Copila de zăpadă, de Eowyn Ivey

Copila de zapada este, cred, in primul rand o poveste despre salbaticie: salbaticia locului si cea a omului. Exista o salbaticie in fiecare colt al existentei. Apoi, sunt si raman intotdeauna locuri de imblanzit in noi insine si atunci retragerea (oriunde ar fi aceasta cu putinta) devine calea necesara. Ca te retragi intr-o manastire (crestina sau budista) sau, iata, in tinuturile aspre ale Alaskai - e in definitiv egal: it's a very hard work, cum spune un intelept. O munca grea, istovitoare, menita sa te aduca in preajma propriilor tale limite. Numai asa te poti imblanzi, scotand salbaticul din tine, cernandu-l prin efort, prin munca grea, arucand restul fara ezitare, eliberandu-te.

 Desi ar trebui sa fie o poveste de iarna, cu ninsoare vesnica, oameni de zapada, mere coapte si copii fericiti, cu vulpi roscate, argintii, cu iepuri salbatici si reni fantastici - ceea ce pana la un punct Copila de zapada chiar este, exista totusi aici ceva care te zguduie si care te darama din interior. Este suferinta omului, impinsa pana dincolo de pragul dezastrului, dar si nobletea acestuia transpusa in puterea miraculoasa a binelui, a binelui facut.
    Cand Jack isi rupe spatele (tarat pe jos peste campul salbatic plin de cioturi si hartoape, de catre calul sau speriat) el urla de durere. Urletul sau: Doamne…Doamne! nu-i un repros, ci o chemare, o invocare disperata a milei ceresti. Insa pana la raspuns urmeaza calvarul: durerea care prabuseste, sfasie, distruge si nenoroceste: Uita-te la mine, sunt un dezastru, va spune el deznadajduit.
Oricat de mult ar ajunge sa fie ingenunchiat un om (si viata dovedeste ca foarte mult), oricat de iminenta ar fi distrugerea sa, salvarea, limanul, tarmul, scaparea pana la urma, toate acestea isi fac aparitia spontan, indubitabil. Povestea noastra arata ca ele stau adesea tot in puterea omului, a celui de aproape, din preajma. El poate alunga intunericul, mizeria si groaza; prin putere faptelor sale, a binelui facut cu generozitate, fara ezitare, a binelui ca daruire totala - nenorocirea piere, se topeste asemenea limbii de zapada inghetata sub razele soarelui.
    Este aici un spectacol uman, o minune ce sta in puterea omului, aceea de a-ti ridica aproapele din noroiul suferintei, din mocirla inghetata a nenorocirii, de a-i curata ranile si a ingriji de ele, de a-l face sa stea in picioare, sa umble din nou. Caci exista intotdeauna o durere mult mai mare decat orice alta durere trupeasca, este durerea prabusirii in tine, a distrugerii interioare de unde singuratatea nu te poate ridica.

   Sunt pagini in aceasta carte peste care nu poti trece; si nu fiindca nu le-ai intelege, din contra, continutul lor este atat de personal, de incarcat de dramatism incat esti pe punctual de a ceda, de a cadea interior sub amarul unei lecturi care se anunta de la inceput teribila. Este o poveste ciudata, infioratoare pe alocuri, o poveste despre oameni buni dusi pe marginea prapastiei, in care sangele cald stropind zapada unei ierni nesfarsite te insoteste in permanenta. In definitiv la acest tablou s-ar putea rezuma cartea: cel al sangelui in zapada. Privind coperta (una dintre cele mai frumoase cu putinta) te-ai astepta sa intalnesti, cum spuneam, o poveste pentru copii, din acelea de istorisit la gura sobei, iarna, in zilele cu crivat. In scurt timp realizezi ca n-are sa fie deloc vorba despre asa ceva. Cand cauti linistea in exterior fara a o avea pe cea din tine, zgomotul, oricat de mic ar fi acesta, devine asurzitor. 
Povestea aceasta incepe cu o sinucidere, cu o sinucidere esuata, asemenea unei vizite facute mortii, la ea acasa, batandu-i la usa dar fara a-i trece pragul; pentru ca nimeni nu ti-a raspuns dinauntru, dar ar putea-o face, in orice clipa, perspectiva te infioara dintr-o data si ai vrea sa te intorci, si sa fugi. Picioarele iti tremura insa iar inima iti zvacneste in gat. In cele din urma te indepartezi sustragandu-te locului, groazei. 

Povestea

  
   Alaska, 1920. Guvernul federal acorda subventii importante incurajand fermierii sa-si intemeieze asezari de-a lungul caii ferate nou construite.
Pentru Jack si sotia sa, Mabel, originari din Pennsylvania, aceasta este ocazia perfecta de a o incheia cu trecutul, de a-l inchide, acolo, in timpul sau, trecut, si de a nu-i mai permite sa invadeze sugrumand  prezentul. Mai mult, perspectiva unei vieti luate de la capat, o viata noua intr-un tinut salbatic, neumblat, departe de toti si de toate, doar ei doi, fara urma de civilizatie, perspectiva aceasta a unei vieti grele dar numai a lor, era incantatoare! Era sansa de a fi fericiti sau cel putin de a mai incerca, inca o data.

In urma cu 10 ani copilul lor se nascuse mort si nici pana acum Mabel nu stiuse daca fusese baietel sau fetita. Nici pana acum nu reusisera, niciunul dintre ei, sa darame zidul tacerii ridicat de atunci, un zid la a carui umbra rece si inalta, tot mai inalta, plangeau fiecare, in taina, pe ascuns. Jack nu stiuse cum sa se apropie de ea, ce sa-i spuna spre a-i alunga durerea, si nici acum in viata cea noua nu izbutea. Ea isi izolase acea durere fara insa a o alunga. Ca si cum era singura dovada a unui copil pe care-l avusese candva.
Alaska devenise astfel un vis pe care stiau ca il puteau trai impreuna, chiar si acum, cand amandoi se apropiau de 50 de ani. Spre uimirea tuturor celor de acasa, iata ca plecara; venira aici, se instalasera in cele din urma, aveau o casa din lemn si mult pamant, salbatic. Dar Alaska, departe de visul lor, era un tinut aspru si auster care in loc sa ii apropie, parea ca-i indeparteaza si mai mult: el nu o lua niciodata sa lucreze impreuna pe camp, iar de vorbit vorbeau din ce in ce mai putin.
   Exista un contrast major intre primele pagini ale cartii si titlul ei. Ba mai mult, in ciuda unei coperti incantatoare, cartea debuteaza, nici mai mult nici mai putin, asa cum aminteam, cu o tentativa de sinucidere, esuata ce-i drept.
   Linistea asurzitoare, singuratatea de peste zi, sentimentul instrainarii si perspectiva infricosatoare a inca unei ierni in salbaticie, toate acestea i-au condus pasii lui Mabel deasupra raului inghetat pana intr-acolo unde gheata era mai subtire si mai ademenitoare.
Cand a vazut haul de dedesubtul picioarelor ei, haul acela intunecat si rece, apa neagra, amenintatoare si a auzit trosnetul adanc si repetat al ghetii, atunci abia, desupra acelui ,,intuneric fara fund (...) de parca cerul noptii s-ar fi aflat sub ghetele ei" (p.13) a inteles ca totul era o nebunie. Ajunsa din nou la loc sigur, picioarele i s-au oprit din tremurat iar inima i-a coborat in piept: privind apusul soarelui in nuante roz-albastre, peste rau si munti, salbaticia aceea i s-a parut frumoasa! Vedea frumosul. ,,...stia, dar era o frumusete care te sfasia de viu si te seca, lasandu-te neajutorat si descoperit, daca mai apucai sa-i supravietuiesti." (p.14) 
   Sosea cat de curand iarna: cu frigul acela care ,,cobora in vale ca o moarte", cu vantul inghetat ce avea sa-si faca loc printre crapaturile colibei din busteni si cu un intuneric deplin ce inghitea si cele cateva ore de lumina palida.
   In ceea ce-l priveste pe Jack, viata, cotidianul lui nu era unul mai bun decat al sotiei sale. Se trezea intotdeauna dimineata cu spatele si umerii intepeniti, pe jumatate anchilozat, injurand in gand iarna cumplita ce-si trimetea gheata in cristale franjurate printre bustenii colibei, nu departede perna pe care dormea Mabel; apoi, invelindu-si mai bine sotia, se ridica pana la soba intetind focul sau iesea afara unde se apuca de spart lemne pentru a se incalzi si a incepe ziua aceea. Cand se inapoia, masa de dimineata il astepta calda. 
Mancau fugar, mai mereu discutand despre salbaticie si despre cat de greu este sa-i poti smulge acesteia ceva. O noua zi in care pamantul astepta sa fie destelenit, sa fie luat in stapanire, palma cu palma. Dar acestea erau numai pentru el si doar lui i se cuveneau: sub nicio forma nu ar fi acceptat ca Mabel sa-l insoteasca, s-o tarasca dupa el mai mult si mai adanc decat o facuse. Vedea asta: fiica unui profesor de literatura de la Universitate, ajunsa in mijlocul salbaticiei, departe de ai ei, lipsita nu doar de lumea cartilor si de discutiile cu oamenii, ci si de un minim de confort si de siguranta: ,,nici macar atat nu-i putea oferi".

Parasea coliba calare, fara a-si intoarce capul si a face cu mana cum obisnuia candva, intreptandu-se catre unul din acele terenuri blestemate. Era prea multa munca pentru un barbat de varsta lui. Iar Jack era un om puternic.
   Alaska era acel loc in care viitorul statea numai in puterea ta si iti apartinea in totalitate. Era placerea aceea de a-ti munci singur pamantul, fara niciun ajutor, fara a primi nimic de-a gata. Sigur, orice munca a pamantului este la urma urmei un fel de ,,luare in stapanire", insa aici, in tinuturile Alaskai, era cu mult mai mult decat atat: caci mai inainte de a putea fi lucrat, pamantul acesta (salbatic) trebuie imblanzit. Senzatia si mesajul ce izvorau parca de pretutindeni, acestea erau: pentru a ma putea lucra si a-ti oferi candva, ceva in schimb, apleaca-te de ma imblanzeste!
Spre o astfel de salbaticie se indrepta Jack dimineata si de fiecare data cand revenea asupra locului de unde plecase seara trecuta, i se parea ca natura si-a luat inapoi, peste noapte, cateva palme de pamant. Caci ,,oriunde se oprea lucrul, se ivea salbaticia, mai straveche, mai feroce, mai puternica decat isi imagina cineva." Alaska nu ceda nimic cu usurinta.
Tot ceea ce detinea Jack in lupta cu salbaticia aceea era un plug de fier si calul sau batran; se alaturau picioarele, genunchii, bratele, umerii, intregul sau trup incarcat de vreme si din ce in ce mai greu incercat. Copaci, cioturi, maracini dar si altele care taiau, zgariau, ori urzicau, toate se inaltau inaintea lui demonstrandu-si suveranitatea. Destelenirea terenurilor straine de om insemna practic reconfigurarea unui teritoriu, re-nasterea unei lumi sau cel putin schimbarea la fata a acesteia. Alaska avea radacini mai vechi decat omul, iar pe unele dintre ele le scotea in calea lui Jack trimitandu-l acasa, seara, aproape de intuneric, indoit de spate dar mai ales in gand: simtea cum sentimentul infrangerii era cumva mai dominant decat cel al cuceririi, al izbandei. Se aseza la masa, alaturi de Mabel, plin de rani, vanatai si intepaturi de insecte. Ea ii vedea mansetele roase si mainile arse de vant si intelegea de unde venea. In acelasi timp insa, faptul ca nu-si mai amintea cand atinsese ultima oara acea piele, gandul acesta o durea asemenea singuratatii, drept in piept.
    Stia ca munca aceea grea ii depasea adesea puterile, ca singur in mijlocul pamantului salbatic prea curand la capat nu avea sa ajunga, dar ceea ce-l chinuia poate cel mai tare era sosirea acelei ierni, pe care Jack pur si simplu nu vedea cum aveau sa o treaca: proviziile erau pe sfarsite, placintele lui Mabel (singura contributie pe care ea simtea ca o are in gospodarie) nu se mai puteau vinde la oras, iar bani de seminte pentru viitoarea recolta nu aveau. Singura scapare parea a fi mina de carbune din munti; aflase ca acolo se cautau muncitori pentru ca accidentele se inmultisera. Dar asta insemna sa o paraseasca zile, poate saptamani intregi pe Mabel, sa o lase singura. Se lupta cu gandul acesta neindraznind sa-l rosteasca.
   Si cand iarna eterna din munti a coborat in sfarsit deasupra vaii, a fost intaia zapada din acel an. Era pe inserate si incepuse sa ninga abundent dar fara graba, fara vant care sa vijeleasca si sa indeparteze. Din contra, era o ninsoare calma, usoara, calda chiar, si totusi deosebit de ferma, de sigura pe sine, sigura ca are sa cuprinda lumea intreaga ajungand in fiecare colt, in orice crapatura. Ningea chemandu-te afara, trecand pragul casei spre a te aseza deasupra cerului, privindu-i de acolo necuprinsul si rotindu-ti bratele spre a deveni astfel una cu dansul acela nesfarsit al fulgilor. Zapada se aseza din plin: era din aceea umeda si grea, numai buna pentru modelat in bulgari si alte mestesuguri! Iar Mabel si Jack asta au facut, s-au batut cu bulgari mari, fugarindu-se jur-imprejurul cabanei lor, pitindu-se dupa fiecare colt in asteprarea, la timp, a bulgarelui celuilalt. Este momentul, atat de mult asteptat, in care o vraja adanca parca se rupe, iar dincolo de ea, ca iesind dintr-o puternica stransoare, viata navaleste libera si surprinzatoare:

-Haide sa facem un om de zapada! a zis ea.
-Un om de zapada? ...dar suntem prea batrani pentru asta, a raspuns el.
-Chiar suntem?
Si atunci, in clipa aceea, Jack a lasat din mana felinarul aprins, l-a asezat cu grija in zapada, apoi s-a intors catre ea si a ajutat-o sa faca acel om de zapada! Era tarziu, erau obositi, erau prea batrani pentru prostii din astea; cu alte cuvinte, erau o mie de motive sa n-o faca, si totusi erau acolo, modeland in zapada.
Se inoptase deja iar ninsoare se intetea asa incat nu puteai deslusi nimic in jur la o distanta mai mare de un metru si ceva. Ningea si mai puternic si mai iute iar ei ridicau din zapada noptii aceleia un omulet de zapada. Mabel propusese sa fie de fapt o fetita, o copila de zapada, iar Jack incuvinta. Asa incat iata-l acum sculptandu-i cu briceagul un chip perfect de copila: ochi minunati, nas si buze mici, albe, cu pometi si o barbie mica abia sesizabili. Mainile erau doua crengute de mesteacan luate din padurea din apropiere, in varful lor punandu-i copilei manusi din acelea cu un singur deget, apoi un fular, iar parul l-au creat din iarba salbatica si galbena din hambar. Mabel a ingenunchiat si a modelat in partea de jos o fusta care se evaza. Dintr-o tufa de merisor au cules cateva fructe inghetate si storcandu-le sucul peste buzele fetei, acestea s-au colorat intr-un rosu delicat.
Au modelat copila aceea de zapada asa cum numai ei o puteau face, cu emotie copilareasca si dragoste parinteasca. Grabiti si totusi grijulii, nerabdatori dar asezati. Doi batranei aproape, afara, in prima noapte de iarna, sub o ninsoare mare, impreuna, uniti unul cu altul jur imprejurul omuletului de zapada, pe care si-l doreau copila, copila lor.
Cand totul a fost gata si au vazut cat era de frumoasa, ar fi vrut ca linistea si apropierea aceea sa nu se mai sfarseasca. Dar au intrat in coliba, acolo unde focul a fost intetit cu busteni grosi, iar in noaptea aceea, dand jos haine si incaltari grele, ude, s-au bagat goi in asternuturi bajbaind fiecare dupa trupul imbatranit al celuilalt. Au facut dragoste ramanad apoi intinsi impreuna. Atunci ea l-a intrebat:
- N-o sa pleci la mina, nu-i asa?
- Nu stiu, Mabel...fac si eu tot ce pot.
    Spre dimineata Jack s-a ridicat sa aprinda iarasi focul. Mai ramasesera cativa carbuni acolo care ardeau mocnit. Avea nevoie de busteni de afara, iar cand a deschis usa, sub lumina calda a lunii lumea era cu totul alta: zapada domnea pretutindeni iar copacii de la marginea padurii si hambarul abia se mai distingeau. I se paruse numai, isi zisese, atunci cand se intinsese dupa ghete si pe geam parea ca observa ceva miscandu-se printre copaci.Dar acum iata, parea real, ceva se misca, ceva mic si semanand cu o fetita alerga spre padure ascunzandu-se dupa copaci. Jack a recunoscut, ca prin vis, fularul rosu la gat si parul auriu cazandu-i pe spate. Apoi a disparut. Nu intelegea nimic din toate acestea si cu siguranta ochii sai erau de vina si nesomnul din ultima perioada. Dar cand a fost sa intre din nou in casa cu bratul de lemne a mai observat ceva, ceva ce i-a taiat rasuflarea si care l-a atras hipnotizat: omuletul lor de zapada nu mai era, in locul acela ramasese doar un morman ravasit de zapada. Fularul si manusile disparusera si ceea ce era mai uimitor, se vedeau urme, nu urme de animal cum ii trecuse imediat prin minte, ci urme de om, de om mic, de copil. Si acele urme se indreptau spre padure. A intrat repede in casa negand ceea ce vazuse si asteptand zorii ca si cum acestia numai aveau sa limpezeasca lucrurile.

Lumina zilei insa nu a facut decat sa confirme si sa intareasca ceea ce noaptea aratase: urmele erau tot acolo, la fel de evidente iar copila de zapada disparuse cu tot cu hainute.
    Cand Mabel a descoperit si ea cele petrecute peste noapte si cand a zarit in dimineara imediat urmatoare o copila cu ochi albastrii, chipul mic, nu mai mare de 8-9 ani, insotita de o vulpe roscata, strecurandu-se printre copacii de la marginea padurii, din ziua aceea totul s-a schimbat. Era insa abia inceputul! Adevaratul inceput al unei vieti noi, asa cum si-o dorisera.
   Pentru Jack si Mabel, aparitiile copilei erau in sinea lor stranii, mai cu seama daca se gandeau la inceputul acestei ,,intamplari". Insa in acelasi timp, pe masura ce se inmulteau, repetandu-se dupa un anumit ritual, au imbracat  forma firescului, a normalitatii.
Faptul ca o copila purtand fularul si manusile cu care ei imbracasera omuletul de zapada in noaptea primei ninsori, se arata acum din ce in ce mai des prin prejurul colibei, venind chiar pana in pragul hambarului si al casei unde lasa diverse daruri precum un iepure vanat sau un cosulet cu fructe de padure inghetate, faptul acesta nu-i speria catusi de putin, ba chiar incepusera sa o astepte cu nerabdare. Ii purtau desigur de grija intrebandu-se de unde vine copila, cum de rezista singura in padure si incotro se indreapta de fiecare data. Dar cum vizitele erau scurte si lipsite de cuvinte, caci nu le raspundea niciodata la intrebari iar ei renuntasera cumva sa mai insiste, o taina plutea in aerul racoros al iernii aceleia.
    Copila parea a prinde din ce in ce mai multa incredere, curaj si obisnuinta, la fel si ei, doar ca lor totul li se infatisa desprins parca dintr-un vis, visul acela de a avea un copil, de a nu mai fi singuri. Si exact acest lucru se intampla: viata lor se schimbase, capata acum un cu totul alt ritm gratie unui cotidian asezat in jurul copilei si al vizitelor ei. Isi recapatau amandoi zambetul, vivacitatea, ii strabatea acum o energie noua, nesfarsita, bucuria ca au parte de o adevarata minune. Nu puteau patrunde intelesul acestei minuni, dar o traiau din plin cu sentimentul si convingerea ca se intampla pentru ei, ca acea copila le ,,apartine" si ca nimic rau nu se poate intampla.
Si intr-adevar viata lor luase o noua intorsatura: iarna nu mai era o amenintare, nici pentru Mabel care se trezea dimineata cu bucuria aceea pe care o au copiii in mijlocul iernii, gata sa se ingrijeasca de cele zilnice ale mesei si casei cu o energie si un entuzism in care nu mai crezuse si nu le mai vedea posibile. Iar Jack, de cand vanase cel mai mare si mai maret ren intalnit  vreodata prin padurea aceea, luandu-i doua zile sa depoziteze intreaga carne acasa in hambar, spre uimirea si lauda vecinilor sai de mai jos de râu, pentru Jack , ideea de a pleca la mina pentru a se putea descurca in iarna aceea pana la noua recolta, disparuse asemenea unui fir de fum. Sigur, nu povestise nimanui despre cum copila fusese aceea care il adusese in preajma renului, cerandu-i prin gesturi s-o urmeze, atunci cand el isi pierduse orice speranta ca ar mai gasi vanat in vremea aceea. Devenise insa peste noapte cel mai norocos si mai vestit vanator al locului, el care nu fusese niciodata altceva decat agricultor, un bun fermier.

   Si nu, nu era ,,febra colibei", nu despre asta era vorba, iar Mabel o stia foarte bine. Chiar daca ramanea singura atunci cand incerca sa vorbeasca despre copila din padure inaintea singurei prietene pe care o avea in salbaticia aceea, Jack preferand sa taca subit ca si cum habar nu avea de toata povestea (fapt ce-o intriga peste masura), Mabel stia foarte bine ca fata e reala, ca exista dincolo de orice indoiala. Auzise vorbindu-se despre o anume ,,febra a colibei" atunci cand iarna pare ca nu se mai sfarseste, cand zilele sunt lungi si inghetate, iar la un moment dat se cam aduna; incepi atunci sa vezi lucrurile acelea de care te temi cel mai tare sau pe acelea pe care ti le-ai dorit intotdeauna.
Nu febra colibei o cuprinsese pe ea ci caldura unui vis care se implinea pe o cale neasteptata. Apoi, o necajeau nu atat neincrederea si indoielile celor din jur, cat mai ales atitudinea lui Jack, cel care stia la fel de bine ca si ea ca evenimentele se petrecusera intocmai.
   Asezand lucrurile cap la cap in speranta gasirii unei coerente, fata, in sinea ei, parea mai degraba metafizica decat umana :aparitiile si disparitiile ei, gesturile dar mai ales naturaletea cu care sfida practic realitatea, toate acestea se sustrageau in defnitiv oricarei incercari de intelegere.
Chipul il avea pudrat cu cristale de gheata iar pe gene ii scanteia chiciura (ca si cum trecuse printr-o furtuna de zapada sau ar fi petrecut o noapte cumplit de rece afara, in aer liber),apoi intre suvitele parului ei blond-auriu se gaseau farame de licheni gri-verzui, ierburi salbatice si coji de mesteacan. Avea intotdeauna o expresie de blandete amestecata cu o anumita ferocitate. Cand a trecut in cele din urma pragul casei celor doi batrani, Mabel s-a cutremurat, scapand pe jos oala cu cartofi fierti, in timp ce Jack o studia cu atentie abia stapanindu-si inima. Statea acolo, in hainele ei ,,obisnuite" privind in jur la cele dinauntru, fixa, gata in orice clipa se intoarca in padure. In acelasi timp i se simteau blandetea si mai ales increderea pe care o capatase incet incet tot apropiandu-se de coliba; pana in acea zi venise in repetate randuri langa hambar urmarindu-l pe Jack cum se ocupa de animale, de taiatul lemnelor ori de altele dimprejurul casei. 

Cu timpul Jack renuntase sa se mai simta incurcat si eliberat de sub tensiunea momentului, se misca in felul lui vorbindu-i insa copilei si explicandu-i tot ceea ce facea. Ea parea ca-l asculta ba chiar ca-i incuvinteaza deciziile. Acum insa le trecusera pragul. Stand la masa, ei trei, s-au comportat de parca nu ar fi fost intaia oara. Sigur, nici Mabel si nici Jack nu voiau sa o sperie cu vreo vorba sau gest brusc. Iar fata s-a asezat ca si cum pentru asta si venise. Au mancat in liniste, privindu-se unii pe altii cu zambet si uimire. Cand spre sfarsite copilei a inceput sa i se faca rau din pricina caldurii dinauntru, parand ca are sa se sufoce in orice clipa, Mabel a inteles ca e nevoie imediata de gerul de afara si in ciuda protestelor infundate ale lui Jack, usa cabanei a fost larg deschisa, permitand aerului rece sa patrunda. Era lipsit de logica dar numai asa fata si-a revenit. Apoi, ridicandu-se de la masa, si-a luat hainuta albastra inapoi de la Mabel si, in acel moment i-au putut auzi pentru prima data glasul, rostind intaiul ei cuvant:
- Multumesc!
De atunci, multe ierni la rand a tot continuat sa vina la ei, aducandu-le mai de fiecare data cate ceva din padure, ierburi, fructe uscate, peste, piei de animale bine tabacite, sau vreun vanat intreg. La inceput se speriau vazandu-o asa, cu mainile si fața stropite de sange, apoi a devenit un lucru banal caci ea vâna in salbaticie, alaturi de vulpea roscata pe care o crescuse, spunea, de mica, folosindu-se de capcane si de propriile maini. Avea si un nume: Faina, ceea ce insemna nici mai mult nici mai putin decat culoarea aceea a zapezii atunci cand soarele apune.
Se bucurau tare la fiecare vizita a ei, insa mare le era nelinistea cand dupa masa de seara Faina le spunea ca trebuie sa plece, inapoi, in padure
- Asta e casa mea!
Si erau nopti de iarna, in care vantul umbla turbat si lupii se auzeau urland fara incetare. Cu greu reusea Jack sa-i insufle un strop de incredere lui Mabel in noptile acelea. Faina devenise copila lor iar dragostea ce le-o purta era incontestabila.
    Aparuse in viata lor in noaptea primei ninsori din acel an, purtand hainele cu care ei imbracasera fetita de zapada (apoi in urmatorul an Mabel i-a croit o hainuta noua), traia in mijlocul padurii vanand in salbaticie si simtindu-se in siguranta acolo; parea mai degraba o faptura fantastica, nascuta din iarna insasi, care la inceput de primavara parasea valea raului urcand in munti acolo unde zapada era eterna. Se intorcea la Mabel si Jack, aparandu-le voiaoasa in prag, intotdeauna cu ocazia primei ninsori, mereu mai inalta si mai frumoasa decat si-o aminteau. Ii imbratisa, ii saruta si le spunea cat de dor le-a fost de ei. Iar ei erau fericiti.
- Promiti sa nu spui? Promiti? a fost o intrebare la care Jack nu se astepta. Fata il luase prin surprindere in dimineata aceea, a primului an, pe cand aseza cateva randuri de lemne proaspat taiate. Ce-ar fi putut sa-i raspunda in acele clipe unei copile venite ca prin minune, de niciunde si care abia se apropia de ei? A incuvintat ,,Promit" si a urmat chemarea ei. Fata l-a condus spre munti, intr-un loc in care, sub o prelata grea peste care umblau soarecii, Jack a descoperit trupul lipsit de viata al unui barbat. Murise inghetat de frig si plin de alcool. Fusese tatal ei spunea, pe care incercase sa-l salveze, sa-l faca sa se ridice, fara izbanda insa. Jack a mangaiat copila asigurand-o ca nu era vina ei si a dat foc unui trunchi de copac care sa arda pentru a dezgheta o fasie de pamant. Acolo l-au ingropat pe tatal Fainei. Dar promisese, promisese ca nu are sa spuna nimanui. Cand nu a mai putut tine departe de Mabel secretul acesta, din acel moment Faina nu a mai parut acea fiinta ireala, fantastica, iesita parca daca nu din pamant atunci cu siguranta din zapada, cu trupul de gheata ce nu putea supravietui decat numai in peisaj hibernal, o faptura a iernii si nascuta din iarna. Din acel moment au vazut-o ca pe un biet copil singur, orfan, abandonat in mijlocul salbaticiei care trebuise sa supravietuiasca fara niciun ajutor. 

Durerea lui Mabel a fost atat de mare incat a adus-o in preajma mortii in seara in care a plecat singura in padure dupa Faina sperand ca o va gasi si o va lua acasa. Jack a fost cel care a gasit-o tarziu in noapte, strigandu-l disperata. Cazuse in zapada alergand si ratacind calea, felinarul i se stinsese, hainele ii erau ude si transpirase toata. Intunericul si frigul cumplit incepusera sa-i zdruncine trupul. Sub un brad secular Jack a facut un foc mare, a dezbracat-o de hainele ude si a stat cu ea sub o patura de lana pana spre dimineata, cand s-au intors acasa. Faina a aparut in acea zi din nou, la fel de impasibila si de sigura pe destinul ei, infruntand cu determinare orice incercare a lui Mabel de a o aduce in lumea oamenilor. Atunci le-a spus ca padurea, muntii si salbaticia sunt casa ei si ca asa are sa fie intotdeauna.
   Nu putine sunt acele puncte de incordare maxima in care povestea aceasta pare a se ,,rupe", in care corzile interioare ale personajelor tind sa cedeze.
In salbatica Alaska omul nu lupta doar cu natura pentru a-si insamanta pamantul, ci intai cu el insusi. Invins uneori, se prabuseste, cu atat mai adanc cu cat mai inalta i-a fost indrazneala. Si e firesc sa se intample asa, ca viata sa opuna rezistenta inaintea unei fiinte ce urmareste schimbarea. Aceasta este povestea dinauntrul povestii, spusa in taina parca, in umbra celei mari.
Daca Faina este sau nu o copila nascuta dintr-un om de zapada, o fiinta metafizica, intrebarea aceasta este pusa in permanenta in scena; mult mai in spate insa se joaca o alta, chiar in interiorul acesteia, mari: povestea singuratatii si a suferintei, a nenorocirii umane.
    Exista experiente in viata fiecaruia in care a fi se conjuga la limita, in preajma lui a nu (mai) fi, acolo, in imediatul disparitiei, al ne-fiintei. Se mai numesc si ,,experiente limita de viata" atunci cand corzile (intotdeauna personale) ale suferintei (ma indoiesc ca cineva se poate prabusi din bucurie sau prea multa fericire) se intind atat de mult incat ai convingerea ca vor ceda instantaneu, ca de ,,aici" inainte nu mai depinde de tine, ca experienta in sine te depaseste cu tot ce ai reusit tu sa fii pana in prezent. Sigur, sunt suferinte care te ajuta sa escaladezi, cu vremea, altele, insa uneori durerea este atat de a priori incat nu mai ramane nimic pe care sa te poti sprijini sau agata: o chestiune de timp pana la prabusirea totala, pana la impactul ultim. Nu-ti mai apartii, sau cel putin ajungi sa iti doresti cu disperare asta, sa ceri incetarea cat mai rapida a ostilitatilor, stoparea spectacolului acesta dezolnat.
    In tinutul Alaskai pamantul e salbatic. El nu cunoaste plugul de fier al omului ce umbla sa-l intoarca. Si se va impotrivi acestui plug din fier, calului si calaretului, cu o ferocitate de neclintit. Va musca la randu-i din plug si-l va tranti fara mila pe cel ce-l manuieste.
S-a intamplat in ziua in care Jack destelenea un teren: pamantul ceda greu fiecare palma iar brazdele se nasteau parca pentru intaia oara acolo, in urma lui. Ceva a speriat calul iar piciorul lui Jack a ramas prins in hamul acestuia o vreme buna pana ce bietul animal a simtit ca nu se mai gaseste in niciun pericol si abia atunci a incetinit si s-a oprit. Tarziu insa: il trantise si-l tarase pe Jack dupa el prin toata acea salbaticie, peste hartoape, cioturi, maracini si bolovani, zdrobindu-i de-a dreptul spatele.
Mabel si-a gasit in acea seara sotul mai mult mort decat viu; pe camp, intins pe spate, devenit parca una cu acel pamant cu care se lupta zilnic si care acum ceruse, iata, un sacrificiu. Plugul de fier nu fusese de ajuns, trebuia carne si sange de om pentru instaurarea unui echilibru.
Fierbinteala a fost singurul aliat al barbatului in seara aceea, cea care l-a ajutat sa isi suie trupul strivit pe spinarea calului si asa, atarnand pe burta, cu Mabel de capastru (constienta ca orice cazatura acum i-ar fi fatala, mai ales ca traversau aceleasi hartoape) Jack a ajuns inaintea usii de la cabana lor. A coborat in chinuri si mai mari de pe cal iar pana la patul din camera a ajuns tarandu-se. Gemuse tot drumul la intoarcere, iar atunci cand durerea intrecea puterile lui, zbiera asemenea unui animal incoltit. Si totusi in disperarea aceea se nastea un cuvant, unul singur: ,, Doamne, Doamne!" nu ca un repros ci, cum spuneam, ca o invocare a milei cerului. Ce altceva ti-ar mai ramane de spus atunci cand te prabusesti in durere?
Isi rupsese spatele iar o rana urata le intrecea pe celelalte. Mabel stia ca marea incercare avea sa vina abia in zori, cand fierbinteala trupului se va fi dus facand loc unei dureri pietrificate. S-a dovedit a fi inca si mai groaznic decat si-a putut imagina. Sfasiat de durere, Jack agoniza iar in momentele de luciditate plangea cerandu-i sa-l paraseasca, sa-l lase in urma. Nu-i putuse oferi o viata decenta si sigura, iar acum, distrus fiind, cu atat mai putin. Doar laudanum-ul amestecat cu alcool il ducea intr-o lume in care nimic nu mai putea fi descifrat, nici macar durerea. Era unica alinare.
Langa el, zi si noapte, Mabel pierduse sirul zilelor si mersul timpului. Un amestec de somn si veghe, de hrana ca si inexistenta, de nadejde si disperare. Era neputincioasa si perspectiva plecarii din acel loc devenea imperativa. Adormea adesea pe scaun, spre dimineata sau in timpul zilei, noptile nemaifiind altceva decat veghe continua. Jack nu era bine deloc sau cel putin nu era cum ar fi trebuit sa fie intr-o astfel de situatie. Ceva mult mai grav decat cateva coaste rupte, ceva ce initial ii paralizase picioarele pentru ca mai apoi sa-i sfasie toata carnea aducandu-i trupul in clocotul durerii - asta indura Jack dar o facea asemenea unui om invins care intelege ca de acum nimic bun nu va mai fi cu putinta.
Nu cereau socoteala nimanui, nici Celui de Sus, nici destinului si cu atat mai putin locului, acestui loc nemilos in care nu aveau nici macar un medic. Pur si simplu nenorocirea se intamplase si ei trebuiau sa se descurce singuri, ca si inainte.
   Acesta este punctul cel mai greu din carte, momentul in care drama se naste acolo unde nu i-ar fi fost locul, luand proportii infioratoare. Exista un mod de a fi al raulului prin care acesta loveste, se spune, cu o spontaneitate absurda, este spontan si absurd deopotriva. Iar omul se simte pierdut, zdrobit sub o apasarea ce-i depaseste cu mult puterile interioare. Abia de acum inainte se poate vorbi de un timp al minunii sau, uneori, de lipsa acesteia. Caci sunt situatii cumplite din care am iesit miraculos (nu pe picioarele noastre, ci intotdeauna pe cele ale altcuiva) cum la fel de bine, au fost altele din care nu am mai razbit niciodata. Aici insa, in povestea noastra, minunea se intampla. Si nu-i o minune din acelea coborate din cer.
La fel cum cea mai ,,tare" intalnire a omului nu este nici cu ingerul si nici cu demonul, ci cu omul insusi, la fel, aici, minunea se intampla prin mijlocirea si lucrarea celui de langa, a aproapelui.
Este nevoie asadar ca cineva sa creada, sa isi aminteasca mai intai ca exista la un moment dat un soi de durere mai adanca decat oricare alta, acea durere pe care niciun analgezic din lumea aceasta (fie el opium sau alcool) nu o poate suprima. Este durerea prabusirii interioare, a deznadajduirii, a incetarii de a mai trai. Si atunci omul trebuie sa se ridice in picioare. Trebuie.
Este momentul intrarii in scena a prieteniei si a puterii sale nebanuite. Prietenia poate parea o virtute intre alte virtuti, insa binele pe care-l mijloceste si impactul sau asupra vietii in imediatul ei este determinant.
In cabana din josul raului, asezata la marginea padurii, Mabel si Jack stau singuri gandindu-se la cum anume ar putea parasi mai repede acel loc in care nu cu mult timp in urma isi pusesera toate sperantele si resursele ce le mai aveau. Salbaticia Alaskai iesise biruitoare. Mabel trebuia acum sa-si imbarce sotul cu spate strivit si sufletul mort si sa se intoarca in mijlocul alor ei. Nerealizand intelesul evenimentelor ce aveau sa se petreaca in ziua aceea chiar dinaintea ochilor ei si cu atat mai putin consecintele lor in timp, asista ca prin vis la sosirea singurei sale prietene impreuna cu unul dintre fii acesteia. Mama aceea isi adusese fiul spre a-i fi drept ajutor, caci isi propusese multe. Locuiau mai jos pe rau, iar Jack legase in trecut prietenie cu sotul ei care venise cu copiii sa-l ajute la destelenit.
Binele soseste si se instaleaza spontan si ferm: cu voie buna si zambet, dar si cu asumarea intregii responsabilitati. Caci in prietenie despre asta este vorba: despre zambet si responsabilitate.
Mabel este trimisa in acea zi sa se plimbe, sa inspecteze starea terenurilor. Pur si simplu sa paraseasca spatiul acela sufocant in care incepuse sa prinda radacini. In tot acest timp cabana este aerisita, curatata, si minutios aranjata; Jack este asezat intr-o scaldatoare si spalat bine, apoi imbracat  in haine si pus in asternuturi noi, masa calda este pregatita si ea. Cand Mabel se intoarce, avand senzatia ca tocmai s-a trezit dintr-un vis greu, care parca nu era al ei, casa este cu totul alta. Baia fierbinte si odihna regasita ii redau echilibrul si linistea atat de necesare in zilele ce vor urma.
Jack este nevoit sa se ridice, zi de zi, putin cate putin, mai intai in interior, caci aici era prabusirea mai mare. Apoi, la capatul altor saptamani de chin si agonie, tarandu-si practic trupul pe dusumeaua cabanei, paraseste patul si umbla prin casa. Nu are incotro. Trebuie sa indure durerea si umilinta daca acestea sunt singurele cai catre lumina. In alte cateva saptamani este pus pe picioare si in timp ce el ramane in casa ocupandu-se de deretecit si gatit, cele doua femei si copilul reusesc sa puna toti cartofii in pamant. Pentru Mabel, munca la camp, in tarana, vine nu doar ca implinirea unei nazuinte (aceea de a lua si ea parte la ridicarea locului, facandu-se cu adevarat utila) ci si ca o descatusare, eliberand-o in sfarsit de sub apasarea copilului pierdut la nastere si din teama de a trebui sa renunte la viata aceea noua. Va ramane aici, indurand totul, stiind ca are sa supravietuiasca.
Iata asadar consecintele binelui facut cu generozitate, puterea de neinchipuit pe care acesta o poate desfasura si impactul ei asupra vietilor celor din jur.
Casa este readusa la viata, pamantul este insamantat iar Jack pus pe picioare. Nimic din toate acestea nu erau cu putinta mai inainte. Acum devin coordonatele unei vieti salvate, revendicate. 
   Consideram ca fiecare este responsabil in definitiv de propria sa fericire sau nefericire, ba mai mult ca avem responsabilitatea de a fi fericiti data fiind conjunctura norocoasa in care ne-am nascut ori dramelor carora le-am supravietuit. Chiar si asa insa, asumandu-ne cu toata determinarea aceasta responsabilitate (avand grija de noi insine cum s-ar spune) perspectiva prabusirii definitive poate deveni la un moment dat iminenta. Caci e asemenea escaladarii unui munte, a unei catarari la altitudine: poti oricand sa-ti rupi gatul! Si atunci este loc si timp pentru manifestarea puterii binelui, mijlocita cum am aratat prin prietenie. Un altul, aproapele, te poate daca nu salva, cel putin aseza in imediatul salvarii, in directia cea buna.
Acesta este mesajul cel mai puternic al cartii de fata si temelia, fundamentul pe care se sprijina intreaga poveste a fetitei aparuta miracolus in noaptea primei ninsori. Bunatatea oamenilor si vietile lor greu incercate fac posibila o astfel de minune: ca o copila sa se nasca din zapada, modelata prin mainile si dragostea a doi batrani singuri.
    Istoria Fainei (personaj ce oscileaza in permanenta intre fizic si metafizic) este in definitiv povestea oamenilor din viata sa si numai in raport cu acestia ea capata identitate. Faina exista mai intai datorita celorlalti din jurul ei si fiecare aparitie a sa vine in ordine revelatoare: fata se arata si este descoperita intotdeauna de catre cineva. Mai intai de cei care si-au dorit-o atat de mult incat au gasit puterea sa creada, sa creada ca nicicand nu e prea tarziu sa te bati cu bulgari si sa faci oameni de zapada! Chiar si spre batranete, chiar si atunci cand viata nu-ti surade. 

Eowyn Ivey, Copila de zapada, ed. Polirom, Iasi, 2014