă si nici roua nu se sparge. Pasii peste pajistea aceea le erau de-a dreptul durerosi si miscarea nesigura. De fapt, aceasta le era adevarata natura, de fiinte fantomatice, fara consistenta si aderenta la realitate. In schimb, natura Raiului era cu totul alta: lumina, apa, iarba, copacii, toate erau alcatuite ,,dintr-o substanta mult mai solida" (p.30) in comparatie cu care oamenii pareau doar niste duhuri. Incercarea de a rupe din iarba aceea o floare se dovedeste a fi epuizanta: sub greutatea efortului, fruntea se umple de sudoare iar pielea de pe maini se zdreleste. Floarea aceea micuta avea o rezistenta si o tarie de diamant, mai tare inca decat lemnul sau fierul. Nici macar o frunza de fag nu poate fi ridicata din iarba!

,, - Nu trebuie sa va intoarceti niciodata daca nu vreti. Stati cat poftiţi! " le este transmis noilor sositi.
   Dupa o lunga perioada de asteptare, iata, se apropie ,,oamenii locului" : se vad de departe caci sunt stralucitori. Pamantul se cutremura sub venirea lor iar un pic de abur si un parfum dulce se ridica din locul in care pasesc. Nu par a avea vreo varsta, sunt puternici, vanjosi si hotarati. Seninatatea le este singura lor varsta.
Nu sunt deloc straini inaintea celor sositi din orasul luminii crepusculare iar Intalnirile lor nu sunt simple intalniri caci fiecare, de o parte si de cealalta, are o misiune, un rost pentru care se afla acolo. In timp ce pentru oamenii-stralucitori acest rost este bine cunoscut, fintelor stravezii venite din Iad li se dezvaluie treptat. Vorbim despre reevaluarea traiectoriei morale a fiecaruia in parte, totul in perspectiva dobandirii salvarii, a mantuirii. Au loc intalniri intre vinovatii si cei carora le-au gresit, intre rude si prieteni, intre cunoscuti. Dialogul se dovedeste a fi imbibat de uimire si de sinceritate; cu toate acestea, in majoritatea cazurilor Intalnirile sunt din pacate ratate. Caci exista mai intai o stare de spirit care separa: in vreme ce unii sunt bucurosi, veseli si increzatori, ceilalti se lasa in continuare dominati de teama, neincredere, incrancenare si alte resentimente. Apoi, s-ar parea ca ,,nou-venitii" nu au constiinta momentului, a Şansei oferite (se comporta ca si pe Pamant, desi nimeni nu stie daca vor mai putea reveni vreodata aici); tin cu dintii de argumentele lor bine intemeiate, de ratiunile necesare si suficiente pentru care au facut ce au facut si nici acum, aici, nu-si recunosc greselile, esecul.
Asistam asadar la cateva Intalniri reprezentative: cea intre omul datoriei si omul iubirii. Primul este iata, cetatean al Iadului, desi intreaga sa viata s-a straduit sa fie o persoana morala, sa faca numai ce trebuia facut, urmand cu scrupulozitate indatoririle, de orice fel, si actionand in directia imperativelor morale (sau cel putin asa a crezut, ca se afla in grafic din punct de vedere moral), oricum, un om al cuvantului si al datoriei. Dar lipsit de credinta, atat, minus credinta. Inaintea sa, omul Raiului, prietenul sau care pe Pamant nu fusese nici pe departe cum ar fi trebuit sa fie, ba chiar sfarsise prin a ajunge un criminal. Se naste un intreg scandal asadar. In ochii omului datoriei, cainta si indreptarea celuilalt sunt lipsite de sens. Se simte ofensat, jignit, nedreptatit, protesteaza scandalizat: ,, Nu-mi vreau decat drepturile. Nu cer nicio nenorocita de pomana de la nimeni (...) Eu nu ma vad in aceeasi luntre cu tine, intelegi? Si de ce as fi? Eu nu vreau pomana". Celalalt raspunde: ,, Atunci incepe acum. De indata. Cere o Nenorocita De Pomana. Totul se da aici la cerere si nimic nu poate fi cumparat." (p.37) Trufia este cea care impiedica intelegerea si orbeste inaintea adevarului. Nici nu mai conteaza daca am gresit si cat am gresit, sau daca meritam ori nu Rasplata: cert este ca tu nu ai fi avut ce cauta aici, niciodata. E o inselaciune si nu vreau sa am de-a face cu asa ceva, sa iau parte la asa ceva!
Asadar sansa salvarii din Iad este complet ratata: nu ca i-ar lipsi aceluia putinta de a deveni bun, dar in primul rand, nu vrea.
O alta Intalnire este intre un locuitor al Raiului si bunul sau prieten, intelectual erudit ale carui merite fusesera pretutindeni recunoscute pe Pamant. Acesta din urma soseste din Iad si la indemnul si buna vointa a prietenului sau este dispus sa asculte si sa-l urmeze pe acesta. Cere insa garantii. Cere ca libertatea de gandire sa-i fie asigurata. Pentru el ,,vantul gandirii libere" trebuie sa sufle mereu prin mintea omului, posibilitatea de a pune intrebari, de a pune totul sub semnul intrebarii fiind indispensabila. La aceast bun nu va putea renunta niciodata, libertatea gandirii definindu-l intrutotul.Cand bunul sau prieten ii va comunica ca acolo unde il va duce nu va mai fi nevoie de calitatile sale intelectuale, caci este un taram lipsit de intrebari si unde nu exista decat raspunsuri caci ,,vei vedea fața lui Dumnezeu"- va refuza propunerea ca ars, amintindu-si totodata ca ,,acasa", jos, il asteapta o mica Asociatie Teologica unde are de prezentat o lucrare importanta cu privire la ce ar fi putut fi crestinismul daca Hristos nu s-ar fi sacrificat atat de tanar si ar fi ales sa atinga varsta maturitatii. Perspectiva este iata, cum nu se poate mai trista.
   Priviti cu atentie, locuitorii Raiului par a avea nu unul, ci doua chipuri. Iata, unul dintre acestia, asezat pe o stanca si avand statura unui urias, cu barba lunga, parea a fi un ,,zeu stralucitor pe tronul sau" si in acelasi timp un batran păstor sau cum spun altii, un intelept. Un nou-venit i se alatura pe stanca acceptand invitatia la dialog. Vorbesc despre lumea dinaintea ochilor lor, despre Muntii Tainici din departare spre care toti sunt chemati sa se indrepte, dar si despre intelesurile cuvintelor. Astfel se dezvaluie faptul ca orasul acela cenusiu caruia ei ii spun Iad, nu e tocmai Iad-ul, pentru ca altfel nu l-ar fi putut parasi nicicand. Si nici taramul acesta minunat unde se gasesc acum nu este Rai-ul, Rai-ul profund. Mai curand se cuvine a vorbi despre Valea Umbrei Vietii si Valea Umbrei Mortii, cu deosebirea majora ca ,,pentru cei ce raman acolo (in Valea Umbrei Mortii), va fi fost Iad din prima clipa." (p.70)
   Cu alte cuvinte, poate fi Rai sau poate fi Iad inca de pe Pamant, iar cand toate isi vor afla sfarsitul, cand soarele va rasari aici si crepusculul se va preface in noapte acolo, Binecuvantatul va spune ,,N-am trait niciodata in alt loc decat in Rai", iar Pacatosul:,,Am trait tot timpul in Iad" Si ambii vor spune adevarul. Rai-ul sau Iad-ul sunt aici, acum. Cu o singura diferenta, esentiala, ca Iad-ul din vietile noastre nu este nimic mai mult decat ,,o stare de spirit" in vreme ce Raiu-ul poate fi realitatea in sine. Orice tip de inchidere, ca atunci cand iti inchizi fiinta in temnita propriei gandiri, este Iad-ul. Mare atentie cum fiecare isi asterne viata pe care o are, cum se situeaza in cotidianul cel firesc, comun, banal, neinteresant, mereu acelasi.

 

   Pare lipsit de logica,  dar toti cei care au sosit in ceea ce numesc Rai, nu au venit ca sa ramana, ci cel mult ca sa arunce un ochi, doar ca sa vada cu ochii lor despre ce este vorba. Ce ii face sa se intoarca, cum e cu putinta asta? Raspunsul e dat de intelept: pentru acestia e mai important sa fie ,,Domni in Iad decat robi in Cer". Precum copilul care prefera sa nu mai fie lasat la joaca sau la masă decat sa ceara iertare si sa fie prietenos. Mandria, orgoliul, vanitatea, pofta neînfrânată, falsul respect de sine, acestea inchid omul in temnita Iadului si-l fac sa piarda perspectiva deschiderii catre Rai. La acestea nu va fi el in stare sa renunte nici murind. Prin ele isi va pierde sufletul. Iar un suflet nu se pierde numai in pofte senzoriale, trupesti, materiale. Sa nu credem ca numai avarii, nebunii dupa avere si petrecaretii sunt victime ale acestei inchideri. La fel de bine artistul, carturarul, teologul, piosul habotnic, si altii asemenea lor, sfarsesc prin a aseza concepte, carti, obiecte si opere intregi, pe ei insisi pana la urma, mai presus de Hristos. Sa nu mai vorbim ca e plina lumea de ,,lepre intelectuale'', de indivizi bine situati intelectual, adevarati profesionisti ai stiintei lor, dar care in plan moral se comporta mizerabil.

,,Toti cei care sunt in Iad aleg sa fie acolo. Fara alegere personala, n-ar putea sa existe Iad. Niciun suflet care cauta neîncetat bucuria, fara sa sovaie, nu va fi lipsit de ea. Cei ce cauta o vor gasi. Celor care bat li se va deschide"(p.75)

   Conform celor revelate de catre oamenii Raiului, posibilitatea iesirii din intunericul ultim, a salvarii din Iad (din Iad-ul cotidian) se pastreaza chiar si in lipsa oricarei perspective. Totul e cu putinta atunci cand nimic nu mai pare cu putinta. O singura scanteie e nevoie sa palpaie in fiinta omului ca intreaga cenusa sub care el s-a ingropat sa poata fi spulberata si carbunii reîncinsi ai sufletului sau sa răspandească din nou caldura si lumina.

Iar  conditia de posibilitate a  acestei scantei tine de renuntarea la sine, de lepadarea zgurei mandriei. De pilda, pentru a putea intra in Rai, artistul trebuie sa uite de sine, sa-si uite sinele glorios. Sa uite ca a fost Cineva! Caci in Rai nu va mai fi nevoie sa picteze: aici lumina si frumosul sunt Lumină si Frumos, si se gasesc peste tot, si toata lumea le poate vedea. Chiar si faima posteritatii va trebui uitata caci orice glorie pamanteasca e sortita pieirii, risipirii in anonimat.
Nu poti iubi cu adevarat pe nimeni si nimic fara a avea deschiderea spre transcendent, fara iubirea de Dumnezeu adica. Numai aceasta din urma poate asigura trainicia si durarea oricarei constructii, sufletesti sau materiale. Fara ea toate se vor surpa si se vor narui. In felul acesta functioneaza legea iubirii crestine. Este scanteia care incendiaza sufletul, fericindu-l. 

   Pentru Lewis problema Rai-ului si a Iad-ului se pune inca de pe acum, aici. E insasi problema vietii si a mortii, a vietuirii in cotidian, cu implicatii sociale cat se poate de tangibile. Libertatea de a-ti putea asterne viata, zi cu zi, orientandu-te dupa propriile-ti repere e o calitate vitala dar solicita atentie si responsabilitate. Avem, cum s-ar spune, responsabilitatea de a fi fericiti, de a trai in Rai, inca de pe acum. Sau daca nu in Rai-ul etern si profund, cel putin in umbra Acestuia, la receptia Sa.

Iad-ul pe Pământ

(a)  perspectiva lingvistica

Uneori e bine sa ascultam si limba fiindca nu doar noi vorbim, mai vorbeste si limba si spune lucruri interesante. Iata, cu aceasta ocazie, numai cateva exemple legate de, am spune, locuirea lingvistica a Iadului :
,,a avea sufletul in Iad" sau ,,a-ti băga sufletul in Iad", cu sensul de a te tulbura in mod profund, a savârsi un pacat cu gandul, cu vorba, prin cuvinte grele, de rusine. Se foloseste expresia aceasta mai cu seama intr-un context activ, efervescent si fertil al vietii spirituale (spre exemplu atunci cand credinciosul tocmai ce a luat parte la un ritual religios, ori urmeaza un post sau vine de la o apropiata mărturisire, spovedanie). Te simti restabilit spiritual, curatit sufleteste si trupeste si iata, abia ce ai ,,cazut" din nou, tocmai ce ,,ai nimerit" in anti-camera diavolului.
,,a te face frate cu dracul pana treci puntea", adica a savarsi un compromis (de regula moral) contrar valorilor si obisnuintelor tale, in atingerea unui scop mult râvnit. O în-frățire voalata cu Răul, un parteneriat.
,,a fi dat dracului ''(de bun, de rău, de destept ori de prost), cu alte cuvinte a excela prin anumite calitati sau defecte; a avea un comportament care starneste aprecieri sau critici aprinse, incandescente; a fi cu totul iesit din comun.
,,du-te dracului" sau cea mai populara injurie, cel putin in limba română de astazi, reprezinta o repudiere violenta, radicala a celuilalt, avand greutatea si semnificatia unei sentinte care odata rostita vine sa puna capat si sa anuleze orice dialog sau comunicare. Iarasi o expulzare!

,,a cauta pe dracu' '' si ,,a da de dracu' '' a intra singur intr-o incurcatura, a te plasa mai mult sau mai putin constient intr-o situatie fara iesire, dramatica.

,,a se duce dracului'' adica a se indrepta catre o directie (gresita) fara posibilitate de intoarcere

,,a face pe dracu-n patru'' sau ,,a face si pe dracu'', a merge pana-n panzele albe pentru a obtine ceva, chair a te substitui dracului in scopul acesta, ca si cum respectivele rezultate (bune, dezirabile) ar fi cu putinta numai prin mijlocirea celui rău.
    Exemplele pot continua in directia aceasta, a prezentei Iadului (iata, prin reprezentantul sau de marcă) in lumea omului, o ,,locuire" cel putin lingvistica. E drept, limbajul a exercitat tot timpul si functia de exorcizare a demonicului, dracul fiind diavolul umanizat, antropomorfizat, demonul langa care se poate ,,trai";  dar in vreme ce dracul este partenerul cotidian demn de ,,infratire", diavolul este tinut departe, evitat si pus sub interdictie: intalnirea cu acesta din urma se incheie intotdeauna prost pentru om.

O intrebare legitima aici ar fi si urmatoarea: de ce ingerii nu locuiesc si ei in limba? De ce aproape ca lipsesc expresiile lingvistice care sa faca apel la prezenta sau actiunea ingerului (cunoastem una singura ,,a fi slab de inger'') in vreme ce dracul pare suveran? Raspunsul poate veni tot din directia raportului dintre Rai si Iad, mai exact daca ne gandim cine anume este cu adevarat stapanul acestei lumi!

(b) perspectiva etică 

 Fiinta libera, omul se gaseste totusi  in ,,conditia intervalului" (A. Plesu), in permanenta miscare intre Bine si Rau, virtute si viciu, inaltimi si prabusiri, intre Rai si Iad. Ceea ce ghideaza si face posibila o oarecare orientare (buna orientare, salvatoare) este morala, continutul moral al vietii, miezul etic al culturii apartinatoare.
In crestinism, caci sub aceasta cupola ne invita de fiecare data C.S. Lewis, omul urmeaza traiectoria fiului risipitor plecat de acasa, aflat mai tot timpul pe drumuri ale cautarii de sine, oricum, cu posibilitatea intoarcerii in orice clipa. Sigur, revenirea acasa, in patria Raiului este conditionata de o chemare interioara, de smerenie; e nevoie de dorinta arzatoare a redobandirii binelui pierdut.
Pe firul parabolei biblice, viata fiului risipitor devenise de nerecunoscut: dormea si se hranea laolalta cu porcii(!) prin urmare traia intr-un adevarat Iad. Ca prin minune, toate acestea dispar si sunt date uitarii atunci cand are loc intoarcerea: suferinta, mizeria si esecul sunt acum inlocuite de bucurie si de implinire. Ca si cum Iad-ul si caznele sale nici n-ar fi existat, nemaiavand nicio greutate ori consistenta (sufleteasca) inaintea Raiului.
Aceasta stranie deosebire o indica si Lewis: anume ca in comparatie cu Raiul, Iadul nici nu exista, e lipsit de orice consistenta, o inselatorie: ,,mai mic decat o pietricica (...) decat un atom al Lumii Adevarate"(p.124)
Daca intregul Iad ar fi inghitit de un fluture, n-ar fi indeajuns de mare ca sa-i faca rau sau sa aiba vreun gust. Caci ,,răul nu are puterea de a fi rău la fel cum are binele puterea de a fi bine" (idem)
Iadul pare asadar a fi doar o lipsa a Raiului sau a prezentei Raiului. Starea aceea de spirit pe care o intretinem prin singuratate, invidie, ură, furie, deznadejde si alte ,, unelte" asemanatoare prezente in cotidianul nostru, aici si acum.

(c) perspectiva filosofică 

 Ei bine, atata vreme cat viata este absurda, adica lipsita de Sens, iar existenta un neajuns, sau, pentru om, cel mai mare rău care i se putea intampla (Cioran), asadar atata timp cat nu exista justificare pentru ceea ce traim si suntem, oare a ce seamana acest peisaj daca nu a Iad universal? Perspectiva aceasta apartine existentialismului in forma sa atee: o lume lipsita de Transcendent si aflata in permanenta agonie, o lume a carei singura devenire este intru moarte. Co-substantiala vietii, moartea este unica traiectorie posibila si singurul fapt indubitabil: daca exista ceva de care nu ne putem indoi, atunci moartea este acesta.
   Reunind toate cele consemnate pana acum am spune ca Iadul se naste (mai devreme sau mai tarziu) acolo unde omul se indeparteaza de Transcendent, atunci cand pierde verticala si se dedica cu perseverenta orizontalei cautand sa instaureze tocmai Raiul pe Pamant. Pamantul nu poate fi un Rai, doar cel mult perspectiva Acestuia, o suflare a Sa. Imparatia Mea nu este din lumea aceasta - spune Hristos, si tot El continua: omul e facut sa traiasca nu doar cu paine, ci si cu duh.
Marea Despartire scrisa de Lewis este o poveste despre Judecata de Apoi tradusa si transpusa in limbajul nostru cotidian, aici unde libertatea face posibila si obliga in egala masura asumarea clipa de clipa a responsabilitatii, a responsabilitatii Raiului. Altfel, Iadul, căldicel si comod cum bine il stim (si cum dovedim cu perseverenta a avea nevoie de el) devine painea noastra cea de toate zilele.

 

C.S.Lewis, Marea Despărţire, ed. Humanitas, Bucuresti, 2013