Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes

Orice om cu judecata isi va aminti ca tulburarea vederii este de doua feluri si are doua cauze, fie intrarea din lumina in intuneric, fie iesirea de la intuneric la lumina, ceea ce este tot atat de adevarat pentru ochiul mintii ca si pentru ochiul trupului.

 (Platon, Republica)

   De fapt, n-ar trebui sa scriu si sa spun nimic despre toate acestea, despre povestea aceasta. Cum zicea si Wittgenstein, despre cele ce nu se poate vorbi, e mai bine sa se taca! Flori pentru Algernon cuprinde inauntrul celor doua coperti ceva ce-ti tulbura nu doar gandurile, ci si ritmul inimii, suflarea. Odata ce ai inchis cartea, dupa lecturarea si a ultimei pagini, resimti o pierdere, o suspendare undeva in afara ta, ramai incremenit intr-un fel de interval indescifrabil si apasator. Este una din acele povesti care chemandu-te afara din tine, nu te mai poate reda, intreg si la locul tau, cel pe care-l socoteai ca-l detii, ca-ti apartine. Cartea aceasta este despre un subiect chinuitor, sfasietor si extrem de greu de abordat. Ai nevoie de mult mai mult decat de o empatie totala (daca ea este cu putinta) - trebuie sa te situezi in imediatul fenomenului in cauza, sa vorbesti despre el din interior, din intimitatea sa. Cel putin, povestea aceasta, spusa la persoana I, asta lasa sa se inteleaga.

   Sunt nenumarate lucruri, fapte, experiente, vieti in jurul nostru si in cartile pe care le citim, care ne arata cat de bine si de confortabil suntem instalati in lumea aceasta, ca avem enorm de multa sansa si ca dramele personale chiar sunt infime, accidentale si aproape ca nici nu mai conteaza. Numai ca aici, in povestea aceasta de viata, nu mai poti privi asupra ta cu aceeasi recunostinta si nadejde; tulburarea este asa de adanca incat ai impresia ca resorturile interioare ti se surpa. De aceea declaram la inceput ca aceste randuri nici n-ar mai trebui sa fie scrise: caci ce-ar mai fi de spus cand in lume, langa noi insine se petrec astfel de evenimente?

Povestea 

   In curtea din spatele unei case cu mai multe etaje dintr-un cartier newyorkez, locuita de chiriasi, un tanar aseaza un buchet de flori salbatice, flori de camp, peste mormantul proaspat al unui soricel. Acestea sunt florile pentru Algernon. Algernon era numele soricelului, iar pe tanar in cheama Charlie. Aceasta imagine este aleasa de undeva din mijlocul povestirii noastre. Pana la ea, evenimente multe s-au petrecut si urmeaza mai apoi sa se intample. Este insa un moment de rascruce, nu neaparat pentru ca este incarcat de sensibilitate, ci fiindca el indica traiectoria unui destin.

   Uneori omul este mai fragil decat aripa transparenta a unei libelule si in acelasi timp mai puternic decat scoarta unui copac secular! Suntem fiinte ale intervalului intr-o permanenta deplasare intre bine si rau, frumos si urat, adevar si minciuna, dreptate si nedreptate, virtute si viciu, echilibru si dezechilibru, multumire si angoasa, liniste si tulburare, si asa mai departe, fiinte stranii, mereu plecate de acasa, spre a ne risipi intr-un mod benefic averea spirituala! In tot acest periplu bine ancorat si determinat in cotidian, nimeni, nici macar unul singur dintre noi, nu este sanatos mintal. Traim oricum in timpul hegemoniei bolilor psihice, a patologiei mintii, si fiecare dintre noi este afectat intr-un fel sau altul: de la ganduri bolnave, si pana la proprii demoni, obsesii si nebunii, tulburari si crize, iata doar o fresca din peisajul afectiunilor in care mintea noastra se situeaza zi de zi.

Cinstit ar fi sa spunem ca suntem sanatosi mintal, intregi la minte, oameni normali, atata timp cat ramanem intr-un anume interval al suportabilitatii. De la un punct incolo insa, dezechilibrul devine o paradigma i-re-ver-si-bi-la, un hău nemarginit, atunci cand pedala este calcata prea mult!

Daca o ruptura, un naufragiu sufletesc mai poate fi salvat, daca o inima infranta se poate vindeca, in schimb, o minte lovita, un creier rupt, bolnav - acestea din pacate sunt evenimente implacabile, ireversibile, imposibil de indreptat.

Ni se spune undeva ca inima trebuie sa fie sus, inalta, curata, infranta dar smerita (in starea aceasta Dumnezeu neurgisind-o - Pslamul 50). Mai mult, s-ar parea ca inimii i se atribuie, i se recunoaste aceasta superioritate si o anume prioritate in perspectiva bunei vietuiri. Inima este organ central, salvator si in plus, garant al virtutii: omul este (sau nu) bun la inima, are o inima mare, larga; de inima e bine sa se asculte atunci cand decizii importante se vor lua, inima este aceea care va fi urmata intotdeauna, iar ceea ce se gaseste inauntrul ei apartine intimitatii noastre sacre - acolo sunt resorturile, ancorele si puritatea noastra. Inima confera astfel identitate. Este organ definitoriu. Este arhicunoscuta antiteza (in plan lingvistic si in mentalul colectiv) dintre inima si creier/minte. Daca ai inima buna, aproape ca nici nu mai conteaza ca esti greu de cap, incet la minte, sau ca ai capul sec! Mintea/creierul sunt situate in planul secund al identitatii noastre. Bunatatea inimii o intrece pe cea a mintii. In timp ce o minte stralucita pe fondul unei inimi rele, neputincioase, cainoase, amare -  va genera tipuri umane precare, in cel mai fericit caz din randul leprelor intelectuale, si al lichelelor. Sa lasam la o parte aceasta antinomie (mai mult sau mai putin legitima), caci altceva ne preocupa aici: subminarea tacita a importantei creierului, a ceea ce se cheama minte. Aflam asadar ca doar inima, intotdeauna, spune adevarul, in timp ce mintea este cea care-l distorsioneaza. Una spunem si altceva simtim! Iar a fi sincer cu tine presupune sa cobori in inima ta si sa asculti de ea. Mintea este in schimb inselatoare, ascunde, falsifica si amageste. Cu alte cuvinte este un organ slab, fragil, failib, instabil, mereu expus, in bataia vantului! In ciuda fortei conferite de catre ratiune, mintea detine a priori o anume fragilitate, o şubrezitate.

Nu stim daca virtutile sunt apanajul inimii sau al mintii sau daca mintea detine un rol secundar aici - cert este ca din punct de vedere patologic, mintea este cea care se afla intr-un real dezavantaj! O boala/afectiune a inimii devine, la limita, de preferat uneia a mintii: decat o pierdere a mintii mai bine o suferinta cardiaca! Maladia psihica, spre deosebire de oricare alta a trupului, schimba chipul omului atat de mult incat acesta devine de nerecunoscut, mergand pana la o instrainare totala, la o pierdere definitiva a sinelui. Sanatatea mintala, odata pierduta, antreneaza efectul bulgarelui de zapada. Directia este una singura!

   Nu suntem intregi la minte, nimeni dintre noi nu are mintea intreaga ca sa spunem asa, si am impresia ca marile batalii ale omului, cele de zi cu zi, se dau in mintea noastra: aici infruntam lumea, aici se dezbate si se tocmeste aceasta. Este de la sine inteles de ce organul numit creier, odata zdruncinat, greu sau niciodata nu-si va mai redobandi ritmul său natural, sanatatea. Este cel mai expus dintre toate partile trupului, in ciuda potentialului sau care ramane in mare parte ascuns. Focul din inima poate fi stins, un creier ars insa se va face in cel din urma scrum!

   Algernon, revenim asadar la povestea noastra, este un soricel caruia i s-a ars (chirurgical) creierul, prin aceasta devenind insa cel mai destept si mai perspicace soricel din lume! Algernon traieste intr-un campus universitar, mai exact in laboratorul unui centru de cercetare, iar atunci cand Charlie il intalneste pentru intaia oara, soricelul stie deja cum sa parcurga, inteligent, labirintul din calea sa pentru a ajunge la bucatica de branza de la capat. Algernon este un soricel destept. Ceea ce Charlie nu este! Din contra, Charlie e tampit, prost, idiot, nătâng, retardat si asa mai departe. Si-ar dori si el, asemenea lui Algernon, sa poata rezolva testul cu labirintul de pe hartie, sa fie destept adica!

Charlie este unul dintre acei copii cu retard mintal care se nasc in familii obisnuite, cu parinti obisnuiti. Atat de obisnuiti incat mama, nevrotica, cu un sentiment inconstient al auto-culpabilitatii, aflata mereu in negarea realitatii, a propriei drame, refuza sa accepte starea copilului, cerandu-i in permanenta ceea ce el nu poate sa ofere. Nereusind deci sa inteleaga ceea ce i se intampla, copilul intuieste si simte numai atunci cand ceva rau s-a intamplat sau e pe cale sa se intample: este un copil speriat, bruscat si violentat. Critica dezlantuita a mamei (din partea careia el asteapta intelegere, sprijin, incurajare, o imbratisare si iubire neconditionata), asociata corectiei fizice, distrug sufletul acestui copil, si asa marginalizat si persecutat de catre ceilalti din jur!

Tatal pare a fi singurul care intelege si are intelepciunea de a accepta conditia fiului sau, dar e incapabil sa intreprinda vreo actiune, resemnandu-se inaintea strategiei prostesti si falimentare a sotiei in incercarea acesteia de a vedea in Charlie un copil ca toti ceilalti, poate numai putin mai lenes si mai neatent. Atat!

   Si pana la un punct Charlie chiar este un copil ca toti ceilalti copii, viata sa afectiva este una cat se poate de normala, cu nevoia fireasca de a primi si de a oferi afectiune si caldura sufleteasca, in timp ce fizic, la fel, copilul se dezvolta normal. Charlie alearga, se joaca, mai tarziu va merge la scoala, la cea normala (fireste, o ambitie oarba a mamei sale), insa este intotdeauna singur sau dat la o parte, marginalizat de catre ceilalti copii. Acasa tipete si amenintari se inalta asupra sa, fara ca el sa poata intelege de ce anume se intampla toate acestea. Isi alege, ca de fiecare data, un colt din casa, intre doi pereti sau in spatele unei usi, unde stand in picioare, sau sezut, asteapta plangand si tremurand pana ce parintii isi vor aminti de el si il vor chema.

Intr-o buna zi familia aceasta va mai avea un copil, o fetita, de data aceasta complet sanatoasa, dar cu care Charlie nu va avea voie sa se joace. Acolo, in camera de salon, din prima zi in care a mers sa-si vada surioara aflata in patut, Charlie a fost mai mult amenintat decat atentionat sa nu puna mana pe copil, sa stea cat mai departe de el. Mama a tipat catre tată sa-l ia de acolo!

In vreme ce Norma inflorea in gradina noastra, eu deveneam o buruiana, careia i se permitea sa existe doar acolo unde nu putea fi vazuta, prin colturi si locuri intunecate (p.146)

Cand in sfarsit familia aceasta, normala, are un copil sanatos, celalalt devine usor, usor, dispensabil. Charlie nu mai are loc in bratele mamei sale (pe care nu le va mai gasi niciodata) si nici in sufletul acesteia. Este de acum un copil abandonat sufleteste, haituit in permanenta, iar intr-o noapte tarzie, afundat in intunericul din camera sa, trezit de inca o cearta a parintilor, este pur si simplu luat din pat de catre tatal sau si dus din casa aceea. Dat afara! Cedand definitiv amenintarilor venite din partea sotiei, tatal il va lua pe sus si pret de cateva zile va locui in casa unui unchi, iar apoi...la Azilul de Stat pentru copiii cu deficiente. De acolo, prin intermediul unor profesori cercetatori, Charlie va ajunge la Universitate, la un centru de cercetare in domeniul neuro-psihiatriei. Cu ajutorul acestui nou mediu, dar si datorita onestitatii unui bun prieten al unchiului sau, Charlie va lucra timp de 17 ani la o brutarie din apropiere, ca ajutor la magazie.

Aici este prieten cu toata lumea si simte ca oamenii ii sunt prieteni, prieteni dragi, pe care ii iubeste si cu care rade intotdeauna atunci cand sunt impreuna. Toti rad si sunt veseli atunci cand Charlie se afla in compania lor.  Iar Charlie rade si se veseleste si el.

   La varsta de 32 de ani il intalneste pe Algernon, iar echipa de cercetatori de la Universitate il face sa viseze: in curand si el va putea sa rezolve, asemenea soricelului, testul labirintului. Pe Charlie, gandul ca ,,va fi destept'' il face fericit si incepe sa spere la lucruri imposibile! Intai de toate, de indata ce se va face destept, parintii il vor primi inapoi acasa, mama si tata n-au sa mai aiba motiv sa il alunge!

Poate ca nu m-ar mai goni daca vede cat de destept sunt (p.20)

Charlie este supus acum unor teste saptamanale si devine subiectul major al unui proiect de cercetare in domeniul neuropsihiatriei, menit sa creasca (in premiera) inteligenta umana cognitiva, pe cale chirurgicala. Perspectiva unei interventii in acest sens se contureaza din ce in ce mai clar, pe masura ce entuziasmul si determinarea lui Charlie ii dau pur si simplu aripi.

In mintea sa operatia are sa fie un succes garantat, facandu-l sa fie, in sfarsit, destept; chiar incepand de a doua zi; cand se va trezi, din clipa aceea va fi un om ca toti ceilalti: destept si care sa stie sa gandeasca!

Nu stiu sămă gndesc sau sămăaducă minte. Cesă gndeşte şi ceşi aducea minte oamen deştept. Lucrur bune sunt sigur. Aşi vrea să şti şi io lucrur bune. (p.19)

Daca rasfoiti cartea aceasta publicata de editura Art, atentia va va fi starnita de ceva foarte rar intalnit in paginile unei carti, si anume, greseli flagrante de redactare: cuvinte carora le lipsesc litere, altele transpuse intr-o forma fonetica stalcita, lipsa spatiilor intre cuvinte, a cratimei si a virgulei. Tinzi sa crezi ca exemplarul pe care il ai in mana este o eroare de tipar, caci rasfoind in continuare descoperi ca mai bine de un sfert din carte este ,,compromisa'' in felul acesta. Pe de alta parte incepi sa intuiesti despre ce anume ar putea fi vorba: textul nu este gresit redactat, ci pur si simplu povestea in sine a fost asezata (intentionat) intr-o asemenea forma. De fapt, lectura debuteaza tocmai cu acele Rapoarte zilnice de activitate scrise de Charlie, seara de seara, cu atata ravna si incredere! Rapoartele zilnice de activitate sunt scurte relatari de peste zi scrise de Charlie si au cel putin doua roluri: unul este acela de a-i stimula intelectul, celalalt de a-i masura capacitatea cognitiva (eventualele schimbari) inainte si dupa ce interventia chirurgicala se va fi realizat.

Charlie scrie neobosit, transpunandu-si in cuvinte (incalcite e drept) starile emotionale si gandurile sale legate de viitor. Este greu a-l urmari si nu atat din cauza greselilor de scriere; lectura ti se frange si te impotmolesti sub incarcatura emotionala a descrierii sale. Cuvinte ce oglindesc emotii si ganduri intr-o forma coplesitoare si care te rascolesc pana in marginea lacrimilor. Aproape ca nu mai poti citi (nu de putine ori am fost nevoit sa intrerup lectura si ridicandu-mi privirea din carte am tras aer in piept pentru a putea continua).

Descoperi glasul unui copil care vorbeste despre propriul sau handicap si despre neputinta sa. Charlie este constient de starea in care se gaseste(!), stie si observa zi de zi ca nu este ca toti ceilalti oameni care stiu a citi si a scrie corect, care stiu sa gandeasca si sa isi aminteasca lucrurile - oameni care sunt destepti si buni si care au multi prieteni cu care discuta despre lucruri pe care el nu le poate cuprinde.

Dacă ieşti deştept ai mulţi preteni să vorbeşti cu iei şi nu stai tu singur tot timpu (p.18)

Cand mam trezit az dimineaţ lanceput mam gandit ca osă fi destept da nu sunt. In fiecare dimineaţ ma gîndesc că osă fi deştept da nu sentâmplă nimic (p.22) cel putin nu in zilele si-n saptamanile imediat urmatoare operatiei. Dar efectele vor incepe sa se faca simtite si recunoscute de Charlie si de ceilalti din jurul sau, cu o consistenta si o intensitate uluitoare. Intai incep sa apara virgulele, cratimele, spatiile dintre cuvinte si literele care pana acum lipseau; apoi exprimarea sa (care oricum si in trecut era departe de a fi una infantila) cunoaste o incredibila transformare a continutului care acum este din ce in ce mai bogat si, uimitor, capata accente abstracte! In lunile care vor urma, privirea, atitudinea, exprimarea si comportamentul se vor schimba radical pana cand Charlie va fi de nerecunoscut. Oamenii vor incepe chiar sa se sperie de el, de toata aceasta transformare. Vad acum un tanar matur in gandire, stapan pe sine, critic si sarcastic in multe privinte. Multi se vor indeparta, simtindu-se inferiori si nestiind cum anume sa reactioneze cu acest individ in preajma, transfigurat peste noapte. Altii insa vor sti sa-l asculte ajutandu-l astfel sa inteleaga amploarea si efectele schimbarii; il vor accepta. Acum, eliberat din neputinta mintii, Charlie reuseste sa realizeze o introspectie si o auto-analiza revelatoare; abia acum are pe deplin constiinta propriei persoane, stie de unde vine si incotro se indreapta. Se vede pe sine de-a lungul timpului: la scoala primara, in brutaria unde a lucrat atatia ani si unde a a juns sa fie promovat dupa primele semne ale inteligentei, se descopera in mijlocul oamenilor si pentru intaia oara ii vede pe acestia cum se amuza, nu impreuna cu el, cum credea pana mai ieri, ci pe seama sa: este el, obiectul amuzamentului, si a batjocurei lor; radeau de el, il maltratau, si il raneau punandu-l (fara stirea si intelegerea sa) in situatii dintre cele mai riscante. Isi vede parintii certandu-se, cand unul neaga starea copilului, iar celalalt incearca s-o accepte. Inainte stia ca este prost, acum, obiectivandu-se intelege ce inseamna ca fii prost printe oameni destepti.

Cum aminteam mai sus, mintea (noua) a lui Charlie absoarbe acum cunostinte in mod spontan si natural, sintetizandu-le enciclopedic. Dincolo de cunoasterea stiintifica pe care o detine in chip desavarsit (eclipsand profesori si personalitati din domeniul fizicii, matematicii, economiei si psihologiei) - asadar traversand toata aceasta lume a cunoasterii, el urmareste spuneam, asemenea lui Algernon, firul rosu al labirintului, capatul acestuia, adica ajungerea acasa, reintoarcerea la ai sai. Vrea sa  isi vada din nou parintii si sora mai mica.

Doua lucruri trebuie sa intelegem despre Charlie: primul ca a capatat o personalitate puternica, stralucirea unui geniu si forta unui lider imposibil de controlat. Este in permanenta preocupat sa inteleaga cum functioneaza lumea si spre ce anume se indreapta aceasta. In al doilea rand, starea sa emotionala este una dintre cele mai precare si  nu de putine ori simte cum esueaza, cum golul sufletesc si singuratatea nu pot fi umplute de bucuriile si victoriile inteligentei. Dragostea continua sa lipseasca. O sansa se va ivi atunci cand se indragosteste si va fi capabil sa isi marturiseasca sentimentele. De ajuns poate cat sa suplineasca caldura unei imbratisari materne, o vorba buna parinteasca.

Revederea parintilor, a sorei, aduc o oarecare bucurie. Tatal e incapabil de a-l recunoaste, mama (la vederea careia Charlie traieste un blocaj emotional neputand pronunta in intregime cuvantul ,,mama'', ci doar ma) are acum mintea ratacita, iar sora, schimbata si ea, singura care-l intampina calduros, ramane departe.

Asadar, nu are unde sa se intoarca. Casa la care a visat intotdeauna nu mai exista. Nici familia, cea care l-a alungat. Acestea nici n-au fost vreodata cu adevarat pentru el. Se casca acea prapastie sufleteasca de care acum trebuie sa se fereasca, caci altfel, haul si intunericul din care tocmai s-a ridicat pandesc in continuare. Acolo este vechiul Charlie, celuia care i s-a luat trupul de catre un altul, puternic si inteligent.

   Acel Charlie, care asemenea oricarui alt copil nascut cu intarziere mintala ar fi avut nevoie de ajutor real din partea familiei, astfel incat intarzierea sa fi fost daca nu recuperata, cel putin inteleasa si acceptata - acel Charlie speriat, bruscat, amenintat, lovit si mai apoi aruncat afara din casa, ramane prezent in constiinta celui de acum. Acum cand este destept, poate mult prea destept decat el insusi ar fi sperat sau oricare altul si-ar fi imaginat, o singuratate si mai mare trebuie infruntata. Este nevoie de timp pentru ca radacinile sufletesti distruse in trecut sa poate fi readuse la viata, timp pe care nimeni nu pare sa-l mai detina. Algeron tocmai a fost ingropat in curtea din spatele casei, dupa o perioada in care a dat semne de iritare, in care a fost irascibil, s-a comportat haotic, violent chiar, apoi s-a retras si refuznad mancarea, s-a stins. Charlie nu a putut sa nu-l observe indeaproape. Asadar toate converg catre o singura certitudine: se afla pe o curba de nivel; curand, nu se stie exact cand, va incepe coborarea, alunecarea in bezna. Ce ramane de facut?

   Inainte ca Algernon sa moara, adica in prealalbil ca alarma scurgerii timpului sa se declanseze, Charlie isi insusise intreaga istorie a literaturii universale, limbile straine moderne, pe cele clasise de asemenea, detinea spuneam, cunoasterea stiintifica proprie tuturor disciplinelor. Consacrase mult timp problematicii interdisciplinare. Cu ocazia anumitor conferinte si intalniri profesori mari cautau la inceput compania sa insa imediat se simteau incomodati si gaseau fel de fel de pretexte pentru a se sustrage discutiilor atunci cand Charlie ii punea in dificultate. Pentru el, toti acestia reprezentau doar  niste amatori in domeniu, false personalitati si indivizi al caror univers de cercetare este extrem de limitat. Discutiile studentilor din campus despre politica, istorie si religie (care pana mai ieri il fascinau si desi nu putea patrunde niciodata intelesul lor, il atrageau si se aseza in apropiere, ascultand), acum i se par de a dreptul puerile. Charlie citeste in japoneza si hindu, este la curent cu cele mai recente rezultate din fizica cuantica, din domeniul matematicilor aplicate si al psihanalizei. A devenit un geniu al cunoasterii si ceilalti din jur recunoasc asta. In niciun moment al acestei desteptari Charlie nu uita cine este si de unde anume provine. Candva, mintea nu-l ajuta deloc, nici sa vorbeasca si nici sa scrie corect, nici sa tina minte lucrurile sau sa le inteleaga. Acum este stapan peste toate. Aproape peste toate, fiindca Algernon moare.

   ,,Inteligenta sporita artificial se deteriorizeaza intr-un interval de timp cu atat mai scurt cu cat volumul ei este mai mare.'' (p.219) -  aceasta este ipoteza probata pe care Charlie o gaseste sacrificandu-si un lung sir de zile si de nopti din viata sa (cea inca in picioare). Cand raspunsul a fost descoperit nu-i mai ramane decat sa stea sa astepte. Primele semne. Apoi alunecarea, reintoarcerea in mijlocul intunericului, in pestera.

Tensiunea, si asa coplesitoare din mintea si din trairile sale atinge cote insuportabile atunci cand Charlie, la capatul cercetarilor intelege ca nu-i mai ramane nimic de facut in afara de a sta atent, la pândă, observand cele dintai semne ale nebuniei!

Oare cum este scurgerea timpului atunci cand esti in permanenta cu ochii pe tine, pastrandu-te sub o minutioasa observatie, asteptandu-ti cel mai mic semn de slabiciune, de tradare? Asteptand sa-ti pierzi putin cate putin mintea, astepand sa inebunesti!

Charlie va uita mai intai sa puna o cratima, apoi cate o virgula; literele incep (din nou) sa lipseasca dintr-un cuvant sau altul, si in cele din urma, sensul unor cuvinte, uzuale de altfel, va fi cautat in dictionar. O va face insa impacat, cu rabdare si putin contrariat, nevenindu-i sa creada cum de asemenea lucruri simple ajung sa-i scape. In scurt timp dictionarele vor contine si ele cuvinte moarte, lipsite de orice semnificatie. Vechiul Charlie se va instala din nou in viata din care fusese uimitor alungat. Isi va relua lucrul la brutarie si mai apoi va lua calea Azilului de stat pentru copii. Va continua sa scrie, pana astazi, despre aventura sa in lumea oamenilor destepti, acolo unde nu te poti gandi decat numai la lucruri bune si nu iti poti aminti decat numai despre cele de seama acestora!

   Charlie este printre noi. Parintii sai de asemenea sunt si ei printre noi. Lasand la o parte fictiunea, ramanem cu aceasta problematica: cum anume se vede lumea prin ochii unui copil cu retard mintal? Ce e de facut ca parinte? Care sunt responsabilitatile?

Charlie are la un moment dat un gand revelator:

 Ce ciudat este faptul ca oamenii cu sentimente oneste si sensibilitate, care nu s-ar lua de un om nascut fara maini, picioare sau ochi, nu se dau inapoi de la maltratarea unui om slab de minte! 

   In zilele noastre, dar si in cele ce au sa vina, nebunia este maladia care ocupa primul loc in randul afectiunilor patologice cu care oamenii se confrunta. Arsenalul bolilor psihice e foarte vast: stres, angoase, insomnii, depresii, nevroze, isterii, crize, tulburari majore, etc. Cum am mai spus deja, nimeni dintre noi nu este sanatos cu adevarat din punct de vedere psihic. Suntem doar bine, clinic sanatosi. Atat. In rest, suferim, fiecare in felul sau, de diverse dereglari. Igiena mintii, relaxarea, buna dispozitie sau gandirea pozitiva  - sunt numai cateva mecanisme necesare detinerii si pastrarii echilibrului din ce in ce mai fragil.

Pana cand sinapsele vor putea fi restaurate, pana atunci, ne ramane responsabilitatea ingrijirii propriei minti. Din nefericire suntem prea putin constienti in directia aceasta; in oglinda ne vedem doar trupul: stim ca e acolo si ca necesita ingrijire si preocupare permanenta. Mintea, trupul nostru interior in schimb, foarte rar isi gaseste oglindirea dinaintea ochilor. Lucrurile sunt deci lasate sa vina de la sine, orbeste. Si uneori sfarsim prost, chiar foarte prost! Asa cum exista in fiecare dintre noi o capacitate proprie de suportare a suferintei astfel incat de la un punct incolo, coarda aceasta interioara intinsa prea mult, va ceda si se va rupe, la fel, exista o pedala, sa-i spunem a tensiunii de ordin psihic. Călcată prea mult, totul se surpă!

   De ce ne amuzam pe seama nebunului, a smintitului?
Omenirea se pare ca s-a comportat astfel dintotdeauna. Imaginea nebuniei si implicit a nebunului in epoca clasica (studiile lui Michel Foucault sunt astfel cat se poate de elocvente) se suprapune pe cea a bufonului, a mascariciului. Daca la inceput nebunii erau abandonati si trimisi pe camp (de capul lor) in afara cetatii, sa cutreiere haotic, sau erau suiti pe vase pentru a fi aruncati peste bord in mijlocul marilor si oceanelor, odata cu institutionalizarea societatii au fost inchisi in case de nebuni, si inchisori, alaturi de ceilalti indezirabili (leprosi, ciuamti, handicapati, etc). Inchisi, adesea li se dadea foc. Foarte tarziu fenomenul va fi asumat de catre medicina si tratat corespunzator.

Dar chiar si asa, continuam sa radem si sa ne batem joc si astazi de cel a carui minte este ratacita. Ne amuza vederea logicii sfidate? Naivitatea cruda? Iti trebuie, socotesc, curaj, dar si politete, bun simt, pentru a intra in dialog cu un nebun sau cu o persoana a carei dezvoltare mintala este intarziata. In primul rand, bun simt, care fie vorba, nu-i o virtute chiar asa de greu de asumat! Iar ca parinte, si de intelepciune!

Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, ed. Art, Bucuresti, 2013