Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar (The Screwtape Letters), de C.S.Lewis

   Revenim la Lewis, autorul Cronicilor din Narnia. De data aceasta avem de a face cu o lucrare putin  mai specializata; am putea-o incadra in domeniul filosofiei religiei sau in cel al teologiei crestine. In Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar, Lewis nu incearca sa convinga de un adevar anume; lanseaza doar o provocare cel putin inedita: un exercitiu de ordin spiritual care sa poata fi asumat de fiecare, in mod personal. Cu alte cuvinte, un text care ne priveste, pe fiecare in parte. In definitiv in discutie este adus oricare dintre noi, cartea vorbind despre noi insine: despre mine, sau despre tine.

Ei bine, Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar, chiar sunt sfarturile unui diavol batran catre unul mai tanar - adica avem de a face aici cu o spumoasa corespondenta reunita sub forma a 31 de scrisori adresate de Sfredelin (diavolul mai batran) lui Amarel (unul mai tanar, aflat in stagiul de practica incipienta a ispitirii, imediat dupa absolvirea Inaltului Colegiu de Pregatire a Ispititorilor). Cum spuneam, dincolo de gravitatea continutului, epistolele sunt de un suculent umor si lecturarea lor, pe langa faptul ca are sa va dea serios de gandit (cu privire la propria traiectorie morala), va va incanta de-a dreptul.

Subliniem, Lewis lanseaza o provocare de ordin spiritual, astfel incat acceptarea ei necesita o implicare sincera, personala si autentica. Lucrurile ne privesc, in chip personal, direct.

   Chiar daca nu credeti in existenta acestor fiinte: ingeri, arhangheli, draci, diavoli, sau daca ,,nu v-ati lamurit inca'' si perspectiva vi se pare interesanta, parcurgeti cel putin doua, trei din scrisorile lui Sfredelin!

O poveste diavoleasca

   Stim cu totii, crestinismul legitimeaza (teologic) credinta in existenta unui inger personal, pazitor si ajutator al omului, al fiecarui om. Fiecare dintre noi avem un inger al nostru, fiinta divina care ne insoteste in permanenta, pe intreg parcursul vietii. Pornind de aici, Lewis lanseaza ideea complementara, aceea a existentei unei alte fiinte, tot de ordin metafizic, malefica insa, al carei scop nu este protejarea si intarirea omului (a fi slab sau tare de inger, cunoasteti expresiile ), ci din contra, pierderea sa. Diavolul! 

Tot personal si el, acesta se situeaza, asemenea ingerului, in imediata noastra apropiere. Asadar, daca exista un inger personal, de ce nu ar exista si un diavol cu un statut asemanator?

Ca si in lumea angelica, cea demonica s-ar parea ca este organizata ierarhic astfel incat unii demoni sunt mai mari in rang (ontologic) decat altii si au puteri sporite. Este si cazul lui Sfredelin, un diavol cu o existenta indelungata si cu o bogata experienta in practicile de ispitire. Sfredelin se afla intr-o continua relatie cu mai multi diavoli a caror activitate se desfasoara pe pamant, in vecinatatea oamenilor. Acestia din urma intocmesc rapoarte si solicita sfaturi legate de imbunatatirea activitatii lor. Scopul este intotdeauna acelasi, comun: deturnarea fiintei umane de pe traiectoria mantuirii sale, prin ispitirea continua, apeland la orice mijloace. Amarel, care in ciuda tusei naive date de forma diminutivala a numelui sau, este un diavol personal in toata puterea cuvantului -  trimite rapoarte de activitate lui Sfredelin si primeste celebrele ,,Sfaturi'' ajunse, nu se stie cum si prin ce mijloace, in mainile lui Lewis!

   Despre ce corespondeaza cei doi? Despre om. Adica despre fiecare dintre noi. Iar daca pe masura ce lecturati scrisorile (diavolesti) aveti senzatia de ,,recunoastere a personajului'' ori pe cea de ,,regasire'' in acele pagini, sa stiti, chiar asa si este!

Inainte de a da curs lecturarii celebrelor epistole, Lewis trage cateva semnale de alarma, pentru ca lectura ce urmeaza sa fie cat se poate de vigilenta: intai, dracul (eu as spune mai curand, diavolul, si am sa revin la final asupra acestei diferente deloc neglijabile), asadar dracul/diavolul este mincinos, este o fiinta care minte si nu trebuie luat in serios; asadar, indoiti-va chiar si de cele spuse de Sfredelin; apoi, ni se semnaleaza doua atitudini total nepotrivite si nefericite de altfel ale oamenilor: de a ignora existenta diavolului sau de a-i acorda, din contra, prea multa importanta si insemnatate in vietile lor. Asadar, fie ca ignora total subiectul, respingandu-l de-o maniera infantila, fara o minima cercetare, fie ca ajunge sa vada draci si demoni peste tot in jurul sau si sa-i faca responsabili de mai toate actiunile si starile sale (esuate) -  omul este acela care pierde, in ambele cazuri. Se pierde pur si simplu pe sine. Iar diavolul triumfa. Ambele atitudini (atat cea a ignorantului, ateul incult teologic, cat si habotnicului) sunt falimentare spiritual. Aici omul sfarseste prost. Sunt bine de evitat, iar continutul ,,scrisorilor'' este edificator.

Mecanica Ispitirii

   Sfredelin isi concentraza sfaturile abordand unele directii generale, majore ale ispitirii omului. Desi clasice, ele isi pastreaza autenticitatea si actualitatea; indiferent de timp, metodele raman valabile si legitime. In continuare iata o sumarizare a acestora.

IGNORANTA

   Este calea cea mai facila si mai sigura de ispitire si de pierdere a sufletului. Exista o stranie naturalete a ,,starii de ignoranta'' la nivelul fiintei umane: ca si cum e mai comod, e mai la indemana sa nu-ti pese decat sa incepi sa-ti asumi anumite lucruri. Acestea din urma necesita in primul rand efort, apoi stradanie, chiar sacrificii. Asa ca, mai bine si mai comod este sa ,,stai linistit'' si sa nu-ti bati capul cu tot felul de idei inutile, sa-ti tulburi cotidianul si viata insorita.

Amarel cocheteaza insa cu ,,tehnica argumentului'' si cauta sa-l conduca pe tanarul (de care se ocupa) in teritoriul negarii lui Dumnezeu si a consistentei oricarei religii, a negarii deci prin recurgere la argumente.

Este unanim recunoscuta de exemplu cariera de succes pe care ateismul (mai cu seama in forma sa existentialista) a facut-o in lumea occidentala si pe care continua s-o duca mai departe.

Ideea de Dumnezeu si religia pot fi combatute rational. Discursul stiintific, existentialist ateu, este unul de anvergura si deosebit de eficient. Insa lui Amarel i se solicita  prudenta, foarte mare prudenta! De ce? De ce anume se teme Sfredelin? De ratiunea insasi, caci aceasta, trezita si antrenata in directia respingerii si combaterii oricarui ,,adevar teologic'' constituie, ea insasi o arma asupra careia diavolul nu poate detine exclusivitate. Problema rationamentului, cu alte cuvinte este aceea ca ,,muta toata lupta pe teritoriul Dusmanului. Argumente are si El.''(p.14). In plus, utilizandu-si libertatea de gandire prin asumarea acestor intrebari de ordin existential, omul iese din acea stare de minorat, de ignoranta (ce-i asigura pierzania). Argumente are si Dumnezeu asadar, Dusmanul, cum il numeste Sfredelin, iar acestea pot fi inca si mai tari! Riscul este asadar mult prea mare. Adesea, diavolul se vede nevoit sa abandoneze el insusi lupta pe taramul rational, sa iasa elegant din confruntarea argumentelor fiindca intuieste un dezastru iminent. Si atunci, intreaga dezbatere este adusa in celalalt plan al umanului, cel senzorial. Iata spre exemplu mecanica ispitirii la lucru: un tanar student, bine ancorat in realitate, aflat intr-o zi in biblioteca, ajunge sa urmareasca firul unor idei precum cea a infinitului, a sensului transcendent lumii, a rostului ultim al vietii, interogatii de ordin personal, total diferite de cele ale vietii de zi cu zi, cotidiene. Diavolul, care pana mai atunci il ajutase sa ramana in acea stare de minorat intelectual, de ignoranta si de pseudo-suficienta, isi da seama ca il poate pierde. Si ce e de facut? Sa-i livreze la randu-i argumente contra? Ideea nu ii surade absolut deloc. Caci, cum spuneam, argumente are si Dusmanul, si inca acelea pot fi chiar fascinante. Si atunci? Si atunci, ii aminteste tanarului student ca este ora pranzului si ca ii este foame. E cazul sa manance mai bine ceva inainte de a se intoarce la acele probleme interesante. Tanarul nostru va parasi deci biblioteca si va ajunge inapoi in strada, acolo unde realitatea este intotdeauna una singura, certa, suficienta, unde neobisnuitul, nefirescul si irationalul nu au nicio sansa. Acolo unde perspectiva magica, transcendenta a vietii a fost, in timp, alungata. Aici, intrebarile metafizice nu se mai pun; aici tanarului nostru ii sunt suficiente chestiunile si provocarile cotidiene. Aici, omul consumist, ignorant, incuiat si ofilit spiritual este cel dominant; pentru el imediatul realitatii in care traieste este singurul posibil, lumea este exact ceea ce este, ceea ce se vede si cat se vede. Iata starea de ignoranta fertila pierderii de sine.  

FALSA SMERENIE
   De cate ori nu v-a deranjat tusea celui aflat langa voi in timpul unei slujbe in biserica? De cate ori nu ati strambat din nas observand tinuta vestimentara ori greselile comportamentale ale acestora? Unii sunt murdari cand ar trebui sa fie curati, vorbesc cand ar trebui sa pastreze linistea, altii nu s-au aranjat suficient, ori nu si-au trecut telefonul pe silentios si asa mai departe. Pe toate acestea le observi pentru ca nu ai cum sa nu o faci. Iti sar in ochi, in nas si in urechi iar atitudinea ta critica se manifesta spontan si o gasesti legitima.

Ei bine, toate acestea tin de exploatarea simtului ridicolului la credinciosul aflat in biserica. Este important ca el sa isi indrepte atentia asupra lumescului in conditia sa cat mai profana, sa vada defectele (fizice si comportamentale) ale celor din jur astfel incat sa se dedice cat mai putin sau deloc (pana la parasirea definitiva a incintei) acelor lucruri esentiale si autentice care se petrec inaintea sa. Proiectand oamenii intr-o lumina ideala, el va fi dezamagit si chiar scarbit de umanitatea si de imperfectiunea acestora manifestata in cadrul bisericii. Este important ca toate din jur sa i se infatiseze intr-o lumina ridicola si disconfortul astfel resimtit in timpul slujbelor sa il determine sa nu se mai intoarca acolo, sau sa participe cel mult din exterior. 

Mandria si falsa smerenie se dovedesc astfel a fi doua tehnici extrem de eficiente de ispitire a credinciosului si de pastrare a acestuia intr-o conditie precara sufleteste, pana la castigarea definitiva a sa.

INTRETINEREA VRAJBEI INTRE OAMENI,  INTRE APROPIATI, RUDE

   Recunoastem cu totii ca detinem anumite defecte, slabiciuni, ca avem anumite carente. De pilda admitem sa ni se spuna ca suntem lenesi, neatenti, rigizi ori irascibili. Dar ceea ce nu admitem sa ni se spuna este ca am fi discutabili din punct de vedere moral. Asta nu. Caci fiecare se socoteste cel putin ,,in grafic'' din punct de vedere al constiintei sale morale. 

S-ar parea ca noi oamenii tinem foarte mult la ,,calitatea vietii noastre interioare''. Si pe buna dreptate. Insa ea nu reprezinta existenta in intregime. Suntem fiinte traitoare in lume! Sfredelin ii recomnada subalternului sau sa duca mai departe traditia ispitirii in directia favorizarii vietii interioare in detrimentul celei sociale, in primul rand in planul cognitiv, al auto-perceptiei. Cu alte cuvinte sa intretina in mintea omului ideea falsa ca un bun crestin este acela care se ingrijeste zilnic de viata sa interioara (de rugaciune, de biserica, de credinta, ritualuri, lectura, si asa mai departe). Si atat. Aspectele exterioare ale vietii nu pot prima si sunt nesemnificative. In locul unui ajutor concret acordat aproapelui (aflat in nevointa, in tulburare sau suferinta), consideri ca este suficient sa te rogi pentru el. Ispitirea urmareste aici intretinerea acelei uri domestice evidente intre oameni (prin certuri, jigniri, manie, violenta, etc) in pararel cu practicarea rugaciunii insa. Pentru ca omul sa se simta ,,impacat'' si ,,in grafic''din punct de vedere moral. Vina, responsabilitatea, nu ne apartin niciodata noua, ci acelora care ne-au gresit si ne-au provocat.

Asadar, datul fuga la ingenuncheat si la aprins lumanari in biserica nu constituie o cale a curatirii si a normalizarii vietii noastre morale, sufletesti. Se cuvine mers si cautat in-lume, in propriul nostru cotidian. Acolo trebuiesc purtate marile batalii morale. Acolo le e locul. Rugaciunea vine ca un catalizator, ea nu e un substitut al faptei. Diavolul insa insala, conform naturii sale.

SUBMINAREA RUGACIUNII 

    Un alt ,,plan de actiune'' il reprezinta indepartarea omului de orice intentie serioasa de a se ruga, amanarea in permanenta a rugaciunii, sau subminarea continutului acesteia, spre exemplu prin scoaterea ei din lumea firescului, a gestului obisnuit, a ritualului propriu: ingenuncherea, rostirea cu voce tare, impreunarea mainilor, linistirea, etc. Oamenii uita adesea ca au un trup, ca sunt (si) acel trup, ca acesta se afla in directa legatura cu sufletul lor, cu existenta lor interioara. Pozitia trupului in rugaciune nu este mai putin importanta decat rugaciunea insasi. Oamenii nu stiu insa sa se roage. Si nici nu trebuie sa stie, proclama Sfredelin! In plus, este bine ca atunci cand se roaga, omul sa aiba convingerea ca ruga sa a fost ascultata, si ca a primit astfel cere cerute; pe de alta parte, gandurile celui care se roaga trebuie sa zboare de la rostirea cuvintelor, la anumite imagini si reprezentari artistice ale divinitatii, ori, in cel mai fericit caz, la aspecte si preocupari lumesti.

DEZNADEJDEA

   Nu e bine ca omul sa spere, sau daca o face totusi, sa fie o speranta in plan orizontal. Nicidecum o nadejde! Verticala trebuie sa ramana sumbra. Cu alte cuvinte, cultivarea sentimentului de deznadejde fata de viitor, de propriul sau viitor (din cauza unui prezent dureros, a dramelor personale si sociale, boli, infrangeri, pierderi, razboaie, etc) - aceasta trebuie sa fie inca o prioritate a ispititorului.

Si tot aici se situeaza si anularea perspectivei eshatologice a suferintei, a grelelor incercari. Omul va alege negresit resemnarea in fata unor ,,lovituri ale sortii'', in fata unei suferinte in care se va inradacina datorita fricii si neincrederii.

DEPERSONALIZAREA DEMONULUI 

    Ati observat ca este parca mai comod si mai modern sa crezi in existenta fortelor si nu a spiritelor, bune sau rele? Ajungem astfel sa tratam superficial continutul magic si transcendent al lumii, sa ratam practic ,,intalnirea'' cu Sacrul. Un exemplu in acest sens poate fi usor observat  in plan lingvistic, acolo unde s-ar parea ca privilegiem o credinta in draci mai degraba decat una in diavoli. Va sunt foarte bine cunoscute expresiile de genul: la dracu', ce mama dracului, du-te dracului, ce dracu' se intampla, ei dracia dracului, e dat dracului de..., cine dracului...,a te face frate cu dracul pana treci puntea, si lista poate continua cu generozitate. Limba vorbeste. Si ne spune ca exista o anumita proximitate asadar intre om si aceasta ,,fiinta'' cel putin stranie cu care stabilim un parteneriat cotidian. Ne insoteste pretudindenea si facem apel la ea in mai toate activitatile. Ne infratim chiar cu ea. Invocam lingvistic dracul, antropormorfizand astfel demonul. Sa asistam asfel oare la o exorcizare lingvistica a diavolului? Dracul ne este asadar frate! Atunci cand iesim dintr-o anume perspectiva a firescului, se spune ca ,,suntem dati dracului''! S-ar parea ca omul, conform spuselor limbii, e dat dracului de bun sau de rau, de frumos sau de urat, de destept sau de prost! Ca si cum surplusul si lipsa de calitate, de virtute, ar apartine acestei ciudate fiinte.

Ontologia noastra suporta asadar apropierea de drac, nu si de diavol. Intalnirea cu diavolul se sfarseste, intotdeauna, prost (vezi cazurile si fenomenul posedarii insusi). In schimb, ne putem intalni cu dracul ori de cate ori dorim; cea cu diavolul e de evitat! Aceasta din urma nu doar ca ingrozeste, dar e si distrugatoare, e cel mai adesea si pentru cei mai multi dintre noi dincolo de limitele suportabilitatii noastre. Dar oare chiar ,,exorcizam'' lingvistic diavolul numindu-l ,,drac'', sau din contra (ne) pastram (in) vecinatatea acestuia?

CULTIVAREA PACATELOR, A CADERILOR OMULUI

   Ce are ,,in plus'' omul fata de inger? Minusurile! Oamenii sunt fiinte ale intervalului situat intre virtuti si vicii, niciodata inradacinati definitiv intr-un univers sau altul, mereu aflati ,,pe drumul'' dintre acestea. Oamenii cresc si descresc in virtute, se inalta, cad, pentru a se inalta apoi din nou. Libertate se cheama aceasta calitate ontologica a noastra. E un mod de a fi. Ingerii de pilda se bucura si ei de ea, insa sub o alta forma, transcendenta: ei sunt in permanenta si pe deplin fericiti! Ar putea fi si diavolul, spun unii, insa nu vrea. Ceea ce ii lipseste diavolului sa fie bun, nu este putinta, ci vointa! Omul le detine pe ambele.

Ei bine, ca si ispitirea prin recurgere la argumente impotriva existentei lui Dumnezeu si a creationismului, insistenta asupra caderilor omului, incercarea de ,,tintuire'' in sfera viciilor, a pacatelor si a deznadejdii, poate constitui o carte castigatoare jucata cu maiestrie de diavol, sau din contra, una pierzatoare, definitiv.

Caci pericolul cel mai mare de aici provine: esecurile si caderile omului pot constitui ancore puternice ale salvarii sale, ale insanatosirii si salvarii sufletesti. Cu cat un om (de)cade mai mult, cu atat inaltarea sa va fi mai mare; trebuie doar sa isi asume indrazneala, libertatea, actiunea, schimbarea! Suferinta contine (pe langa altele) si taina aceasta, ca il poate in-nobila pe om. Si daca la acest peisaj mai adaugam si imprevizibilul divin, acela conform caruia Dumnezeu culege si de acolo de unde nu a semanat  - atunci diavolul se gaseste intr-o mare dificultate atunci cand incearca sa joace cartea decaderii omului!

DENATURAREA PLACERII

   Diavolul, spune Lewis, parafrazandu-l pe Sfredelin, nu a oferit omului nicio placere; pentru ca nici nu poate, nu sta in ,,firea'' sa sa ofere asa ceva. In schimb, cum izvorul placerii nu-i apartine, diavolul incearca si reuseste sa denatureze placerea, separand-o de virtute. Caci placerea, in conditia sa naturala (primara, autentica) este senzatia asociata virtutii, calitatilor morale si trupesti. Diavolul viciaza asadar placerea - e singurul lucru pe care-l poate face spre a intrista omul.

,,Dumnezeu, Dusmanul e un burghez din cap pana-n picioare. Si-a umplut lumea de placeri. Oamenii dorm, se spala, mananca, beau, fac amor, se roaga, muncesc. Noi nu ne putem folosi de nimic din toate astea pana nu le sucim in vreun fel. Nimic nu este in mod natural de partea noastra.'' (p.117)

Placerea este acea parte a trairii umane la care diavolul ar fi dispus sa renunte, or ar dori sa fie eliminata, doar daca prin asta nu s-ar pierde insa si pacatul. Faptul ca omul simte placerea in afara viciului, pe treptele virtutii -  il scandaizeaza si il alunga pe demon.

LUPTA IMPOTRIVA UMORULUI 

   Bucuria omului, umorul , rasul insusi, sunt aducatoare de nadejde, de incredere. Ele genereaza sau intaresc o stare de buna dispozitie, de bine. Diavolul, ca si in situatia precedenta, a denaturarii placerii, cauta sa falsifice umorul si fenomenul rasului - plasandu-le in sfera ,,luarii in ras'', a batjocurei si a denigrarii.

Umorul si rasul asociat sunt semne ale inteligentei, al unei culturi bine asumate la  nivel personal si colectiv. In principiu, se poate rade despre orice atata timp cat obiectul rasului este plasat intr-o anume prespectiva (umoristica) simbolica. Cu alte cuvinte, prin natura sa, umorul este pedagogic, trimite dincolo de el. Putem face glume despre Dumnezeu, mai putin insa pe seama lui Dumnezeu.

Rasul este revigorant, umorul este inteligent - dar ca metode ale ispitirii cele doua ajung sa fie un ,,in sine'': radem ca sa ne aflam in treaba, radem prosteste, fara rost; ne amuzam pe seama unei suferinte, a unui handicap, a unui neajuns, sigur, nu ale noastre, ci intotdeauna ale celuilalt. 

Apoi, exista anumite placeri si bucurii firesti si modeste ale vietii: hobbiuri, pasiuni, obisnuinte, precum colectionarea de reviste, de mici obiecte de arta, sportul, preferinte culinare si asa mai departe. Lucruri ale lumii pe care omul le cauta dezinteresat, sa spunem, pentru ele insele si nu pentru a primi astfel aprecieri si laude din partea celorlalti. Sfredelin recomanda, daca nu amanarea continua a acestora, cel putin intretinerea mandriei de a le avea. Aceste directii fac parte insa dintr-o strategie a amanarii actiunii, mult mai complexa insa, bine ancorata psihologic si al carei ultim scop este persistenta in greseala, sau nerealizarea ei, inactiviatatea.Caci nu conteaza cat de mult mediteaza si isi constientizeaza omul greseala si situatia in care se gaseste, cata vreme el nu actioneaza.

NEGASIREA LOCULUI POTRIVIT PENTRU RUGACIUNE 

   ,,Daca un om nu poate fi vindecat de mersul la biserica, spune Sfredelin, cel mai bine este sa-l facem sa bata tot cartierul in cautarea bisericii care i se potriveste pana cand ne alegem cu un bun degustator sau cunoscator de biserici.'' (p.58)   Tot mergand de la o biserica la alta, omul devine critic, nicidecum ascultator, asimiland prin respingere. Rabdarea si linistea necesare ascultarii, aprofundarii si intelegerii celor ce se petrec in ,,timpul liturgic'' ii sunt astfel refuzate. Oriunde s-ar duce, ceva i se va parea nepotrivit, inadecvat asteptarilor si ,,nevoilor'' sale spirituale. Biserica va fi intotdeauna prea mare sau prea mica, atmosfera prea rece sau din contra, sufocanta, preotul prea modern sau prea conservator. Mofturi bisericesti le-am numi, prin care Spatiul si Timpul sacru raman la distanta.

EGOISMUL SI MANDRIA

   Prea multe nu ar fi de mentionat aici. Cele doua sunt arme veritabile si de lunga traditie in domeniul ispitirii si al decaderii morale a fiintei umane. Daca binele (in chip natural) inseamna iubire, adica corespunde unei matrici sufletesti in care binele meu este si binele tau, si invers, pentru diavol, binele omului va trebui sa imbrace forma stricta a individualitatii: binele personal ramane personal, primeaza, si va fi intotdeauna diferit de al tau, si invers. Obiectivul: distrugerea comuniunii dintre oameni, insingurarea omului. Apoi, indiferent de statutul sau social si de calitatea sa morala, intretinerea mandriei omului fata de smerenia si virtutile sale, fata de tot ce il inconjoara, va fi intotdeauna o prioritate constanta pentru ispititor. La multe va renunta omul, mai putin la stima fata de sine!

DEMOCRATIA LUI ,,SUNT LA FEL DE BUN CA TINE''

   Dintre toate tipurile de organizare social-politica pe care oamenii le-au cunoscut de-a lungul istoriei, democratia prezinta cele mai putine imperfectiuni, fiind cea mai putin nociva forma de guvernare. Mitul democratiei, revigorat prin Revolutia Franceza (1789) si bine intretinut in spatiul politic Occidental, rezista in continuare. Ar fi fost imposibil ca diavolul, care sa nu uitam, este mostenitorul lumii acesteia, sa fi stat departe de acest fenomen, sa nu-l fi exploatat. Dar cum? 

Democratia semnifica acel mod de viata sociala, in care fiecare, cetatean, adica membru si traitor al unei cetati (societati), beneficiaza de anumite drepturi si libertati in aceeasi masura cu care si un altul se bucura de aceleasi beneficii. Toti au aceleasi drepturi si libertati, in mod egal. Diferentele care se vor naste insa vor fi generate strict de ceea ce se cheama ,,meritocratie'', adica de modul in care fiecare individ/cetatean, reuseste sa-si asume respectivele drepturi si libertati de care beneficiaza apriori;  de capacitatile sale fizice, mentale, de efortul depus, de experienta acumulata. Insa diferentele acestea, cum spuneam, o determinanta naturala a democratiei, vin impotriva oricarei uneltiri si strategii diavolesti de castigare a sufletului omului, caci ele sunt expresia directa tocmai a asumarii libertatii. In democratie, conditia fundamentala este aceea ca oamenii sa fie liberi, sa gandeasca, sa actioneze, responsabil. Ori un om liber, devine greu, foarte greu de castigat. El va scapa incercarilor de constrangere materiala si spirituala, va sti sa-si gestioneze bine ideile si convingerile, orgoliul si calitatile. Nu va putea fi nici nivelat si nici manipulat. Democratia incurajeaza comportamentul meritocratic. Oamenii, cetateni liberi, isi cunosc si recunosc locul in ierarhia sociala, precum si diferentele dintre ei. Unitatea (principiilor fundamentale: drepturi, libertati) in diversitatea comportamentelor, abilitatilor si a meritelor. Pentru diavol insa, care sa ne amintim, a avut de la inceput o problema cu ierarhia, contestand-o vehement si luptand impotriva ei, democratia capata un interesant accent globalizant am spune: democratizarea maselor prin nivelarea lor, egalizarea generala a indivizilor prin blamarea oricarei diferente de continut: daca toti oamenii sunt egali lor, atunci de ce nu ar fi la fel de egali sub toate aspectele vietii? De ce ar fi unii mai buni decat altii, de ce ar merita mai mult sau mai putin decat altii? O standardizare si o nivelare asadar din punct de vedere cultural, al culturii materiale si al celei spirituale, este ceea ce isi doreste diavolul aflat in mijlocul democratiei (lui sunt la fel de bun ca tine); este primul pas catre eliminarea ,,clasei de mijloc'' din randul carei se afirma spiritele libere, creatoare (de care diavolul nu are trebuinta, de care se fereste). Sistemul meritocratic va fi eliminat, de asemenea si educatia libera. Spre exemplu, in gradinite vor fi eliminate diferentele de gen (fetitele sa nu se mai joace cu papusi si rochite iar baietii cu masini si robotei, ci toti copiii, indiferent de sex sa aibe aceleasi jucarii si sa fie incurajati sa aleaga aceleasi jocuri), examenele din facultati trebuie sa fie in asa fel construite incat toti studentii sa obtina note mari, iar admiterea la facultate sa devina facila si pentru cel neinstruit si incapabil de a studia la acest nivel. Rezultatul: o populatie lipsita de personalitati si plina de semidocti, de indivizi usor manipulabili si controlabili, usor de modelat in gandire si in fapta. Diavolul uraste individualitatea, si cu atat mai mult individualitatea creativa, adica omul sa fie cineva, sa devina cineva!

Epilog

   Asadar, daca vi se pare ca sunteti atei convinsi, ca sansa ca Dumnezeu sa existe si ca Cineva sa fie Creatorul acestei lumi si a intregului Univers este egala cu aceea ca un Boeing 747 sa se asambleze singur, in zbor, asadar, daca va simtiti incomod inauntrul unei biserici in timpul slujbei si va sar in ochi si in urechi tot felul de lucruri nefiresti si nepotrivite, daca socotiti ca este mai important sa fii impacat cu tine insuti decat cu un individ care ti-a gresit si care te-a provocat, daca ti se pare ca te poti ruga la fel de bine si in gand, intins in pat inainte de a adormi, sau ca habar nu ai sa te rogi si ca nici nu merita efortul, ca e un gest jalnic sa te rogi de Dumnezeu atunci cand dai de greu (atata timp cat pana atunci nu ai gasit de cuvinta sa-L bagi in seama), daca viata ti se infatiseaza in imagini sumbre si o gasesti desarta, fara sens, absurda, daca ti se pare ca cel mai mare rau care ti se putea intampla este acela de a te fi nascut, daca nu intrevezi nicio speranta de schimbare in bine a lucrurilor, daca simti ca injuratura prin dracuire, datul dracul cu alte cuvinte - e o injuratura asa de naturala si de satioasa, daca ai impresia ca  nu te mai poti ridica din mocirla viciilor, ca intotdeauna ai sa cazi prada slabiciunilor tale, daca traiesti doar ca sa-ti satisfaci trebuinte orizontale, sa te imbraci frumos si sa pleci in calatorii ca turist numai, daca nu ai simtul umorului sau daca, din contra, razi fara rost si te amuzi pe seama celorlalti, daca tot amani sa-ti indrepti o greseala pe care stii bine ca ai facut-o, daca ti se pare ca binele tau primeaza inaintea aproapelui si ca nimeni nu e mai bun sau mai rau decat altul si ca toti oamenii sunt in definitiv la fel - ei bine, se prea poate ca Cineva sa fie prin preajma voastra! Sau sa nu fie nimeni!

C.S. Lewis, Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar, ed. Humanitas, Bucuresti, 2003