Strania poveste a lui Benjamin Button, de F. Scott Fitzgerald 

          & 

N-am mai visat de mult ca zbor, de Taichi Yamada

   
    Intr-o dimineata de vara, anul 1860, in orasul sudist Baltimore, se nastea intaiul copil al sotilor Button, in Spitalul Particular Maryland pentru Doamne si Domni. Familia Button era una dintre familiile respectabile si bine situate social din comunitatea aceea, domnul Button fiind un afacerist de succes in domeniul feroneriei. Dar venirea pe lume a fiului sau, Benjamin, l-a adus pe domnul Button in pragul nebuniei.
In dimineata aceea, indreptandu-se cu nerabdare catre spital spre a-si cunoaste fiul, domnul Button este total debusolat urmarind reactia furibunda, ingrozita si aproape jignitoare a medicului lor de familie care asistase nasterea iar mai apoi, incremenirea in care cazusera dintr-o data cele doua asistente atunci cand el, patrunzand mai degraba speriat decat nerabdator in spital, se prezentă si ceru sa isi vadă copilul.

   Intai a crezut ca cineva isi bate joc de el la propriu, ca nu e posibil sub nicio forma sa se intample una ca asta, ca e o minciuna grosolana, un comar. Apoi tot ce a mai putut face a fost sa-si inchida pentru o clipa ochii sperand ca deschizandu-i normalitatea sa-si reintre in drepturi. Nimic insa. Era real, punct cu punct si centrimetru cu centrimetru.
Dinaintea sa, intr-un patut alb si invelit intr-o patura voluminoasa se afla...un bebelus de 70 de ani. Imaginati-va un bebelus de 70 de ani, nascut cu doar trei ore mai devreme! Avea parul alb si foarte rar iar din barbie ii picura o barba lunga si fumurie, ochii ii erau aposi, incetosati si stinsi, dintii erau decrepiti, carnea flasca si patata, desirat si cocosat. Asa a venit pe lume Benjamin Button!
    Domnul Button n-a avut incotro: a tebuit sa isi ia fiul acasa, sa ii gaseasca un loc in familie si sa se comporte ca atare, ca un tata responsabil. Doar obisnuinta cu absurdul acela l-a facut sa continue. Bebelusul batran vorbea ca un adult aflat la capatul vietii si preocuparile ii erau pe masura: citea Encyclopedia Britannica, fuma havane negre si isi petrece ore in sir cu bunicul sau, de aceeasi varsta, discutand despre evenimentele din cotidian.
Umbla in baston, isi tunsese fireste barba iar parul si-l tinea vopsit. La 12 ani a descoperit, sau mai bine zis, s-a convins de ceva ce banuia din ce in ce mai tare: ca prindea forta si o vivacitate crescanda. Aflat intr-o dimineata inaintea oglinzii a vazut ca parul, acolo unde negrul culorii se indepartase, nu mai era alb, ci gri, spre cenusiu. Peste alti cativa ani umbla alaturi de tatal sau in societate si lumea credea ca sunt frati, nu tata si fiu. 

La un bal si-a intalnit viitoarea sotie, mai tanara cu cel putin 20 de ani si care, in ciuda presiunii si amenintarilor sociale (date fiind originile nu tocmai sanatoase ale viitorului mire) il iubea si ii purta o mare admiratie. S-au indragostit si viata in anii aceia le-a fost minunata. Afacerile mergeau din plin si li s-a nascut si un fiu. Apoi Benjamin s-a inrolat in razboiul hispano-american care izbucnise si intors plin de glorie de pe front nu s-a mai simtit in largul sau vazandu-si sotia cu parul alb. In vreme ce el intinerea ea inainta in varsta. Devenise sufletul petrecerilor, cel mai bun dansator si jucator de golf, debordand de energie si de buna dispozitie. A urmat o cariera universitara de exceptie dar atunci cand a terminat studiile universitare arata ca un pusti iar fiul sau se simtea din ce in ce mai incurcat de el prin casa. Ba mai mult, ii ceruse de acum sa nu i se mai adreseze, nici in public si nici in particular cu apelativul fiule! ci sa-i spuna unchiule! In scurta vreme singura companie a lui Button mai ramasese cativa adolescenti din cartier. Lumea din jur mergea inainte, crescand si urmandu-si istoria, in timp ce el cobora practic, inapoi, spre inceputuri, catre copilarie. 
De data aceasta nu a mai fugit de la gradinita unde cu ani in urma, atunci cand era baietel batran, tatal sau incercase sa il aduca, spre groaza educatoarei si a celorlalti copii. Acum jocurile si coloratul ii placeau de minune iar bona era singura fiinta care-i umplea cu adevarat ziua si viata. Se juca tot timpul si atunci cand ii era foame nu trebuia decat sa atraga putin atentia. Totul in jur devenise o lume de senzatii si de figuri indescifrabile, apoi de umbre si glasuri. Si dintr-o data...s-a stins.

   Nu doar continutul este straniu in povestea noastra, ci si forma, invelisul pe care Fitzgerald a gasit de cuviinta sa i-l intocmeasca. Totul se petrece in asa fel incat am privi evenimentele prin gaura cheii sau dinaintea unei vitrine, oricum, cumva ,,din afara" acestora, ca simplii observatori, neutri. Fitzgerald nu iti da ragazul empatiei cu personajele. Ele toate, Button, impreuna cu bunicul, tatal, sotia, fiul si nepotul sau, par a evolua practic pe o scena, deplasandu-se cu o viteza accelerata, ametitoare catre final.
Fitzgeral prefera asadar stilul minimalist, restrans, de a infatisa povestea lui Benjamin Button (o foarte scurta povestire si nu un roman monumental) astfel incat gandurile, sentimentele, felul de a simti si de a fi al lui B. Button, laolalta cu evenimentele si anii vietii sale, in continutul lor firesc, toate acestea ne raman necunoscute. Totul se petrece in graba, fara a putea sa ne asezam in preajma eroului, sa privim prin ochii acestuia si sa intelegem prin prisma sa. Button si existenta sa stranie se pastreaza ca sub un glob de sticla. Lipseste deci relatia intima cu oamenii dinauntru, lipseste tocmai intimitatea personajului.
De ce sa fi ales Fitzgeral ţinerea la distanta a cititorului? De ce nu a coborat in mintea si in carnea lui Button? De ce nu si-a urmarit personajul pretutindenea si in profunzime? De ce este povestea aceasta atat de scurta si de grabita?
Unii au cautat sa o rescrie, cu mare generozitate; asa s-a nascut scenariul filmului care a uimit o planeta intreaga,  Button-ul lui Fitzgerald cucerind inimile tuturor si uimind prin destinul sau unic, socant, de neimaginat.
Dar, cu multi ani inainte ca Benjamin Button sa iasa din globul de sticla al parintelui Marelui Gatsby, si sa castige Oscarul, cineva, la celalalt capat al Pacificului a reinventat povestea. Sau mai bine spus, a rescris-o, in acord cu un alt spatiu si un alt timp.
    In Japonia anului 1985, Taichi Yamada publica povestea cu titlul ,,N-am mai visat de mult ca zbor". Asistam la un Benjamin Button in varianta moderna a zilelor noastre asadar, e drept, diferenta majora provenind din faptul ca eroul este acum feminin. Aceeasi natura, acelasi destin, dar totul imbibat de emotie si senzualitate. Un Benjamin Button coborat de pe scena, imbibat de umanitate cum spuneam, de simtul ridicolului chiar.
Iata cum s-au desfasurat acum evenimentele: intr-un pat de spital de provincie, un barbat trecut de 40 de ani sta internat din cauza unei rupturi de femur. Dintr-o data se trezeste din somn tremurand si ingrozit sub apasarea unei premonitii stranii: stie, vede cum in foarte scurt timp are sa se produca un accident feroviar chiar in apropiere de spital, paralel situandu-se calea ferata. Expresul de Tokyo deraiaza chiar in acele clipe si spitalul ajunge neincapator. Cazurile usoare, cum este si al sau, sunt mutate in paturi comune, cei doi pacienti fiind despartiti doar de un paravan din panza albastra. In restul timpului, isi vorbesc, isi povestesc vietile, pasiunile, planurile, se imprietenesc. El imparte patul din rezerva aceea cu o femeie al carei chip nu il poate vedea dar a carei voce si textura a pielii ii confera nu mai mult de  25-30 de ani. Isi spun poezii (uluitor, el isi aminteste versuri citite tocmai in urma cu 27-28 de ani), impart intimitati, ba chiar se mangaie intr-un mod nefiresc.

Cand asistenta venita sa-i desparta in rezerve diferite, da la o parte paravanul, fara nicio avertizare, el zareste chipul ascuns in profil al unei batrane, carunte, foarte batrane. Nici vorba de tanara fata cu care vorbise atata! Este socat si din dorinta de a nu o stingheri si mai tare pe batrana aceea, renunta sa o viziteze sau sa se intereseze in continuare de ea, asteptand externarea. Peste numai cateva luni are sa-l caute la telefon aceeasi voce, aparuta de nicaieri. Se va intalni acum cu o femeie in varsta, dar in varsta de 42 de ani (!), sclipitoare, aceeasi care pe patul de spital avusese, spunea ea insasi, 67 de ani. De fapt, chiar avea 67 de ani, divortase in lunile acelea si mutandu-se singura intr-un mic apartament, sub greutatile batranetii, se prabusi intr-o dupa-amiaza pe podea de unde se trezise intepenita si plina de durere. Avusese senzatia ca zacuse acolo o jumatate de zi; trecuse insa o jumatare de luna! Si cand si-a atins si privit trupul, acesta era de nerecunoscut: maini fara pete, sani albi si fermi, parul consistent si nu alb, ci negru! Dintr-o data intinerise! Era clar si limpede ca se trezise mai tanara. Avea 67 de ani, o fiica de 45 si un fiu de 43. Copiii si nepotiii au recunoscut-o, stiau ca ea este, dar sperati au rugat-o sa plece. Asa l-a cautat pe el, la 42 de ani, apoi, dupa alte cateva luni, la 30 de ani, la 22, 12/13....iar ultima intalnire a fost intre acelasi  barbat si aceeasi femeie, de 67 de ani, dar avand infatisarea unei copile de 5-6 ani! Toate intalnirile lor din acel teribil an au fost scurte, de cateva zile si nopti doar si pline de pasiune si erotism. Langa ea, in preajma ei, el avusese acea premonitie, apoi isi amintea versuri si citate intregi pe care nu le mai citise decat in urma cu zeci de ani, vorbea limba franceza cu naturaletea unui nativ, desi nu stiuse niciodata limba asta studiata doar ca a doua limba in facultate, si peste toate aceste ,,fapte inexplicabile" el isi simtea fiinta revigorata, invadata de viata. Iar ea intinerea cu o viteza uimitoare: 3 zile treceau ca si cum ar fi fost 3 ani.

Varianta japoneza a lui Benjamin Button este cu mult mai dramatica, mai generoasa in emotii, zbateri, caderi si impliniri: intr-un cuvant, mai umana. Povestea este ancorata in zilele noastre, peisajul fiind unul modern, urban, de societate capitalista, insa plusul acesta de viu, de crud si autentic este dat tocmai de miscarea, dialogul si sunetul permanet al personajelor, de strigatele, plansul, bucuria, placerea, fuga si alte experiente asemanatoare.
O lectura comparativa va fi deci binevenita.

   Ideea universala a tineretii fara de batranete si a vietii fara de moarte, ideea nemuririi asadar, pare a-si fi aflat locul si in fenomenul Benjamin Button. Sigur, eroul nu este nemuritor, dar intampina si isi asuma cu stoicism supliciul provocat de sfidarea legilor naturii. Pe Button de pilda, cei apropiati, sotia si fiul mai apoi, il vor acuza cu vehementa de faptul ca se impotriveste voit cursului firesc si natural al vietii, ca si cum aceasta intinerire atat de stranie si de socanta ar fi apanajul propriei sale vointe.
Asistam practic la inversarea cursului vietii: nu este o ramanere pe loc (ca tineretea vesnica a elfilor) ci pur si simplu o curgere in sens invers a acesteia. Viata se naste intr-o fiinta batrana pentru a se stinge intr-o alta, tanara, frageda, cruda. Anii sunt aceeasi, doar coordonatele sunt acum inversate. Dar si la un capat si la celalalt se situeaza moartea, ne-fiinta. Devenirea, schimbarea, transformarea, nu sunt scoase din joc, ele isi urmeaza mecanismul propriu  cu singura deosebire ca in loc sa actioneze in directia cresterii gradului de dezorganizare, de disipare a partilor intregului, asistam la o sporire a ordonarii si unificarii  acestora: fiintele mor nu de batranete, ci de tinerete, pastrandu-si sau nu constiinta de sine.
   Spunem despre unii oameni ca ,,s-au nascut batrani'', ca in ciuda tineretii lor par tot timpul ,,obositi de viata'', sfarsiti. Benjamin Button ar putea fi, iata, argumentul lor inaintea celorlalti, si de ce nu, un raspuns pentru ei insisi.
Este stranie povestea lui Button pentru ca viata se desfasoara aici in sens invers, sfarsindu-se tocmai acolo unde ar trebui sa inceapa.

F.Scott Fitzgerald, Strania poveste a lui Benjamin Button si alte intamplari din epoca jazzului, ed. Polirom, Iasi, 2014