Silmarillion, de J.R.R.Tolkien

    Daca ar exista o Biblie a literaturii fantastice insasi, in ordine pentateuhica, asemenea textului sacru iudeo-crestin, atunci cu prisosinta Silmarillion ar fi numele acesteia! Cartea Inceputurilor, atat cel al Lumii, cat si cel al Neamurilor, Silmarillion constituie poarta de intrare in taramul tolkian, astfel incat mai inainte de a-l insoti pe micutul Bilbo Baggins sau pe bietul Frodo in istoria Inelelor Puterii, se cuvine a lua la cunostinta felul in care s-au croit si au fost asternute toate cele de mai inaintea lor. Modul in care Lumea a luat fiinta si si-a framantat timpul pana in zilele cele de pe urma.

   Temelia Hobbit-ului si a Stapanului Inelelor aici se gaseste, in aceste pagini pe care Tolkien a inceput sa le astearna pe hartia imbibata de umezeala, cu miros de pamant si praf de pusca. Caci schitele primelor carti din Silmarillion au fost scrise in transee, pe fronturile Primului Razboi Mondial in care tanarul student la Oxford se inrolase intrerupand studiile universitare, nu insa si gandurile privitoare la acea lume noua careia ii daduse de urma in primul rand lingvistic, creand o limba cu totul si cu totul noua: limba viitorilor Elfi ! In vreme ce razboiul zguduia pamantul asternand haosul si distrugand lumea, o cu totul alta isi afla inceputurile, traind cele dintai framantari ale sale.

   Fiind intai de toate povestea nasterii unei lumi, peisajul inaugural este unul cosmogonic. Povestea noastra incepe asadar cu o intemeiere, cu un act creator. Si ca in orice creatie, exista Creatorul si exista roadele creatiei Sale. Creatorul este Unu, numit si Eru sau Iluvatar, cum ii vor spune fiintele create de El. Dintre acestea, cele dintai si primele in ordinea plasmuirii sunt Ainurii, Cei Sfinti, adica acele fiinte divine asemenea ,,vlastarelor gandului Sau'', aflate in deplina comuniune cu Unu, mai inainte sa fi luat fiinta orice altceva.
Despre Ainuri aflam de la bun inceput ca se manifestau prin muzica si ca erau animati de catre muzica. Fiecare ainur canta si mai sunt unii care cantau in cor, se spune. Si cu cat cantau mai mult, cu atat sporea si intelegerea lor!
Iata asadar, Creatia debuteaza, cum altfel decat intr-o atmosfera festiva, de cânt! Sigur ca cele doua, muzica si cantul au o importanta componenta simbolica, trimitand catre comuniunea deplina dintre creatie si Creator. Ainurii sunt intru Unu, adica sunt in El si totusi distincti de Acesta prin participarea la El, tocmai prin aceasta muzica care reprezinta comuniunea contemplativa (pe masura ce cantau sporea si intelegerea lor). 
Ainurii sunt mai apoi, se spune, chemati de catre Iluvatar spre a le dezvalui lor ,,tainele minunate'' ale creatiei Sale: atat ,,gloria inceputului'', cat si ,,splendoarea sfarsitului''. Iar acestia raman inmarmuriti de uimire.
Mai mult decat atat, ainurii sunt chemati ei insisi sa participe la implinirea acestei revelatii prin Flacara Nepieritoare cu care Iluvatar i-a inzestrat. Prin aceasta ei creeaza ,,un cant armonios si o Muzica mareata'' astfel incat taina inceputului si cea a sfarsitului se vor desavarsi. Fiecare ,,cu ale sale ganduri si mestesuguri, si dupa cum se pricepe''. O Muzica mareata se naste acum prin contributia fiecarui ainur, asemenea unei simfonii cantate de o orchestra celesta, caci vocile ainurilor ,,ca inganate de harpe, laute, cimpoaie, trompete, viori si orgi'', insotesc cantul cu vorbe si implinesc astfel ceea ce le-a fost revelat lor. In felul acesta ,,muzica si ecoul ei s-au revarsat in Nimicnicie, care n-a mai fost nimicnicie.'' E de la sine inteles faptul ca nu dintr-o anume neputinta ori neajuns Creatorul invita Ainurii sa participe la actul creatiei: participarea aceasta are ca fundament valoarea binelui, fiind expresie a bunatatii Sale.
    Ainurii sunt fiinte inzestrate cu putere plasmuitoare; ,,Flacara Nepieritoare'' sadita in acestia reprezinta insasi elementul comuniunii lor cu Unu, acel filon al participarii la Acesta. Dar si simbol al puterii lor creatoare. Ainurilor li se dezvaluie tainele creatiei (de la un capat la celalalt) - creatie, care dupa cum putem observa, se situeaza intr-un prezent continuu, si mai mult decat atat, ainurii devin ei insisi cum spuneam participanti si artizani directi  ai creatiei prin puterea gandurilor si a harurilor fiecaruia. Creatia, care mai intai de toate a fost revelata de catre Unu se infaptuieste de acum, imbracand forma unor acorduri muzicale: exista asadar o muzica a Creatiei ca forma de desfasurare a acesteia. Muzica mareata astfel plasmuita va umple spatiul vid al Nimicniciei. Si lumea va fi!
    Lucrand impreuna la desavarsirea intregului, fiecarui ainur îi revine o anumita parte din implinirea tainei. Totusi, dintre toti ainurii, unul singur, Melkor, si-a dorit sa sporeasca puterea si gloria partii (din creatie) care ii fusese lui incredintata, adaugand de la sine elemente ce nu se potriveau insa acelei taine (,,scorniri si inchipuiri ale sale''). Se spune ca lui Melkor i se incredintase darurile cele  mai importante: cel al puterii si pe cel al
cunoasterii, si tot el se impartasea si din darurile primite de fratii sai. Nutrind dorinta de a se substitui el insusi lui Iluvatar, Unu-lui, Melkor urmareste (gratie statutului sau, iata, privilegiat) sa schimbe continutul Temei revelate; avand acum ganduri diferite de cele ale celorlalti ainuri, cântul său suna diferit ,,iar cei care cantau laolalta cu el s-au simtit pierduti, gandul li s-a tulburat si muzica lor a prins sa sovaie''. Apoi razvratirea lui Melkor i-a cuprins si pe altii si muzica s-a transformat intr-o mare de sunete furtunoase. Atunci tronul lui Iluvatar s-a zdruncinat si ridicandu-se, ainurii au vazut ca zambea, si ridicand mana stanga le-a dezvaluit lor un nou cant, de o frumusete inca nestiuta. Melokor insa a continuat sa cante impotriva (,,intretinandu-si vuietul''). Iluvatar s-a ridicat din nou, dar acum chipul ii era incruntat; cu mana dreapta a facut sa se nasca o noua muzica (o noua taina) in tot acel haos; o taina ce avea doua glasuri contrare si care facea ca marile sali ale Sale sa se cutremure. Ridicat de pe tron, cu ambele maini inaltate a facut acum ca intreaga muzica sa inceteze. ,,Puternici sunt ainurii si mai puternic intre ei este Melkor, spuse Iluvatar. Dar nicio tema nu poate fi  cantata fara a avea izvorul in Iluvatar'', afla Melkor. Si atunci acesta s-a rusinat, dar fara sa se caiasca si astfel din rusinea sa s-a nascut taina mâniei.
   Urmandu-l pe Iluvatar, ainurii descopera spatiul Nimicniciei si al Lumii care incepe acum sa se nasca in mijlocul ei. Lumea cea noua avea cate ceva din cântul fiecarui ainur. Crestea acum; si ainurii au putut vedea toate cele dintru-inceput-ul si dintru-sfarsit-ul ei; altele insa au ramas ascunse lor astfel incat, pe parcursul fiecarui ev (din istoria lumii) lucruri cu totul noi si nestiute nici chiar de ainuri se vor ivi, lucruri nevazute ochilor lor si negandite de ei. 
O taina dintre cele necuprinse de ainuri dar pe care acum o puteau vedea era cea a Copiilor lui Iluvatar si a locului special pregatit pentru ei in Lume. Fiinte plasmuite direct de catre Creator si pe care ainurii i-au indragit imediat, privindu-i: ,,fapturi ciudate si libere, oglindind mintea lui Iluvatar si care in plus, mai puteau sa deprinda ceva din intelepciunea Lui , care le era chiar si lor, ainurilor, ascunsa''. 
Acesti Copii ai lui Iluvatar sunt elfii si oamenii, Intaii Nascuti si Nascutii Dupa, cum li se mai spune. Iar salasul lor a fost oranduit in Adancurile Timpului si intre miriadele de stele.
Tot atunci, Melkor, care nutrea dorinta de a supune si a inrobi acesti Copii, le ascunde celorlalti ainuri gandurile sale ticaloase si, asa dupa cum ,,se mintise si pe sine la inceput'', ii minte pe acestia cerandu-le sa fie lasat sa mearga in Lume sa se ingrijeasca de venirea elfilor si a oamenilor. Lumea aceasta, destinata Copiilor lui Iluvatar, asadar lumea elfilor si a oamenilor se va chema Arda sau Pamant. Eldarii (primele neamuri elfice) sunt de parere ca in apa astazi inca mai e prezent ecoul Muzicii ainurilor, mai mult decat in orice alta materie a Pamantului; de aceea oamenii si elfii inca mai sunt atrasi si asculta vocile Marii, fara a sti de ce anume o fac.
   Ainurul Ulmo a fost cel care a primit de la Iluvatar tainele muzicii si ingrijirea apelor. Manwë a fost atras de vazduh si de vanturi, iar Aulë a primit materia din care este facut Pamantul; si tot lui, Iluvatar i-a daruit tot atata cunoastere cat a primit Melkor. Spre deosebire de Melkor insa, lui Aulë ii place sa daruiasca, nu sa adune. 
Si tot atunci Iluvatar a zis:,, Eä! (care inseamna Lume) Sa fie toate acestea! Si voi trimite in Nimicnicie Flacara Nepieritoare si ea se va gasi in miezul Lumii, si Lumea Va Fi, si dintre voi, cine voieste poate cobori in ea.'' Unii ainuri au ramas cu Iluvatar, in timp ce altii au coborat in Arda; acestora din urma, Iluvatar le-a cerut sa ramana in hotarele ei pentru totdeauna si prin iubirea lor pentru lume, sa le fie ei Puterea si Viata. Curand, coborand si Melkor in Arda (in chip intunecat si inspaimantator, potrivit sufletului sau) a pornit razboi impotriva ainurilor. Astfel incat, cu mult, mult inaintea vremii elfilor si a oamenilor, nenumarate razboaie s-au purtat: ţări, munţi, văi, mări si multe altele au fost create de ainuri, dar pe toate Melkor le-a distrus. Dar chiar si asa, incetul cu incetul, Pamantul a prins forma si culoare (desigur, altele decat cele pe care le gandisera la inceput ainurii) si Arda s-a gatit si s-a intemeiat pentru a fi acel loc de salasluire pentru Copiii lui Iluvatar.

Ainurii (primele fiinte create, de natura angelica)

   Pe Mai Marii Ainurilor, cei care au coborat in Arda, elfii i-au numit Valari, iar oamenii le-au spus Zei. Au fost Domni: Manwë, Ulmo, Aulë, Oromë, dar si Regine: Varda, Yavanna si Nienne. Melkor in schimb nu a mai fost socotit printre acestia, iar numele sau nu este nici macar rostit.
Despre Melkor si Manwë, se spune ca sunt frati in gandul lui Iluvatar. Si desi Melkor a fost cel mai maret dintre ainuri veniti in Arda, Manwë a ramas placut inimii lui Iluvatar si a fost numit Rege in Arda. Cum spuneam, Manwë iubeste cel mai mult vanturile si norii si intregul vazduh, iar pasarile cu aripi puternice vin si pleaca din porunca lui. Varda este Regina si sta alaturi de Manwë; este numita si Doamna Sufletelor iar frumusetea ei este de necuprins in cuvinte, caci chipul ei pastreaza lumina lui Iluvatar. Dintre toti ainurii, Varda este aceea pe care elfii o pretuiesc cel mai mult si o numesc Elbereth. Cand  Manwë se aseaza pe jiltul sau, se spune, privirea sa merge mai departe decat oricare alta, dar daca Varda ii este alaturi, vede chiar si prin neguri, prin intuneric si peste nesfarsirea marii.
Ulmo, cel numit Domnul Apelor, nu are sotie si este socotit al doilea  in rang dupa Manwë, ca putere. El le vorbeste celor din Arda prin glasuri ce se aud asemenea unei muzici a apelor. Caci toate, marile, raurile, lacurile, fantanile si izvoarele se gasesc in stapanirea lui.
Despre Aulë se cunoaste ca este stapanul tuturor materiilor din care a fost alcatuita Arda; iar modelarea pamantului si a celor dinauntrul sau, prin mestesugul sau s-au facut. Aulë e faurar asadar si Mai Marele tuturor mestesugarilor. Yavanna ii este sotie, adica Cea-care-rodeste, iubind si ingrijind tot ceea ce creste pe Pamant.
Cat despre  Namo si Irmo, cei doi ainuri, frati, sunt stapanii duhurilor; mai sunt numiti si Mandos si Lorien. Namo ingrijeste de Casele  Mortilor si cheama la sine spiritele celor ucisi. Nu uita niciodata nimic si cunoaste toate lucrurile care vor sa vina, desigur, mai putin pe acelea care nu au fost dezvaluite dintru-inceput de Iluvatar. Tot el este Judecator intre valari, dar judeca numai la rugamintea lui Manwë. Vairë, Tesatoarea ii este sotie si este numita astfel datorita plaselor de povesti pe care ea le impleteste cu toate cele ce s-au petrecut in vreme si cu care plase sunt imbracate toate locurile din Mandos ,,care se largesc tot mereu odata cu trecerea evurilor''. 

Irmo, fratele mai mic, stapaneste asupra viselor si a vedeniilor. Lorienul adaposteste gradinile sale, iar Blanda Estë ii sta alaturi ca sotie, cea care este tamaduitoarea ranilor si a ostenelii, darul sau fiind insasi odihna. 
Nienna este ainurul care traieste solitara si care cunoaste foarte bine durerea jelind fiecare vatamare pe care Melkor a adus-o Ardei. ,,Dar Nienna nu plange pentru sine; cei care-o asculta invata sa fie milostivi si sa nu isi piarda nadejdea.''  
Un alt ainur despre care multe cantece ale elfilor vorbesc este Tulkas, vestit pentru faptele sale de vitejie; i se mai spune si Astaldo, Temerarul. Este ainurul venit ultimul in Arda, cu scopul de a-i ajuta pe valari (ainuri) in prima batalie cu Melkor. Lui Tulkas ii plac luptele corp la corp si intrecerile care necesita forta; este mai iute decat orice fiinta care merge pe picioare si nu cunoaste niciodata oboseala.
Cat despre Oromë el este ainurul meleagurilor Pamantului de Mijloc: vaneaza monstrii ascunsi aici si mai presus de orice indrageste caii si cainii si copacii toti, fiind numit si Domnul Padurilor.  
   Acestea sunt numele valarilor si valierelor, insa felul in care se infatiseaza ei si ceea ce eldarii au cunoscut despre acestia este in mod cert prea putin sau chiar nimic pe langa adevarata lor natura, putere si frumusete, caci acestea depasesc cu mult puterea si priceperea mintii noastre.
Asadar iata Stapanii Ardei, ai Pamantului elfilor ai al oamenilor: Manwë si Varda, Ulmo,Yavanna, Aulë, Mandos, Nienna, si Oromë. Desi Manwë le este Rege si garant al credintei lor fata de Eru, ei sunt egali in maretie si mai presus de toti ceilalti.
   Apoi, in imediata apropiere a valarilor se gasesc maiarii (gartie pricipiului creatiei divine ordonate ierarhic), care sunt, ni se spune, de aceeasi spita cu cei dintai dar mai jos in rang si supusi acestora. Maiarii ii slujesc practic pe valari si ii sprijina in ceea ce intreprind. Nestiut le este elfilor numarul lor si putini au primit nume caci arareori s-au aratat maiarii in forme ce puteau fi deslusite in Pamantul de Mijloc de catre elfi si oameni. 
Ilmarë este slujnica Vardei, Eönwë, purtatorul stindardului si crainicul lui Manwë, Ossë este vasalul lui Ulmo si stapan al marilor de pe Pamantul de Mijloc si Uinen este sotia sa, Doamna Marilor, al carei par, se spune, se rasfira prin toate apele de sub bolta.
   Un capitol intreg al carti Valaquenta (cartea despre ainuri) ii este consacrat lui Melkor. Astfel, Melkor, sau Cel-ce-se-razvrateste-cu-putere, este ainurul caruia nu i s-a mai ingaduit sa-si mai foloseasca numele. Noldorii, adica acel neam dintre elfi care au avut cel mai mult de patimit de pe urma ticalosiei sale, nu-i rostesc numele in niciun chip, spunandu-i doar Morgoth, Dusmanul Intunecat al Lumii.
Desi Iluvatar ii facuse egalul lui Manwë, Melkor tanjea dupa cum am aratat dupa Arda si dupa tot ce se gasea in ea, dorind sa-l inlature pe Manwë. Vanitatea i-a transformat insa inteligenta in viclenie. La inceputuri si-a dorit Lumina (puterea creatiei) dar neputand-o avea doar pentru sine s-a maniat si s-a transformat numai in flacari si apoi in intunecime. Intunecimea insasi avea sa-i fie de atunci unealta si forma prin care raul a patruns in Arda.
Melkor detinea atata forta incat multe evuri, nemaistiute acum, a durat razboiul impotriva lui Manwë si a celorlalti ainuri. Si nu a fost singur, caci multi maiari i s-au alaturat  ademeniti de maretia sa, coborand cu el in intunecime; pe altii insa i-a ademenit mai tarziu folosindu-se de minciuna si de daruri amagitoare. Cele mai inspaimantatoare dintre aceste spirite spuse lui Melkor erau valaraukarii, sau biciurile de foc, care pe Pamantul de Mijloc se numeau Balrogi, demonii terorii.  Dar cel mai insemnat spirit si slujitor al lui Melkor a fost Sauron sau Gorthaur cel Crud, un fost maiar al lui Aulë, Sauron nelipsind de la nicio fapta savarsita de catre Melkor in Arda, direct sau indirect.

Un scurt comentariu

Cosmogonia tolkiana propune un univers creationist (vedem, deloc strain traditiei iudeo-crestine): exista inainte de toate un Creator, Unu (ca Principiu Universal) si apoi o prima manifestare a Acestuia : nasterea primelor fiinte (ainurii) care vor deveni parteneri ai Unu-lui la crearea lumii. O participare libera si potrivit ,,putintei’’ (adica harului, priceperii si calitatii) fiecareia dintre acestea.    Vedem, con-lucrarea este una contemplativa caci ainurii participa la ,,gandul lui Iluvatar’’ si astfel ia nastere lumea, iar nimic-ul sau Nimicnicia cum mai este denumita nefiinta sau lipsa existentei ce precede actul creator, incepe sa dispara. Despre ontologia primelor fiinte create aflam ca ainurii se manifestau prin muzica : cantau (singuri dar si in cor) si cantarea acesta le sporea cunoasterea. Fiind cumva ,,emanatii’’ ale ,,gandului Creatorului’’(inzestrati cu acea Flacare Nepieritoare)  ele participa contemplativ la Acesta printr-o comuniune al carei principal agent il constituie muzica, muzica – contemplativa. De mare importanta este faptul ca ainurii sunt fiinte libere si autonome.

Apoi, Lumea ca manifestare a Creatiei (divine) este mai intai revelata (ainurilor, primelor fiinte) inainte de a capata existenta. Ainurii sunt asadar chemati sa puna in practica, sa aseze in cadrele realitatii ceea ce mai intai le-a fost lor revelat (au vazut uimindu-se) in plan contemplativ. Iar in alcatuirea lumii, in continutul si in forma acesteia ainurii se vor recunoaste pe ei insisi, mai exact, ,,parti’’ din atributele (calitatile) lor. Inainte de a fi creata, lumea este o taina revelata acestor ,,fiinte divine’’. Lor li se dez-valuie atat ,,gloria inceputului’’ cat si ,,splendoarea sfarsitului’’ ; insa revelatia este potrivit capacitatii lor de intelegere si de participare la creatie, astfel incat, anumite parti raman ascunse ainurilor : lucruri negandite si nevazute de ei si care isi vor face aparitia  pe parcursul istoriei lumii.

Ca si in traditia iudeo-crestina asistam la o anume distantare, separare, impotrivire chiar a uneia dintre fiintele create, inaintea Creatorului ei. Apare intaia ruptura, prima ,,cadere’’ ca negare a vointei Creatorului. Iar procesul se dovedeste a fi unul ireversibil datorita libertatii de gandire si de actiune.

Razvratirea are ca ,,temei’’ tendinta de afirmare prin singularizare, dorinta de impunere a sinelui inaintea altuia, de substituire chiar fata de Unu.  Cand de la sine putere un ainur, cel mai inzestrat dintre toti, doreste sa fie el insusi, singur, artizanul actului creator, sustragandu-se comuniunii cu ceilalti si mai mult, celei cu Principiul Creator, armonia se surpa. Din cauza vanitatii sale, inteligenta i s-a transformat in viclenie. In felul acesta răul a patruns in Lume. O lume pe care Iluvatar (Principiul Creator) a lasat-o in grija acelor ainuri care au dorit sa mearga in ea spre a-I fi Putere si Viata. Si fiecare element constitutiv al Pamantului (apa, aer, pamant, si alte materii ale sale) este aflat sub autoritate cereasca. Pe langa acestea, ainurii (numiti Domni si Regine peste Arda si carora elfii le vor spune Valari iar oamenii Zei)  mai ingrijesc si alte taine ale creatiei : intelepciunea si mestesugurile, viata insasi in manifestarea ei, moartea de asemenea, destinul Pamantului (atat cat le-a fost lor revelat), vindecare ranilor de orice fel si visele sunt si ele sub acoperamant ainur ; la fel milostenia, nadejdea si curajul (vitejia).

Creatia nu poate fi altfel decat una ordonata, ierarhizata, asa incat, in imediata apropiere a ainurilor se gasesc cei numiti maiari, care ii slujesc pe cei dintai si ii sprijina in actiunile lor.

   Aceasta este nasterea lumii tolkiene, cu framantarile ei, cea cu multe Evuri si cu istorii pierdute in timp, o lume veche pe care zeii, elfii, oamenii, gnomii, hobitii, dar si orcii, goblinii, warlogii si alte creaturi ale Intunericului, au impartit-o razboindu-se si in care pacea nu a fost decat un ragaz pentru pornirea unei noi lupte. 

Razboaiele din Middle Earth

  Geneza lumii dar mai cu seama desavarsirea ei a fost una indelungata si anevoiasa, presarata cu infrangeri si sacrificii, unde multe au fost durate si mai apoi distruse. Razboaie, dintre cele mai cumplite s-au purtat intre ainuri si Melkor de la inceputurile timpului, cu mult, mult inainte ca ceva sa creasca in Arda sau ca vreo faptura sa umble pe Pamant. Si mult timp Melkor a fost cel mai puternic.  Pana cand, din ceruri indepartate, se spune, a venit Tulkas cel Puternic, un spirit de o forta si un entuziasm fara margini. Melkor nu a avut nici macar curajul sa il infrunte si fugind din calea sa a facut ca pe Pamant sa fie pace timp de un ev intreg. Este momentul in care ainnurii au creat marile pamantului, muntii, si au pus semintele pentru cele viitoare. Si pentru ca era nevoie de lumina, Aulë a creat doua felinare uriesesti pentru a lumina Pamantul de Mijloc pe care tot el il durase in mijlocul mărilor imprejmuitoare. Apoi Varda a umplut felinarele (cu lumina) si Manwë le-a aprins; unul a fost asezat la miaza-noapte (Illuin) iar celalalt la miaza-zi (Ormal) si o intreaga lumina s-a revarsat pe Arda facand ca totul sa para a fi o zi fara de sfarsit. Semintele puse de Varda au rasarit si ele si vegetatie multa s-a nascut (cu muschi, ierburi, ferigi uriase si copaci gigantici ale caror varfuri erau incoronate in nori ca niste munti vii) iar fiarele au aparut si ele prin campii, paduri, lacuri si rauri.
   Cand ainurii s-au asezat la ospat in cistea tuturor acestora plasmuite si intemeiate, Melkor a patruns cu armia sa in Pamantul de Mijloc pe la miaza-noapte, fara ca ainurii sa observe. Armia si-o pregatise undeva sub munti, cladind o fortareata (Utumno), acolo unde lumina felinarului abia daca era palida si rece. De aici a atacat Pamantul din Mijloc paraginindu-l.

Din acel moment, tot ceea ce era verde s-a ofilit si a putrezit, râurile s-au umplut de buruieni si mâl si au aparut mlastini cu mirosuri otravitoare. Codrii s-au intunecat si au devenit amenintatori adapostind fiarele care s-au transformat in monstrii. Cea mai cumplita pierdere a fost pierderea Felinarelor, pe care Melkor le-a distrus, atat pe cel de la Rasarit cat si pe cel de la Apus; armonia dintre ape si pamant a fost distrusa si ea iar in timp ce Melkor s-a ascuns mai apoi in starfundurile fortaretei sale, ainurii au parasit Pamantul de Mijloc pentru a merge sa traiasca in tinutul Aman, undeva la tarmurile Marii Exterioare, aici unde au inaltat muntii Pelori, munti uriasi. De fapt, aici au intemeiat acestia tinutul numit Valinor: un tinut bine pazit unde au strans toate cele pe care putusera sa le salveze anterior. Apoi s-au apucat sa faca altele noi, inca si mai frumoase, astfel incat Valinorul intrecea in frumuste ceea ce fusese Pamantul de Mijloc, in Primavara Ardei. Asa s-a inaltat si orasul Valmar, măreaţa asezare cea cu multe clopote.
   Ca si ceilalti ainuri, Aulë  a trudit neincetat; dar poate cele mai marete realizari ale sale au fost intelepciunile: contemplarea, adica carturaria celor ce nu fauresc, ci cauta numai sa inteleaga ceea ce este; apoi cunostintele care vor da nastere mestesugurilor: cele ale tesatorului, ale tamplarului, ale fierarului, dar si pe cele ale plugarului si gospodarului. Lui Aulë i s-a mai spus si Prietenul Noldorilor, caci de la el au invatat acestia multe in vremurile viitoare, ei ajungand cei mai priceputi dintre elfi; si in felul lor, cu darurile primite direct de la Iluvatar, au sporit cele deprinse de la Aulëş noldorii indrageau graiurile si scriitura, broderia, desenul si cioplitul. Ei au fost cei dintai elfi care au taiat si au slefuit nestematele si cele mai frumoase dintre toate erau silmarilii.
   Si tot acum Manwë, in vesmant albastru, cum albastru este si focul din privirile sale, cu sceptrul din safir (faurit de noldori) - este numit de catre Iluvatar imputernicit al sau, rege al lumii valarilor, elfilor si oamenilor, cel care sa-i tina piept lui Melkor.
   In tot acest timp, pe Pamantul de Mijloc viata si-a urmat cursul prin mai multe vene tainice si Pamantul nu a murit, multumita puterii lui Ulmo care nu din Valinor, ci din Oceanul Exterior a ingrijit de toate apele.
Cat despre Copiii lui Iluvatar, elfii si oamenii, valarii le sunt acestora mai curand batrani intelepti si capetenii decat stapani. In plus, ainurii sunt mult mai apropiati de elfi deoarece Iluvatar ii crease pe elfi din aceeasi fire cu ainurii, in timp ce oamenilor de daduse daruri ciudate se spune. Dupa plecarea valarilor s-a lasat tacere timp de un ev intreg, iar Iluvatar a stat singur, cufundat in ganduri. Apoi a vorbit asa: ,,Vedeti dar cat iubesc Pamantul pe care am sa-l fac salas pentru quendi si atani! Iar quendi vor fi cele mai minunate dintre toate fapturile pamantene si ei vor avea parte de si mai multa frumusete decat toti ceilalti copii ai mei, si ei insisi o vor inchipui si o vor aduce pe lume; cat despre fericire, vor cunoaste-o cu asupra de masura pe acest pamant. Atanilor insa le-am pastrat un dar cu totul nou.''(p.72) Asa incat, oamenilor (atanilor) le-a dat puterea de a da forma ei insisi vietilor lor, intre toate fiintele si hazardurile lumii, mai presus chiar si decat Muzica ainurilor, care hotaraste destinul tuturor celorlalte fiinte si lucruri de pe lume. Iar prin truda, oamenii vor putea sa desavarseasca in alcatuire si in fapta toate cele mari si cele mici ale lumii. Cu toate acestea, elfii socotesc ca oamenii il mahnesc pe Manwë, care cunoaste multe dintre gandurile lui Iluvatar, si ca acestia se aseamana lui Melkor cel mai mult dintre toti ainuri, macar ca lui Melkor i-a fost intotdeauna teama de ei si i-a urat, chiar si pe aceia care l-au slujit.
Oamenii au primit asadar libertatea dar si o viata scurta in lume, lume de care nu sunt legati si pe care o parasesc, ducandu-se, nici elfii nestiind unde anume. Pe cand elfii raman in lume pana la capatul zilelor - de aici dragostea lor pentru pamant si lume mai puternica si chiar mai plina de durere pe masura ce anii se lungesc. Caci elfii nu mor inainte sa moara lumea, decat daca sunt ucisi sau ii macina durerea; varsta nu le imputineaza fortele, fara doar atunci cand vreunul dintre ei oboseste sub povara celor zece mii de secole, iar cand mor se strang in Valinor de unde poate se vor intoarce vreodata. Moartea este soarta oamenilor, darul lui Iluvatar, dar pe care Melkor l-a umbrit, sortindu-l intunecimii si preschimbandu-l in rau, la fel speranta in teama. Si astfel, oamenii au ajuns sa se teama si sa urasca moartea.

Despre gnomi

  Cat despre neamul gnomilor, acestia au fost plasmuiti direct de catre Aulë in intunecimea Pamantului de Mijloc, mai inainte insa ca Iluvatar sa-si duca gandul (crearii lor) la bun sfarsit. Gnomii au fost plamaditi intocmai cum arata si-n ziua de azi, pentru ca alcatuirile Copiilor lui Iluvatar ce aveau sa vina nu erau tocmai lamurite in mintea lui, dar si pentru ca puterea lui Melkor inca se intindea asupra Pamantului; astfel ca si-a dorit ca gnomii sa fie puternici si neinduplecati.
Aulë i-a trudit in taina pe gnomi, intr-o grota de sub muntii Pamantului de Mijloc, unde le-a dat viata mai intai celor Sapte Parinti ai gnomilor. N-am dorit asemenea putere (...) Am dorit fapturi altfel decat mine, pe care sa le iubesc si sa le invat stiinta mea, pentru ca si ele sa vada cat e de frumoasa Eä pe care tu ai facut-o astfel, i-a raspuns Aulë lui Manwë, justificandu-si indrazneala. Aulë, cu lacrimi in ochi apuca un baros urias si e gata sa-i distruga pe gnomi, dar acestia (deja insufletiti cu minte si vointa proprie, prin indurarea lui Iluvatar) se feresc, cad ingenunchi si cer indurare. Iluvatar, primind darul de la Aulë, aseaza in vointa acestuia harul vietii si gnomii s-au bucurat de libertate ,,dar in niciun chip nu voi indrepta lucrarea ta, ci va fi asa cum ai alcatuit-o tu. Un lucru insa nu-l voi ingadui: ca fapturile tale sa o ia inaintea Intailor Nascuti plasmuiti de mine (...) Aste fapturi vor dainui in intunecimea de sub piatra si nu vor iesi de acolo decat dupa ce Intaii Nascuti se vor fi trezit pe Pamant (...) si adesea se vor invrajbi ai tai si-ai mei.'' (p.76)

Aulë i-a luat atunci pe cei Sapte Parinti ai gnomilor si i-a dus sa doarma in locuri indepartate de lume iar el s-a intors in Valinor asteptand ani lungi, ce se faceau tot mai lungi  - pentru ca ii sortise sa vina pe lume in vremea cand Melkor era la putere; i-a facut pe gnomi puternici si sa rabde multe. Astfel ca sunt ca stanca de tari, capatanosi, leaga iute prietenie dar la fel de iute devin dusmanosi si indura osteneala si foamea si durerile trupului mai usor decat orice alta semintie cu darul vorbirii; viata le e mai indelungata decat a oamenilor, fara a fi insa nemuritori. Gnomii cred ca dupa ce mor, Aulë Plasmuitorul, caruia ei ii spun Mahal, are grija de ei si ii aduna in Mandos, in sali anume pentru ei pregatite. Iar ceea ce vor avea ei de facut atunci va fi sa-l slujeasca pe Aulë si sa-l ajute sa randuiasca Arda dupa Ultima Batalie. Si cei sapte Parinti se vor intoarce sa traiasca cu cei de-o semintie cu ei, printre care cel mai vestit in evurile ce-au urmat a fost Durin, parintele acelui neam care a aratat cea mai mare prietenie elfilor.

Despre venirea elfilor 

   Se spune ca ridicandu-se de la un sfat al valarilor si privind asupra intunecimii care se intindea asupra Pamantului de Mijloc, Varda a luat picuri argintii de roua din ciuberele copacului Telperion si din ele a facut stele noi, mai luminoase decat toate cele de pana atunci, pentru a-i intampina pe Intaii Nascuti. Atunci cand Varda si-a incheiat lucrarea si stelele cele noi au fost urcate pe cer, atunci a fost vremea trezirii Copiilor lui Iluvatar, in apropierea lacului Cuivienen, adica Apa Trezirii, cu oglinda-i luminata de stele. Si atunci, abia treziti, ochii li s-au oprit intai si intai asupra stelelor de pe cer. De atunci au indragit ei pentru totdeauna lumina stelelor si au venerat-o pe Varda Elentari, mai presus decat pe toti ainurii.
,,Lumea s-a schimbat si contururile pamanturilor si ale marilor au fost sterse si reinnoite, raurile nu si-au pastrat matcile, muntii n-au stat nici ei pironiti locului (...) Multe ape au cazut din inaltimi spre rasarit, iar primul sunet auzit de elfi a fost cel al apei curgatoare si al celei pravalite peste pietre.'' (p.83) Timp indelungat au umblat elfii in primul lor salas, langa apa, sub stelele cerului, vreme in care se minunau; mai apoi s-au invatat sa vorbeasca si sa dea nume tuturor lucrurilor pe care le zareau. 
Melkor, stiind si descoperind trezirea elfilor, a trimis naluci si spirite rele drept iscoade care sa-i momeasca asa incat, acei elfi care se aventurau departe de salasul lor, dispareau. Torturati, elfii s-au ticalosit si au devenit, se spune, sclavii lui Melkor; asa a aparut pe lume ,,neamul spurcat al orcilor'' care mai tarziu aveau sa devina cei mai aprigi dusmani ai elfilor. Si aceasta a fost, se spune, poate cea mai mare ticalosenie pe care Melkor a facut-o (corupand si denaturand fiintele unui neam nobil) si pentru care Iluvatar nu a aratat niciodata iertare. Sfatuindu-se cu Iluvatar, Valarii au pornit razboi impotriva lui Melkor, un razboi la care elfii nu au luat parte, nestiind de el, ci doar au simtit cum pamantul intreg se cutremura sub picioarele lor, apele s-au tulburat  iar spre apus au zarit lumini ca niste focuri mari, uriesesti. Fortareata Utumno a fost distrusa iar Melkor, fugar, a fost prins si inlantuit de catre Tulkas, cu lantul Angainor, faurit de Aulë. Tulkas s-a luat la tranta cu Melkor si in felul acesta a putut sa-l lege fedeles se spune. Asa lumea a avut parte de pace un ev indelungat. Chiar si asa insa, multe fapturi ale intunericului au reusit sa scape prin galeriile fortaretelor lui Melkor, in fruntea lor aflandu-se Sauron. Iar Melkor, legat la picioare, maini si ochi, este luat de ainuri si adus cu ei in Valinor inaintea lui Manwë care ramane de neinduplecat la rugamintile de iertare adresate de catre Melkor. Il va trimite in temnita lui Mandos (acolo de unde nimeni nu are scapare) timp de trei evuri intregi, inainte de a fi judecat din nou.
Ainurii trimit dupa elfi (pe Oromë) sa ii aduca din Pamantul de Mijloc in Valinor pentru a trai aici. Sosesc mai intai 3 dintre elfi: Igwë, Finwë si Elwë, care mai apoi vor deveni regi. Intorcandu-se in Pamantul de Mijloc, cei trei mari elfi au povestit despre minunatiile intalnite in Valinor si i-au indemnat sa-i urmene spre Apus, catre taramul miraculos. Atunci s-au despartit elfii pentru intaia oara. Majoritatea dintre neamurile celor trei capatenii elfice s-au lasat convinse, urmandu-l pe Oromë. Acestia aveau sa fie cunoscuti de atunci drept eldari, dupa cum le spusese de la inceput  Oromë; dar multi altii s-au impotrivit chemarii; acestia s-au numit avarii, indaratnicii, care s-au despartit atunci de eldari iar reintalnirea dintre ei avea sa se petreaca peste multe alte evuri.
Eldarii erau impartiti si ei in trei neamuri mari: Elfii cei Frumosi (cei mult indragiti de Manwë si de Varda; putini au fost oamenii care au vorbit vreodata cu ei, se spune), apoi Elfii Stiutori (prietenii lui Aulë). Cea mai numeroasa tabara, care a sosit de fapt si ultima in Valinor, a fost cea a telarilor. Telarii au zabovit mult pe drum, nefiind impacati cu parasirea Pamantului de Mijloc. Ei s-au numit Elfii Mari, caci le placea apa si inaltau cantece langa valurile care se spargeau de tarmuri. Telarii au patruns in Valinor de fapt, dupa atatea pribegii, prin intermediul unor corabii uriase trase de catre lebede cu aripi puternice. 
   Cand cele trei evuri s-au scurs, Melkor a fost  judecat din nou de catre ainuri si marturisind cainta si dorinta de a trai liber printre valari, de a-i ajuta la muncile lor, mai ales la indreptarea stricaciunilor provocate de el lumii, a fost lasat liber. Melkor este eliberat. In Valinor, vorbele si faptele sale pareau sincere, la fel ca si ajutorul pe care el il oferea atat valarilor cat si eldarilor. Cu timpul, avea sa umble liber prin Valinor. Manwë, care nu fusese vreodata stapanit de rau, credea sincer in schimbarea lui Melkor, neputand sa vada pana in inima lui acolo unde nu mai era urma de iubire. In sinea sa Melkor purta o ura nemarginita fata de eldari si privindu-i pe acesti (in veselia si frumusetea lor) intelegea cum de ajunsesera valarii atat de mareti iar el atat de jos. 
Ulmo si Tulkas insa erau ainurii care nu s-au lasat nicio clipa convinsi de cainta si de transformarea lui Melkor.

Despre Silmarili si tulburarea noldorilor

   Cand Féanor a creat silmariliile, intuise cu mult inainte valoarea si rostul acestora in istoria evurilor ce aveau sa vina. Presimtise pericolul si nenorocirile care se apropiau si se temea ca nu cumva lumina Copacilor, gloria Taramului Binecuvantat, sa nu piara. S-a apucat astfel de o munca indelungata si tainica prin toata priceperea si puterea sa si la capatul trudei acesteia s-au nascut silmarilii. Aratau asemenea unor nestemate mari, dar din ce materie erau facute, nimeni nu avea sa stie, decat numai la Sfarsit, cand Féanor (cel care a pierit mai inainte ca Soarele sa fie creat) se va intoarce: numai dupa ce Soarele se va fi stins iar Luna va fi cazut. Asemenea diamantului cristalin pareau sa fie, dar cu mult mai tari decat adamantul, incat nicio forta din Arda nu le putea sparge sau zgaria macar. Acel cristal era pentru silmarili asa cum este trupul pentru Copiii lui Iluvatar: casa focului sau launtric care se gaseste inauntrul sau si care e acelasi in toate partile sale dandu-i si fiindu-i viata insasi. Acest foc launtric era facut de Féanor din lumina ingemanata a Copacilor din Valinor, lumina care inca mai traieste in ei, chiar si dupa ce Copacii se vor fi vestejit demult. Luminau in cel mai adanc intuneric cu putinta, si in acelasi timp, fiind ei cu adevarat fapturi vii, se bucurau cand se gaseau in lumina si o primeau raspandind-o in aure cu mult mai minunate. La vederea lor, valarii au fost uimiti. Varda a sfintit silmarilii, ca niciun trup muritor ori maini intinate, ori vreun alt rau sa nu le poata atinge fara a se vesteji si usca, iar Mandos a prorocit ca soarta Ardei, a pamantului, a marii si a aerului este inchisa in aceste nestemate. Melkor, care isi dorea silmarilii pentru sine, a inceput sa se gandeasca cum sa-l inlature pe Féanor si sa distruga prietenia dintre valari si elfi. Asa ajung elfi sa creada ca valarii intentionat i-au facut sa plece de pe Pamantul de Mijloc, ca mai apoi oamenii (despre care elfii nu stiau la vremea aceea nimic) sa-l poata stapani ei singuri, privandu-i pe elfi de mostenirea lasata lor de catre marele Iluvatar. Iar pe oameni, fiinte muritoare, cu viata scurta, valarii ii puteau controla mult mai usor. Cuprinsi astfel de teama si de ganduri razbunatoare, eliberatoare, elfii au inceput sa faureasca (pe ascuns) arme: sabii fioroase, coifuri inalte, scuturi si altele asemenea. Totul a culminat cu razvratirea lui Féanor inaintea valarilor, spunandu-le acestora ca vrea sa paraseasca Valinorul si sa mearga inapoi, in tinuturile Pamantului de Mijloc.
Chemat la judecata de catre valari, Féanor e pedepsit ca timp de 12 ani sa nu se mai apropie de casa lui, timp in care sa stea in cugetare pentru a-si reaminti cine si ce este. Astfel, urmat de cei 7 copii ai sai Féanor construieste o fortareata  (Formonos) in interiorul careia, o vistierie va ascunde nestemate, arme si silmarilii.
Tot la judecata valarilor se dezvaluie si cauzele acestei razvratiri: minciunile lui Melkor, care acum este de negasit. Se va afla insa ca a parasit Valinorul dar prea tarziu caci de acum teama se va raspandi din nou.  
   Nevazut de nimeni (putandu-si schimba alcatuirea sau umbla neinvesmantat) Melkor ajunge pe intunecatul tinut numit Avathar. Pe fasia aceasta de pamant, cu tarmuri lungi si mohorate, lipsite de lumina si nestiute, cu peretii raposi ai muntelui, langa marea rece si intunecata, umbrele erau mai adanci si mai dese decat oriunde pe lume, Melkor a venit sa-l caute pe Ungoliant, o creatura ingrozitoare sub forma unui paianjen hidos - aici si-a luat din nou infatisarea Melkor de Senior Intunecat, inalt si inspaimantator, avuta in Utumno, si cu aceasta avea sa ramana pentru totdeauna. In subteranele din Avathar (ascunse chiar si privirilor lui Manwë), Melkor si Ungoliant si-au pregatit planurile de razbunare. Sub acoperamantul unei mantii facute din intuneric, o Nelumina pe care ochii nu o puteau patrunde, caci era nimicnicie, Melkor a patrus in Valinor si si-a infipt sulita sa neagra in maduva fiecarui Copac, ranindu-i adanc, seva lor scurgandu-se toata pe pamant asemenea sangelui. Otrava mortii s-a prelins in vinele lor, vestejindu-le radacinile, ramurile si frunzele. Iar Copacii au murit. Tot atunci, Fantanile Vardei au fost secate si ele iar intunericimea mare s-a lasat asupra Valinorului.

 Despre fuga noldorilor

   Noaptea s-a lasat peste Valinor si  doar stelele Vardei mai straluceau peste acesta lume. Lumina Copacilor pierise si doar silmarilii o mai pastrau vie, dar si pe acestea Melkor le-a furat, patrunzand in fortareata lui Féanor. In clipele acelea, ridicandu-si mana in fata lui Manwë, Féanor l-a blestemat pe Melkor, numindu-l Morgoth: Vrajmasul Negru al Lumii. Acesta din urma s-a intors in fortareata sa reconstruind uriasele beciuri si temnite, iar armatele sale s-au inmultit fara numar: fiare, demoni si semintia orcilor au sporit inpanzind strafundurile pamantului. Iar ca insemn al puterii sale, Morgoth si-a faurit o coroana in care a incrustat silmarilii. De atunci mainile i s-au ars si negre au ramas pentru totdeauna caci au atins nestematele acelea sfinte. La fel, durerea arsurii si mania starnita de aceasta nu au disparut nici ele, niciodata. Coroana nu si-o putea scoate de pe cap, cu toate ca greutatea ei devenise ucigatoare.
Féanor si cei sapte fii ai sai s-au legat prin juramant sa porneasca in cautarea lui Morgoth si sa razbune pierderea suferita, recuperand nestematele, iar orice alta faptura: ainur, elf, sau om ce sunt sau vor sa fie, sa piara daca vor voi sa stapaneasca silmarilii, si aceasta pana la sfarsitul Lumii.
   Atunci ceva tragic si trist s-a intamplat: neamurile elfice s-au luptat intre ele si astfel vieti multe au fost curmate. Caci nedorind sa se alature neamului lui Feanor si fiilor sai, telarii (care ascultau in continuare de valari) au fost trecuti prin foc si sabie de catre noldorii lui Feanor. Astfel au traversat Feanor si ai lui Marea cea Uriasa pana au ajuns pe tarmurile Pamantului de Mijloc, folosindu-se de corabiile uriase furate de la elfii telari.

Dupa fuga lui Melkor, valarii au ramas multa vreme nemiscati in jilturile lor, dar nu fara rost, caci ei pot savarsi inca foarte multe lucruri doar cu puterea gandului si pot tine sfat intre ei in tacere deplina se spune. Asa au stat ei de veghe in noaptea din Valinor, gandul lor intorcandu-se in timp ,,inainte de facerea lui Ea si a mers inainte pana la Sfarsit; dar nici puterea si nici intelepciunea nu le alina durerea de a fi cunoscut raul in clipa in care a lovit". Si nu atat pierderea Copacilor ii plangeaua ei, cat decaderea lui Feanor: aceasta era cea mai mare ticalosenie savarsita de Melkor, dupa luarea in sclavie a primilor elfi.
Inainte ca Telperion si Laurelin sa moara, cei doi Copaci ai Luminii au mai facut cate un dar: de pe o ramura a lui Telperion s-a deschis o floare mare de argint, in timp ce Laurelin a oferit ca rod un singur fruct de aur. Ambele daruri au fost luate spre ingrijire de catre Yavanna. Floarea lui Telperion din Valinor, valarii de demult au numit-o Isil Argintat, adica Luna de astazi. Iar Anar Focul Auriu, fructul lui Laurelin, au numit Soarele. Dar pentru elfi, Luna era Rána, Nesupusa, iar Soarele, Vása, Para Focului, care trezeste si mistuie; caci Soarele era hotarat ca semn al trezirii oamenilor si al palirii elfilor.
Cu toate acestea, nici Soarele si nici Luna nu pot readuce lumina din stravechime a primilor Copaci. Acea lumina doar Silmarilii o mai pastreaza.

Despre oameni

   Cei mai mici Copii ai lui Iluvatar s-au trezit in tinutul Hildorien, in partile de rasarit ale Pamantului de Mijloc. Elfii i-au numit atani, A Doua Semintie, ei insisi isi spuneau hildori, Cei-Veniti-Dupa. Cum niciun valar nu a venit in Hildorien sa-i calauzeasca sau sa-i cheme in Valinor, oamenii mai mult s-au temut de valari decat sa-i iubeasca. Totusi, Ulmo ii purta in gandul sau implinind astfel voia lui Manwë, iar sfaturile sale ajungeau la oameni pe calea izvoarelor si paraurilor. Dar toate acestea le ramaneau lor necunoscute pentru ca prietenia cu elfii inca nu se realizase. Si astfel, primii dintre elfi cu care oamenii au stabilit legaturi au fost cei numiti ai Intunecimii, cei care au refuzat in trecut sa mearga in Valinor. De la ei au dobandit oamenii primele invataturi.
Nemuritori erau elfii, iar intelepciunea lor sporea de la ev la ev si nicio molima nu-i ducea la pieire. Oamenii erau insa plapanzi, rapusi in lupta, se imbolnaveau si mureau.
Legaturile oamenilor cu elfii au sporit in timp si astfel au descoperit elfii tainele mortii de batranete, vazandu-i pe oameni cum se sting in jurul varstei de 400 de ani. De acum, oamenii si elfii vorbeau aceasi limba iar traditia mestesugurilor si povestile legate de istoria Ardei au trecut de la unii la ceilalti. Impreuna aveau sa conduca numeroase razboaiele impotriva Intunecimii.
    Asadar, spre deosebire de toate celelalte fiinte create de catre Iluvatar, oamenii singuri au fost inzestrati, li s-au dat darul de a putea decide ei singuri propriul destin, libertatea de a-si afla calea fara nicio alta determinare sau conditionare venita din exterior. Oamenii sunt fiintele libere prin excelenta, un dar ciudat in ochii zeilor si ai elfilor de care oamenii insa vor abuza pana la pierderea sa. Spre deosebire de elfi, care traiesc in lume pana la sfarsitul acesteia si nu mor decat numai daca sunt ucisi sau durerea ii doboara, oamenii sunt aceia care mor in lume ; viata lor de secole se incheie la un moment dat si parasesc Pamantul spre a merge intr-un loc tainic. Iubesc lumea dar nu sunt legati de ea si de destinul ei, asa cum o fac elfii. Moartea insa, asezata de Creator ca o simpla trecere dincolo a ajuns sa inspaimante si sa intineze frumusetea vietii oamenilor ; s-a intamplat acest lucru, aceasta decadere din rang a Mortii pana la asumarea ei ca spaima si durere, ca urmare a coruperii oamenilor, a pierderii libertatii lor.

Despre intoarcerea noldorilor

   Oastea lui Fëanor, cu sabii napraznice si purtand inca in ochi lumina din Valinor, i-a infrant pe orci si urmarindu-i pe acestia, prea putini au scapat cu viata (a treia batalie). Fëanor a cazut luptandu-se singur cu balrogi si orci, atunci cand a incercat de unul singur sa-l ucida pe Morgoth. Timp de 400 de ani ai Soarelui a durat asediere fortaretei Angband, pe care elfii si gnomii (in alianta) au incercat s-o distruga pentru a ajunge la Morgoth.
   Intr-o noapte de iarna, intunecata si fara Luna, a inceput cea de a patra si cea mai cumplita batalie dintre Fii lui Iluvatar si Morgoth: Batalia Focului Neasteptat. Episodul este cum nu se poate mai trist.
Din fortaretele sale muntoase, Morgoth a facut sa curga rauri intregi de foc si fum, astfel incat tot ce era viu sa moara. Campiile s-au transformat in pustiuri parjolite, sterpe si acoperite doar de un praf alb innecacios. In fruntea focului se afla Glaurung auritul, parintele dragonilor, urmat de balrogi, apoi ostirile orcilor, atat de numeroase cum nu mai fusesera vreodata. Dusmanii lui Morgoth au fost infranti iar cei care au supravietuit s-au ascuns ori au pribegit. Intelegand ca neamul stravechi al elfilor fusese distrus, regele Fingolfin traverseaza infuriat, asemenea unui valar in ochii celor din jur, tinutul pana la portile fortaretei lui Morgoth provocandu-l la lupta. A murit insa la capatul unei lupte teribile, nu inainte de a-i fi pricinuit lui Morgoth 7 rani grele si o ultima care l-a lasat olog de un picior. Thorondor, regele vulturilor, ridica trupul lui Fingolgin mai inainte ca Morgoth sa il spulbere. De atunci fata lui Morgoth a ramas deasemenea pocita, ghearele puternice ale regelui vultur pricinuindu-i mari suferinte.
Sauron a cucerit apoi Minas Tirith-ul si a facut din el un turn de paza de unde putea vedea tot ce se petrece. Astfel i-a urmarit pe elfi si pe gnomi pana in fortaretele lor, ucigandu-i sau luandu-i in sclavie, unde ii obliga sa isi dezvaluie mestesugurile in folosul lui Morgoth.
Tot atunci, in anii aceia de razboi, sub mare taina, noldorii au zidit un oras nemaivazut, in amintirea celui parasit in Valinor: Gondolin, Stanca Ascunsa sau Stanca Muzicii Apelor, caci sus pe deal strajuiau multe fantani. Si dintre toate taramurile elfilor, Gondolin va tine piept cel mai indelung lui Morgoth.

Beren si Lúthien

Unu dintre cei ramasi pribegi de pe urma ultimului razboi purtat impotriva lui Morgoth, Beren, fiul unui mare conducator al semintiei oamenilor, patrunde in Taramul Ascuns al Elfilor, urmand un drum nemaiparcurs pana atunci de niciun om sau elf. In calea sa o intalneste pe Lúthien, fiica regelui elf, de care se indragosteste si pentru care va accepta porunca regelui de a-i aduce acestuia un silmaril din coroana lui Morgoth. Prin intermediul unor puternice vraji elfice, cei doi (curajosul om si printesa elfa) reusesc sa sustraga silmarilul din coroana lui Morgoth. Destinul ii va aseza pe amandoi insa in Marile Sali ale lui Mandros, de unde Lúthien va alege sa se intoarca muritoare acum, alaturi de Beren in Pamantul de Mijloc si sa moara amandoi, a doua oara.
Vitejia si iubirea lor au ramas pentru totdeauna insa in cantecele sacre ale elfilor.
 

AKALLABETH

    Iar soarta lui Morgoth aceasta a fost: cand in cele din urma valarii s-au hotarat sa coboare pe Pamantul de Mijloc pentru a restabili ordinea, ostirile toate ale lui Morgoth au fost nimicite intr-o clipa, iar stapanul lor legat pentru a doua oara cu lantul Angainor. Din coroana sa, un silmaril a fost inghitit de maruntaiele pamantului, un altul a fost aruncat in mare, in timp ce al treilea a mers in ceruri. Valarii l-au zavorat pe Morgoth in Nimicnicia Fara de Timp, prin Poarta Noptii, dincolo de Zidurile Lumii.

   Dupa alungarea lui Morgoth din Lume, elfii s-au intors in Apus, iar oamenilor (acelora dintre neamuri care au luptat alaturi de valari, caci multe altele au refuzat fugind in taramurile stapanite candva de Morgoth) - acestora valarii le-au ridicat o insula noua, intre Pamantul de Mijloc si Valinor. I se spunea Andor, Tara Darului, de catre valari, iar oamenii (edainii) o numeau Elenna (Calea Stelei). Acesta a fost inceputul istoriei poporului numit Dúnedain, numenoreenii (in graiul elfilor Cenusii) care aveau sa fie Regi printre oameni. Ca toti oamenii, muritori erau si ei, numai ca traiau mult mai mult si nu cunosteau suferinta bolii ,,inainte ca umbra sa cada si asupra lor".

Erau mai inalti decat oricare alt neam al oamenilor sau decat cei mai inalti fii ai Pamantului de Mijloc; in ochi aveau o lumina asemenea stelelor stralucitoare; mareti si intelepti erau. Si li s-au nascut fii si fiice, mai frumosi decat parintii, dar putini. Principala asezare a lor era orasul Andúnië, iar in mijlocul acelui taram se afla un munte prapastios, numit Meneltarma, Pilastrul Cerului care avea in varful sau un templu inchinat lui Iluvatar, si niciun alt templu nu se mai gasea in tara aceea.

Oamenii acestia erau cunoscatori si vorbitori ai graiului elfic si carturari: scriau epistole, suluri si carti in care asezau multe lucruri de intelepciune si de mirare care se intamplau in acele timpuri. Iubeau pacea si dintre meserii, cel mai mult indrageau construirea de corabii si plecatul pe mare. Chiar daca valarii ii inzestrasera cu viata indelungata, oboseala lumii ii cuprindea si pe ei in cele din urma si atunci mureau, chiar si regii lor. Asa au ajuns sa-si doreasca nemurirea. Raspunsul trimis din Valinor, prin soli, acesta a fost: ,,moartea nu v-a fost harazita ca o pedeapsa, ci ca sa scapati, parasiti lumea. Nu sunteti legati de ea. Pentru celelalte neamuri existenta lor este inlantuita de soarta si de existenta acestei lumi, caci viata ei este si a lor."
,,De ce asteptati de la noi sa credem si sa nadajduim orbeste, fara a sti ce ne asteapta in clipa urmatoare? Si noi iubim Pamantul si nu vrem sa-l pierdem" au replicat oamenii. 

Solii valari au continuat: ,,nu se stie ce ganduri are Iluvatar pentru voi, oamenii, insa un lucru cert este: casa voastra nu este aici si nici in Valinor. Iar ursita oamenilor, aceea de a pleca din lume, a fost primul dar facut de Iluvatar. Si s-a preschimbat in durere si in teama atunci cand umbra lui Morgoth s-a aplecat asupra lor. Valarii va roaga sa nu va intoarceti de la credinta ce se asteapta de la voi, pentru a nu se schimba in lantul ce va va lega. Mai bine sa nadajduiti ca, pana la urma, chiar si cele mai marunte dorinte ale voastre se vor implini. Iubirea pentru Arda tot Iluvatar a sadit-o in inimile voastre, iar el nu face lucruri fara rost."
   Dar ignorand sfatul si rugamintea venite din Valinor, de la ainuri, si neputand amana moartea, oamenii au incercat sa se instapaneasca peste acest Pamant, inaltand porturi, orase, acumuland bogatii din ce in ce mai mari, sarbatorind in permanenta invesmantati in argint si aur.

La aceasta luare in stapanire si invesnicire pamanteasca nu luau parte toti oamenii, caci exista o mica parte a lor (distincta de oamenii Regelui care deja se indepartasera de elfi si de valari) - elendilii, Prietenii Elfilor, care deci nu luau parte la aceasta acumulare si desfatare fara margini. Acestia din urma pastrau legatura cu elfii, ii vizitau si chiar ii ajutau sa lupte cu Sauron.

   Faurind 9 Inele ale Puterii, Sauron ademeneste prin ele 3 dintre Regii numenoreeni. Iar cand al 20-lea Rege a urcat pe tron in Numenor a interzis sa se mai vorbeasca limba elfilor, elfii fiind socotiti drept iscoade ale valarilor. Mai mult, s-a numit pe sine, Stapanul Apusului, dovedind o trufie fara masura, caci stapani erau numai valarii. In vremea acestor Regi, Sauron ajunge sa castige increderea unuia dintre ei si luat mai intai ostatic in Numenor, devine in mai putin de trei ani, sfetnicul de taina al Regelui. Le vorbeste oamenilor despre Eru-Iluvatar ca despre o nascocire a valarilor, adevaratul Creator fiind de fapt Melkor, acesta din urma avand sa-i faca inca si mai puternici decat valarii.

Asa ajunge Regele sa venereze Intunecimea lui Melkor, urmat apoi de supusii sai. Oamenii aduceau acum sacrificii lui Melkor intr-un templu inaltat de Sauron. Intreaga venerare si sacrificiile erau aduse pentru ca oamenii sa primeasca nemurirea, ca Melkor sa-i salveze de la moarte.
Adesea sacrificiile erau umane, din chiar randul celor numiti credinciosi, adica aceia care pastrau legaturile cu elfii si cu valarii.
Dar moartea nu numai ca nu era alungata, ci devenea din ce in ce mai prezenta: inainte oamenii imbatraneau greu si mureau din oboseala, se intindeau si adormeau; acum insa erau cuprinsi de felurite boli si chiar de nebunie. Le erau frica sa moara si sa coboare in intunecime, iar in agonia lor blestemau pentru ceea ce indurau.  Cu ajutorul lui Sauron bogatiile lor sporeau in permanenta insa erau de pe acum iuti la manie si puneau mana pe arme ucigandu-se intre ei. Au inventat masinarii, au construit corabii tot mai mari pe care puteau transporta armii intregi si ii vanau pe oamenii de pe Pamantul de Mijloc, le luau tot ce aveau, luandu-i in robie sau sacrificadu-i pe altarele lor.
Iar intr-un final, inevitabilul s-a produs: Regele a plecat cu intreaga armata la razboi impotriva valarilor pentru a se elibera de hegemonia acestora si a deveni nemuritori. Manwë a stat la sfat cu Iluvatar iar acesta din urma a innecat toate corabiile, toata armata in frunte cu Regele, cascand un hau de ape intre tarmurile Valinorului si Tara Darului. Iar apoi dupa ce toate si toti au fost inghititi de ape si intemnitati sub ele, Iluvatar a ascuns Valinorul pentru ca nimeni dintre muritori sa nu-l mai afle, iar Tara Darului a distrus-o. Lume s-a imputinat astfel fara cele doua tinuturi, insa mări si tinuturi noi au fost create.

    Elendil si fii sai, din randurile vechilor credinciosi au fost lasati in viata (nu s-au alaturat armatei Regelui) si dupa ce noile tinuturi au fost inaltate, ei au intemeiat regate pe Pamantul de Mijloc. Stiinta si priceperea lor nu mai era decat o umbra a ceea ce fusesera inainte de sosirea lui Sauron in Tara Darului.

Cat drspre Sauron, lipsit de infatisarea sub care se aratase pana acum, traversand Arda ca o umbra vanturata, s-a ascuns in Mordor, pe Pamantul de Mijloc. Aici avea sa-si faureasca Marele Inel si a ramas ascuns pana ce a putut avea o noua infatisare, devenind intruparea rautatii si a urii. Putini au putut de atunci sa indure Ochiul Cumplit al lui.

Despre Inelele Puterii si despre al Treilea Ev

   ,,Cand Arda a fost la inceput, Melkor l-a ademenit pe Sauron in slujba sa si astfel a devenit cel mai maret si mai credincios dintre servitorii Dusmanului si cel mai primejdios, caci isi putea lua multe infatisari daca voia, si multa vreme a putut, oricand a vrut, sa para nobil la suflet si frumos la chip si astfel sa-i amageasca pe toti, in afara de cei prevazatori." (p.399)

Astfel ca profitand de viclesug, i-a ademenit pe elfi sa faureasca Inelele Puterii  (pe aceia din Eregion, dornici sa devina mari mestesugari, iar Sauron cunostea bine multe mestesuguri) . S-au facut atunci multe inele, dar in taina, Sauron il faurise pe Unul Singur, care sa le domine pe toate. Puterea celorlalte inele depindea de acesta si i se supuneau.
Puterea si vointa lui Sauron au fost asezate in acest Inel. Il facuse in Muntele de Foc, aproape de Tara Umbrei. Cand purta Inelul putea vedea tot ce se facea cu ajutorul inelelor mai mici si putea citi si chiar stapani gandul purtatorilor lor.

Cand Sauron si-a asezat Inelul pe deget, elfii s-au cutremurat si au inteles atunci viclesugul caruia ii cazusera victime. Tot atunci au inteles si cine anume este Sauron.
Furiosi dar si tematori, elfii si-au scos inelele si au salvat 3 dintre ele ascunzandu-le de Sauron, caci acesta pornise razboi deja impotriva lor.

 Erau Cele Trei, faurite ultimele si cele mai puternice: Narya, Nenya si Vilya, inele de Foc, de Apa si de Aer; unul avea un rubin ca nestemata, al doilea un adamant si al treilea un safir. Puterea lor facea ca tineretea sa persiste si sfarsitul lumii sa fie amanat.
Sauron nu le-a putut gasi caci cele 3 au fost date spre pastrare Inteleptilor, iar acestia nu le-au mai purtat atata timp cat Inelul Stapan s-a aflat in posesia lui Sauron. Din acel moment, razboiul dintre Sauron si elfi nu a mai incetat niciodata.
   Alte neamuri insa au fost corupte de catre Sauron: gnomii carora le-a dat 7 inele, si oamenii, acestia din urma aratandu-se si acum cei mai dornici sa i se supuna. Oamenii au primit 9 inele.
De fiecare data, inelul l-a tradat pe purtatorul lui, aducandu-i folos lui Sauron.

Gnomii au fost cel mai greu de supus pentru ca ei indura greu stapanirea altora si la fel de greu este ca inimile lor sa fie cunoscute de cineva. Nu pot fi nici preschimbati in umbre (ca in cazul oamenilor). Gnomii foloseau inelele doar ca sa-si sporeasca comorile. Au devenit insa maniosi si tindeau nestapanit dupa aur; mult rau au facut din cauza asta. Iar toate cele sapte comori ale gnomilor, aduse de fiecare inel in parte, au fost jefuite si inghitite de dragoni.
   Pe oameni, cele 9 inele i-au facut mari regi, razboinici si vrajitori. Au strans mari bogatii si vieti nesfarsite pareau sa aiba, dar si foarte greu de indurat. Puteau trece nevazuti purtandu-le iar ochii lor puteau vedea lucruri nevazute, si in lumi nevazute de muritori. Pe rand, fiecare au devenit sclavii inelelor si de atunci nimeni altcineva nu i-a mai putut vedea in afara de Sauron. Au patruns in taramul umbrelor. Nazgûli s-au chemat ei, adica Duhurile Inelelor, cei mai de temut slujitori ai lui Sauron. Despre glasurile lor se spune ca erau precum vocea mortii.

   In acele timpuri, Sauron devenise stapan peste Pamantul de Mijloc, pastra inca masca prin care amagea, trecand in ochii oamenilor drept intelept si chipes. Sub armia sa s-au adunat toate creaturile ticaloase din vremea lui Morgoth.
Asa au inceput Anii Negri, pe care elfii i-au numit Zilele Fugii, caci in acele vremuri multi elfi ai Ardei au fugit in Lindon, iar de acolo peste mari si niciodata nu s-au mai intors. Multi altii insa au fost omorati de catre Sauron.
   Numenoreenii care scapasera urgiei valarilor indreptata impotriva oamenilor adusi in Tara Darului, corupti de Sauron, cum am aratat, asadar acestia aveau in fruntea lor pe Elendil cel Inalt si pe fii sai Isildur si Anárion. Cei doi au intemeiat regatele Gondor si Arnor. Apoi, fortaretele Minas Ithil (aici era casa lui Isildur) sau Turnul Lunii care Rasare, si cealalta - Minas Anor, Turnul Soarelui (casa lui Anárion). Acestea erau orasele si fortaretele cele mai mari, insa au construit altele marete precum: Argonath si Aglarond, Erech si Angrenost, pe care oamenii o numesc Isengard, au ridicat Foisorul Orthanc, din piatra nesparta.

Din Tara Darului au adus cu ei comori si lucruri ale strabunilor, printre care Cele 7 Pietre si Copacul Alb, rod din Copacul Nimloth care se inalta la curtea din Numenor, inainte ca Sauron sa il arunce in foc. Nimloth era si el vlastar din Marele Copac, Albul Telperion din Valinor. Copacul, amintire deci a eldarilor si a lumii din Valinor, a fost sadit in Minas Ithil, in fata casei lui Isildur, insa Pietrele (numite Palantiri si care privite, infatisau lucruri indepartate in timp si spatiu) cei doi le-au impartit intre ei.
   Ascuns in fortareata sa din Mordor, Sauron a faurit Inelul Suprem si a pornit din nou razboiul impotriva oamenilor din Apusime. A distrus Minas Ithil si Copacul Alb al lui Isildur, dar Isildur, mai inainte de a scapa a luat cu sine o mladita. Atunci oamenii si elfii au creat impreuna ceea ce s-a chemat Ultima Alianta, o armie de o frumusete si o grandoare pe care numai cea a valarilor au intrecut-o vreodata. Gnomii lui Durin din Moria au luptat si ei impotriva lui Sauron.
Sapte ani a tinut asediul fortaretei din Mordor si in cele din urma Sauron a trebuit sa iasa la lupta.
In timpul luptei, Elendil a cazut, iar sabia sa, vestita Narsil (care a semanat groaza printre orci) s-a frant si ea. Dar si Sauron a fost doborat, iar Isildur, cu frantura taisului lui Narsil, a retezat Inelul Stapan de pe mana lui Sauron, luandu-l pentru sine. Sauron si-a parasit trupul si a ramas multi ani ascuns in pustie fara a mai lua vreo forma. Astfel a inceput cel de al Treilea Ev al Pamantului de Mijloc. Copacul Alb a renascut si el in curtea Regilor. Cat despre Inelul Stapan nimic nu s-a mai stiut, pierzandu-si urma dupa ce mai inainte, Isildur nu s-a putut lepada de el (incercand sa-l distruga arucandu-l in foc) asa cum s-ar fi cuvenit: a incercat sa-l pastreze pentru sine iar in cele din urma, Inelul l-a tradat.

Abia la sfarsitul celui de al treilea Ev toate Inelele aveau sa fie distruse, atunci cand umbra lui Sauron s-a intors si a venit sa salasluiasca in Codrul Intunecat, acolo unde traiau creaturi sangeroase de acum, si atunci cand pe Panantul de Mijloc au aparut Istarii, pe care oamenii ii numesc Vrajitori; acestia veneau de dincolo de Mare. Elfii spuneau despre ei ca fusesera trimisi de catre Stapanii Apusului pentru a-i calauzi si a-i apara pe oameni si elfi de Sauron. La infatisare aratau ca oamenii, batrani dar plini de vigoare, peste care timpul parea sa nu mai treaca, cu toate ca erau apasati de griji apasatoare. Erau intelepti ca nimeni altii, cu harurile mintii si mainilor necunoscute altora. Tot timpul se aflau pe drumuri, pe meleagurile elfilor si oamenilor, cunosteau graiul animalelor si tineau sfat cu acestea.

Mai-mari printre Vrajitori erau aceia carora elfii le spuneau Mithradir si Curunir, dar pe care oamenii ii stiau drept Gandalf si Saruman. Saruman era cel mai batran si sosise primul, inaintea lui Gandalf si Radagast si a altor istari, dar acestia din urma nu sunt pomeniti in povestile noastre. Radagast se imprietenise cu toate salbaticiunile si pasarile; Saruman se amesteca mai mult printre oameni - avea vorba aleasa si se pricepea sa lucreze metalele ca nimeni altul. Gandalf tinea sfat mai mult cu Elrond si cu elfii.
Iar cand a avut loc primul sfat al istarilor, adunarea lor s-a numit Sfatul Alb si l-au ales pe Saruman cel Alb ca Mai-marele lor, caci el stia cel mai bine, inca din stra-vechime, vicleniile lui Saruman. In schimb, Galadriel, Regina Elfilor Padureni, l-ar fi vrut pe Gandalf drept conducator, motiv pentru care Saruman a inceput sa le poarte pica, si mai mult, devenise trufas si dornic de putere.

  Si in timp ce Saruman se aplecase cu precadere asupra istoriei Inelelor Puterii, nutrind pentru sine Inelul Puterii, in scopul stapanirii Pamantului de Mijloc, Gandalf, tulburat, merge in Dol Guldur (fortareata lui Sauron) si descopera ca Sauron salasluieste din nou acolo, recapatandu-si puterile si chipul. Saruman tradase asadar! Instalat in Mordor, Sauron inalta pentru a doua oara turnul negru Barad-dűr.

    Se spune ca tot atunci, cineva din neamul pitic al pescarilor gasise Inelul Stapan si il dusese intr-o ascunzatoare intunecata din munti. Si de acolo, a trecut mai departe la un drumet care se ascundea in adancurile pamantului ca sa scape de orci. Asa a juns Inelul intr-o tara foarte indepartata, in tinutul periannathilor, Poporul Mic, Piticutii. Pana atunci nimeni nu-i bagase in seama, nici elfii, nici oamenii, si nici Sauron sau altii, fara doar de Gandalf care trecea din cand in cand pe meleagurile lor. Asa a aflat el despre Inel inaintea lui Sauron. Iar cand Sauron si-a trimis nazgûli sa-i aduca Inelul, aceasta a fost scanteia care a aprins razboiul si cu care avea sa se incheie al Treilea Ev in Arda.
   Evenimentele din Istoria Razboiului Inelului au fost magnifice si s-au incheiat cu o victorie nesperata, dar si cu o tristete de mult prevestita.

Tot atunci s-a ivit si Mostenitorul lui Isildur; el a luat franturile sabiei lui Elendil si a refacut-o, apoi a mers la razboi ca mare capitan al oamenilor. Era Aragorn, fiul lui Arathorn, al 39-lea mostenitor in linie directa al lui Isildur, dar semanand cu Elendil mai mult decat oricare altul inaintea sa.

Batalia cea mare s-a dat in Rohan, iar Saruman tradatorul a fost alungat din Isengard. Apoi in fata Gondorului s-a luptat pe viata si pe moarte, iar la sfarsit s-au atacat Portile Negre ale Mordorului. Dar Sauron s-a dovedit mai puternic decat ei toti. Si atunci, asa cum spusese Gandalf, ajutorul a venit de acolo de unde nu se astepta nimeni, din partea nevolnicilor. Asa cum multe cantece au cantat, victoria au adus-o Poporul Mic, locuitorii dealurilor si ai pasunilor.
Se povesteste ca, rugat de Gandalf, Frodo Piticutul si-a luat asupra sa povara, insotit de prietenul sau, de a distruge Inelul aruncandu-l in Focul unde fusese creat. Astfel Sauron a fost infrant definitiv. Pacea a revenit, la fel si Primavara, iar Aragorn s-a incoronat Rege, oamenii recapatandu-si stralucirea si puterea de demult.
In acele vremuri, ultimii dintre elfi (noldori) au ridicat ancora unei corabii marete si au parasit pentru totdeauna Pamantul de Mijloc.

   In felul acesta s-a incheiat  Al Treilea Ev al Pamantului de Mijloc, prin victoria definitiva impotriva Intunecimii si prin redobandirea demnitatii si a stralucirii din partea oamenilor. Elfii insa, cei care tinusera piept evuri intregi puterii lui Morgoth si apoi lui Sauron, au ales sa paraseasca pentru totdeauna Pamantul de Mijloc.

Incheiere

   Acesta este Silmarillion sau Cartea Povestilor Pierdute, cum a mai numit-o Tolkien. De altfel, pe intreg parcursul celor 5 carti care alcatuiesc Silmarillion-ul (Ainulindalë, Valaquenta, Quenta Silmarillion, Akallabêth, Despre Inelele Puterii si despre al Treilea Ev) dar si in interiorul Hobbit-ului si al trilogiei Stapanul Inelelor, tema povestilor pierdute isi face aparitia cu regularitate: ni se aminteste mereu cum  istorii vechi, cantece de demult, fapte si evenimente ce au schimbat cursul timpului de-a lungul evurilor lumii, toate acestea s-au imputinat si incetul cu incetul s-au pierdut in uitare.
Primele randuri spuneam, din Silmarillion, au fost schitate in transeele razboiului, iar odata intors de pe front si ocupandu-si locul la catedra, autorul reia firul povestirii. Multe alte obligatii sociale aveau sa-l indeparteze de Silmarillion, dupa cum el isusi marturisea. Revenirea a fost insa intotdeauna posibila si in ciuda criticilor nefavorabile si a respingerii venite din partea editorilor la vremea respectiva, Tolkien nu si-a parasit niciodata povestea care istorisea inceputurile Pamantului de Mijloc. Era important ca Bilbo, Frodo, Aragorn si toti ceilalti sa paseasca intr-o lume bine intemeiata, o lume a carei istorie era mult prea vasta pentru a putea fi pe deplin infatisata doar in timpul aventurilor acestora. Era nevoie asadar de timp, un timp al Povestii care sa cuprinda toate celelalte povesti, un timp pe care Tolkien l-a avut intotdeauna, chiar si pe front!
   Nicio poveste, spunea scriitorul, nu poate exista fara o ,,cadere" si la urma urmei, despre Cadere sunt toate povestile.
In povestea noastra aceasta are forme multiple: exista intai o cadere a Ainurilor (caderea ca razvratire a lui Melkor dar si coborarea in Lume a acestor fiinte angelice), exista apoi o cadere a elfilor (revolta inaintea ainurilor din Valinor urmata de uciderea intre ele a neamurilor elfice cand inca se mai aflau in Paradis, in Valinor, eveniment tragic care le va marca intreaga instorie a existentei lor); oamenii cad si decad si ei si inca usor si in repetate randuri (in principal din cauza neputintei lor de a intelege moartea ca pe un Dar facut de Creator si nu drept un neajuns si o suferinta); iar spre sfarsitul Evului al Treilea, atunci cand se desfasoara istoria Inelului Stapan, un Vrajitor (prin natura sa aparator al Creatiei) cade si el, corupt fiind de setea de Putere.
   De ce anume Caderea constituie o forma de posibilitate a oricarei povesti? Tot autorul va raspunde atunci cand prin poveste (fie ea basm sau mit) intelege acea forma de Arta care contine si reflecta elemente de adevar moral si religios. Caderea inseamna atat pierderea echilibrului, a starii de bine, de perfectiune, cat si putinta ridicarii, a redobandiii binelui pierdut, a restaurarii ordinei.
   Si pe buna dreptate putem spune ca povestile lui Tolkien sunt adevarate manifestari ale Artei. Punctul de pornire ca de altfel si punctul de fuga al lor (adica locul in care se intalnesc din nou toate aceste povesti) il reprezinta evenimentele istorisite in paginile Silmarillion-ului: atat nasterea Universului si a Zeilor, cat si istoriile de mai tarziu ale lui Bilbo si Frodo Bagins, impreuna cu toate celelalte care li s-au adaugat lor. Toate isi gasesc radacinile si justificarea in Primavara Ardei!
   Despre aceste Inceputuri, Tolkien spunea ca le-a perceput ca situandu-se intr-un prezent continuu, niciodata incheiat si asupra caruia a revenit neobosit pe parcursul scrierii tuturor celorlalte povesti: ,, materialul (adica textul din Silmarillion) exista de cand ma stiu (...) nu-mi amintesc de vreun moment in care sa nu fi lucrat la alcatuirea lui."
    Anglia copilariei lui Tolkien, asa dupa cum avea sa marturiseasca acesta mai tarziu, era o tara saraca in povesti: limba engleza dar si istoria acestor tinuturi aveau prea putine povesti si legende comparativ cu alte culturi: ,,existau povesti celtice, latine, germanice, scandinave si finlandeze (care m-au influentat enorm); dar englezesti, nici pomeneala, doar niste biete balade populare."
 Asa incat, ingrijind aceasta pasiune, de cautator al povestilor, Tolkien, ajuns student la Oxford (urmand studii filologice) descopera in 1913 un poem epic scris in engleza veche. Intalnirea cu acest poem avea sa-i influenteze si sa-i ghideze practic intreaga existenta de povestitor. Poemul acesta i-a schimbat viata!
,, Eálá Earendel engla beorhtast / Ofer middangeard monnum sended" in traducere ,,Slava lui Earendel, cel mai stralucitor dintre ingeri, trimis oamenilor din Pamantul de Mijloc". ,, Middangeard-ul " din poem insa nu reprezinta lumea tolkiana, ci regiunea cuprinsa intre Cer si Iad, poemul respectiv fiind unul hristic. Cu certitudine numele lui Earendel venea atunci in acord perfect cu preocuparile sale de consolidare a unei limbi noi. Aici se afla in fapt motivatia ascunsa a intregii sale preocupari filologice, marea nazuinta de a creea o limba noua! Un singur pas apoi pana la povestile deschise de aceasta. Cautarile sale porneau de la istoria comparata a limbilor engleza, germana, norvegiana si gotica, in cautarea filonului lor comun, stavechi si ancestral vorbit in perioada de dinaintea nasterii lor. Totodata cauta sa reconstruiasca legendele stravechi ale caror orizonturi literatura medievala abia le-a surprins. Astfel a luat nastere lumea Pamantului de Mijloc, imbinand o limba noua, bine consolidata cu povesti simple; despre acestea din urma Tolkien avea sa sugereze o anume origine revelata a lor: ,,Mi-au venit in minte ca lucruri date. Si, pe masura ce-mi veneau in minte, fiecare separat, se formau si legaturile. (...) tot timplul aveam sentimentul ca inregistrez ceea ce se afla deja acolo, undeva, adica nu inventam.

 

J.R.R.Tolkien, Silmarillion, ed.RAO, Bucuresti,2013